Refugiaţi şi umanism

Nu ştie că sociologii care se ocupă de emigraţie au formulat ideea că „once migrant, always migrant“. Adică, emigraţia nu înseamnă o lună, un an,
emigraţia înseamnă un timp nelimitat. Şi dacă  în unele cazuri, fericite, ea nu e „always“, este oricum un proces care se extinde la câteva
generaţii. Chiar şi atunci când eşti nici mai mult şi nici mai puţin decât proprietarul
complexului londonez Harold’s. Şi când îţi moare fiul – viitor soţ al prinţesei Diana – într-un accident. Tragedie despre care toată presa vuieşte: Prinţesa Diana şi… fiul unui egiptean.
Emigraţia deci nu se sfârşeşte la poliţie, când ţi se dă un „permis de şedere“. Evenimentele din Ferguson din ultimul an dovedesc că ea poate dura chiar şi câteva secole. Şi asta într-o ţară ca Statele Unite, ţară care s-a constituit prin îngrădirea băştinaşilor în rezervaţii şi prin popularea ei cu emigranţi.
Emigraţia nu s-a sfârşit când, în urmă cu câteva decenii, ai reuşit să treci Zidul de la Berlin. Diasporele din fostele state socialiste, identităţi etnice puternice prin ţările în care au emigrat, stau mărturie. Emigraţia nu se va sfârşi nici acum printr-o spărtură pe care vor reuşi unii s-o facă în multele ziduri care se ridică în Europa. Vor trece deci, câţiva, prin spărturi. Vor primi peste nişte ani, „permise de şedere“. Vor uita oare ce i-a adus, momentul când au spart zidul, frisoanele morţii pe care le-au îndurat la fiecare legitimare, privirea chiorâşă a vecinului, curajul pe care a trebuit să i-l insufle ani de zile dimineaţă de dimineaţă copilului pe care-l trimitea la şcoală? Să nu se lase intimidat, să nu se lase batjocorit, să nu se lase bătut, numai pentru că neamul lui vine de departe.
Un milion de saltele. Asta caută Europa acum. Un milion de saltele, ca să-i aşeze pe emigranţi în azile. Sã nu-i mai vedem umblând pe jos sute de kilometri, de-a lungul căilor ferate cu trenuri scoase din cauza lor din circulaţie. Să nu-i mai vedem ridicându-se, asemenea câinilor înfometaţi, peste garduri, când li se aruncă o bucăţică de pâine. Să nu le mai vedem frumuseţea de copii cu ochi orientali plângând de foame, de frig şi de osteneală. Căutăm deci saltele. Să-i punem în corturi, în spaţii dezafectate. Dar ne întrebăm oare cât timp poate un om normal să rămână întins pe-o saltea? Cât timp poate un om normal să primească mâncarea dintr-un bol de plastic şi s-o mânânce stând pe vine la margine de drum?
Să zicem că se vor crea încartiruiri speciale pentru ei, în anumite zone ale ţărilor care îi vor primi. Cine n-a trăit niciodată în asemenea zone nu poate să-şi imagineze cât de nocive sunt ele. Pentru că nu reuşesc nimic altceva decât să rupă orice legătură a celui de-acolo cu exteriorul. Cu ţara în care se spune c-a fost primit. Cartierele de emigranţi din marile oraşe europene stau mărturie. Domnul Sarkozy pe vremea când era la Interne a intrat cu armata pentru a înăbuşi revoltele din aceste cartiere. Locuite nu de emigranţi proaspeţi (aproape un milion!), veniţi în ultima lună, ci de emigranţi din fostele colonii, deci de mai bine de-o jumătate de secol.
„Căutam de lucru“ îmi povestea odată o locuitoare dintr-un asemenea ghetou, profesoară, refugiată din Somalia. „Şi când trebuia să le dau datele mele personale şi le spuneam unde locuiesc, îmi spuneau imediat că postul nu mai e liber“.
Câţi ani poate să îndure un om asemenea tratament, după ce a fost el atât de frumos primit pe-o saltea într-un centru pentru refugiaţi şi înregistrat?
„Eram încă în azil, îmi povestea o alta. Şi când ieşeam în oraş, umblam pe străzi şi mă opream în dreptul caselor. Oare voi mai avea vreodată şi eu norocul să locuiesc pe o stradă normală?, mă întrebam. Voi mai avea vreodată fericirea simplă să am o perdea, care să-mi fâlfâie la fereastră? Mi se părea că niciodată nu-mi va mai fi dat firescul unei vieţi obişnuite, asemenea celei din care am ajuns pe-aici“.
Cine n-a trecut prin asemenea situaţii, nu şi le poate închipui. Cine n-a văzut, după zeci de ani de la acceptarea într-o ţară străină, cuta care se formează pe fruntea celui cu care vorbeşti, încordarea cu care se străduieşte el să te facă să înţelegi că vorbeşti cu greşeli, că ai pus un accent anapoda, nu ştie ce înseamnă „asimilare“.
Deci ce hotărâri se străduiesc statele europene să ia în privinţa nenorocirii care a venit peste noi? Unul îi trage cu cotele de repartizare, altul cu trenurile oprite, altul cu gardurile, altul cu armata gata să tragă în oameni pe timp de pace. Altul, aşa cum am spus, cu saltelele.
Umblăm printre refugiaţi, prin pieţele în care stau tolăniţi pe iarbă, cu ochii duşi în fundul capului, lipsiţi de orice ieşire, nici înainte şi nici înapoi. Cine i-a trimis aici? Cine, ce le-a promis? Despre ce vorbim noi, la toate nivelele, când vorbim despre soarta lor?
Despre umanism. Despre cote. Despre solidaritate europeană. Despre saltele. Nimeni sau foarte puţini am impresia că vorbesc despre adevărata cauză care i-a adus. Fiindcă nu ne dă mâna. Preşedintele Greciei, om cu părul alb, năucit de ce ne este dat să ni se întâmple, a pus degetul pe rană. „Opriţi războaiele!“ a strigat el. Cine, unde, i-a auzit strigătul? Al lui şi al altora, din ce în ce mai mulţi, care nu se mai lasă uşor duşi de nas.
Cade sub ochii noştri Europa, ca un castel construit pe nisip. Pac dintr-o parte, pac din alta, şi uite, a fost, dar nu mai este. Cine s-ar fi aşteptat la una ca asta?
Cu treizeci de ani în urmă, tot aşa cădea blocul socialist. Pac dintr-o parte, pac din alta, şi uite, a fost, dar nu mai este. Nu ştiu de ce, dar parcă trăiesc cu sentimentul că aceeaşi mână e cea care face jocul.