Intâlnirile esentiale sunt rare. A vorbi despre raritatea lor tine de auspiciile celui mai autentic misticism. In absenta accesului la
viziunea transcendenta, oare cum poti aproxima caracterul exceptional al unor co-incidente decisive? Cum poti descrie,
exprima, comenta si interpreta
singularitatea unor asemenea momente, când doi oameni, aparent la fel ca noi toti, isi
asaza in dialog partea cea mai frumoasa si mai ascunsa a
spiritului? Este oare posibil
asa ceva?
Cu aceste prudente tribulatii retorice incerc sa ma situez in proximitatea straniului volum de versuri scris de Dinu Flamând si ilustrat de artistul fotograf italian Saviana Tarsitano, „Umbre si faleze“ (Brumar, Timisoara, 2010). O fac cu precautie si marcat de o evidenta temere. Am sentimentul unei apropieri interzise, traiesc o neliniste aproape metafizica, ma incearca fiorul unei experiente de o alteritate extrema.
Despre poezia lui Dinu Flamând stiam de multa vreme. O admiram, ma simteam „ca acasa“ in registrele ei sofisticate si expresive. O consideram o lirica intelectuala de un calibru inalt, un discurs poetic transgresiv extrem de volatil, foarte permeabil unor experimente si nuante radical diferite, de la note reflexive de-a dreptul conceptuale, in linia poemelor primilor „fizicieni“ milesieni, si pâna la abisalitatea unor revelatii intime de taria poemelor marilor mistici medievali spanioli. Ins cerebral, dotat cu potente discursive de o rationalitate extrema, Dinu Flamând a stiut mereu sa mladieze aceste date structurale cu o tandrete cognitiva deschisa tuturor orizonturilor existentiale. Poezia sa nu este transpunerea abstractiunilor geometrice in blânde imagini reprezentabile, ci o complexa si continua familiarizare cu concretul a unor idei de o puritate filosofica fara cusur. Reflexiv, poetul a repudiat totusi constant tezismul conceptelor „cuirasiere“, ferindu-se terapeutic de rigiditatea formelor fixe si a cadrelor totalitare. In schimb, a stiut sa aplice o suplete esentiala cât priveste viziunea unei co-incidente tari intre sufletul individual si spiritul colectiv, trecând fara sincope si cu maxima eleganta granita ce desparte insul de cosmos, natura de cultura, reflectia de traire. De aici si o poezie conceptuala rarefiata, rafinata si reprezentabila, accesibila si cuceritoare, apropiata sufletului si mintii.
Surpriza si stranietatea volumului „Umbre si faleze“ vin amândoua dintr-o intâlnire neverosimila. Dinu si Saviana, un român si o italianca, un poet si un fotograf, fara sa se cunoasca, mai mult, fara sa banuiasca unul de altul, au gândit si realizat separat o abordare a celei mai nelinistitoare realitati: umbra. Obsedata de instantierea miscarii, de surprinderea furtiva a eternitatii celei mai frugale, artista italiana a facut o adevarata obsesie pentru vânarea, fixarea si imblânzirea umbrei. Cadrele sale de predilectie, autarhice, autiste, de o solitudine extrema, sunt spatiile mânastiresti, insulare si castelane. Acolo umbra, sub multiplele ei forme, este privilegiata cu o aparitie netrucata. Iar artistul vizual stie sa o pândeasca, sa o fure, sa o slabeasca pâna la nivelul unei reprezentari lipsite de risc.
Ce-i drept, sensibilitatea obiectivului fotografic are argumente mai specifice pentru aceasta operatiune de o delicatete mai mult decât chirurgicala. In schimb, Dinu Flamând se vede pus intr-o situatie cel putin inconfortabila, caci aproximarea si exprimarea avatarurilor umbrei, prin recursul la cuvânt, la discutabilul referent conotativ, reprezinta un mare risc si promisiunea unui esec dinainte anuntat. Fiind asumat si tratat cu vasta sa experienta de imblânzitor al cuvintelor, riscul ajunge sa fie depasit si sfidat printr-o exceptionala reusita. Poetul român chiar izbuteste sa fie convingator in maniera in care individualizeaza arhetipala conditie a umbrei, metamorfozând-o intr-o multitudine de experiente fizice accesibile si reprezentabile. Dar efortul sau este incomensurabil de mare.
De cealalta parte, Saviana Tarsitano pare sa beneficieze de un acces mai direct la ceea ce am putea numi conditia ontologica a umbrei. Ea vine cu o abordare fizica, prilejuita de natura artei in care se exprima. Umbra si variantele ei sunt transpuse aproape corporal, chiar daca e vorba de o aplatizare a trupescului, fotografia fiind, nu-i asa, condamnata la bidimensionalitate, chiar daca ea ascunde promisiunea unor proiectii vizionare facute in mintea privitorului. Acolo e un exercitiu tridimensional al imaginatiei, stimulata fiind aceasta instanta de subtilitatea aparitiei prin concretizarea imaginii. In cazul scriiturii, lucrurile sunt si mai complicate, si mai riscante, dupa cum afirmam mai sus.
Ceea ce egalizeaza si inalta efortul ambilor artisti este corespondenta „fara cuvinte“, gândul unic ce-a rasarit in doua minti diferite, nobila obsesie pentru concretizarea celei mai a-corporale entitati concrete – umbra. Iar faptul ca, in cele din urma, cei doi artisti s-au intâlnit, s-au (re-)cunoscut si s-au pus de acord in legatura cu realizarea unei expozitii de fotografie comentata poetic, iar apoi cu realizarea acestui unic si straniu volum de versuri ilustrate fotografic, tine de minunea aproape mistica a unei co-incidente din ce in ce mai rare in zilele noastre tulburate de teroarea prozaismului cotidian.