TUDOR CATINEANU
Conceptul etic de „Fapt moral“ este un model teoretic care are, ca echivalent practic, fapta-infaptuirea. El are mai multe componente, care sunt corelate prin relatii reciproce. Pe intregul „Faptului moral“, intre componentele lui se constituie o relatie de circularitate, numita si „cauzalitate circulara“. O componenta esentiala a „Faptului moral“ este Norma morala. In Logica moderna (deontica), se face o distinctie intre enunturile descriptive, care au la baza functorul (conjunctorul) epistemic este-nu este (EAE), si enunturile prescriptive, sau imperative, care au la baza functorul deontic trebuie-nu trebuie (TAT).
Propozitia „Zapada este alba“ este un enunt descriptiv, iar propozitia „Trebuie sa fii recunoscator“ este un enunt prescriptiv (imperativ), ea fiind o Norma morala. Functorul deontic trebuie-nu trebuie (TAT) este considerat cel mai „tare“. Dar el poate fi modulat, sau modelat, in sensul libertatii interioare, prin folosirea modului verbal Conditional-Optativ. Atunci avem: „ar trebui“– „nu ar trebui“, „ar fi bine“ ¦ „nu ar fi bine“, „ar fi rau“ – „nu ar fi rau“, dupa care mai pot veni si alte nuante, ca „nu ar fi prea bine“ – „nu ar fi prea rau“. In limba româna exista si doi functori specific morali, „se cade“ – „nu se cade“ si „se cuvine“ – „nu se cuvine“, functori analizati magistral de Constantin Noica.
Oricare Norma morala are doua forme de expresie, una pozitiva si alta negativa, iar aici forma negativa a Normei noastre este „Nu trebuie sa fii ingrat“. Echivalente sub raport informational, cele doua forme isi vadesc importanta capitala in procesul educatiei si in formularea Codurilor. Eficacitatea educatiei rezida in strategia imbinarii celor doua forme de expresie ale oricarei Norme.
Ca si in alte texte, ii introducem aici, pentru ilustrare si ca personaje simbolice, pe Petru (P1) si pe Pavel (P2), primul fiind activ, al doilea fiind re-activ. Sa zicem acum ca P1 (profesor) il mediteaza gratuit pe P2 (elev), intrucât crede in destinul exemplar al acestuia. Se cuvine ca P2 sa-i fie recunoscator lui P1.
1. Trei ipostaze etice
Termenul „recunoscator“ are in structura „Faptului moral“ nu una, ci chiar trei ipostaze, fin diferentiate.
Mai intâi, daca este cuprins in Norma „Trebuie sa fii recunoscator“, termenul „recunoscator“ desemneaza o calitate morala, numita recunostinta. Dar aici recunostinta recomandata este doar o notiune etica, doar un cuvânt. Ea tine de ceea ce trebuie sa fie (AT), dar inca nu este (AE). Ea este doar „o vorba“, iar in acest sens avem expresia „Fapte, nu vorbe“, ca si observatia subtila a lui Bula: „Si minciuna este o vorba“.
Apoi, daca „recunostinta“ recomandata este manifestata efectiv, intr-o situatie concreta si printr-un act sau un gest, atunci ea devine o valoare reala. Distanta de la cuvânt (notiune) la valoare este una ca de la Cer la Pamânt, incât si Cerul este inutil, daca nu coboara cumva si pe Pamântul trudit al faptelor.
In sfârsit, valoare reala fiind, recunostinta poate sa fie cunoscuta (re-cunoscuta) sau nu. Termenul „recunostinta“ trece in apreciere, in estimare. Daca P2 isi manifesta cumva recunostinta, aprecierea poate fi reciproca. Acum, P2 poate zice: „P1 este un profesor generos“, iar P1 poate zice „P2 este un baiat recunoscator“. In a treia ipostaza, acelasi termen trece pe pozitia de insusire morala sau de virtute. Opusul ei, adica ingratitudinea, este un viciu sau un „defect moral“. Oamenii au defecte, uneltele si aparatele au defectiuni.
Destule neintelegeri, atât din viata cotidiana, cât si din sfera teoretica, provin din faptul ca cele trei ipostaze (cuvânt, valoare, insusire) nu sunt distinse, sau sunt confundate. Sa reluam aceeasi Norma, din perspectiva implicatiilor ei tacite, care se sub-inteleg.
2. Setul de implicatii
Mai intâi, chiar daca numai enuntam Norma, se subintelege ca cineva trebuie sa fie recunoscator, iar acest cineva este cel de-al doilea personaj, adica P2. Norma este formulata in expresie generala si se refera, ca adresa, la oricine. Dar in anonimatul lui oricine intra si cineva, care in acest caz individual este P2.
Apoi, se subintelege ca acel cineva trebuie sa fie recunoscator fata de altcineva (alt-cineva), care aici este P1, cel cu initiativa si cu fapta. Nu-i poti fi recunoscator nimanui sau oricui. Tot asa, nu te poti ruga Nimanui (Nefiintei), decât daca esti calugar budhist. Dar, ca si in alte situatii, cum ar fi raspunderea sau responsabilitatea, se pot si aici incurca „adresele“.
In continuare, se subintelege ca cineva trebuie sa fie recunoscator fata de altcineva pentru ceva anume. Acest ceva anume este manifestarea lui P1, si ea poate lua diverse forme, care se inscriu intre gesturi si fapte, respectiv „fructul faptei“, in limbajul poemului Bavagat-Gita. Nu-i poti fi recunoscator celuilalt pentru faptul ca el doar exista si sta… Daca el/ea doar sta, dar te priveste, intra in joc ochiul si privirea care, in interpretarea lui J.P. Sartre, sunt modalitati prin care oamenii isi incearca si isi pericliteaza reciproc fiinta. Dar ochiul si privirea pot fi si modalitati prin care oamenii isi pot exprima, tot reciproc, iubirea sau recunostinta.
Simetric, si mai departe se subintelege ca trebuie sa-i fi recunoscator cuiva pentru ceva anume, fapta sau gest, prin altceva (alt-ceva) anume, tot fapta sau gest.
Si, in sfârsit, se subintelege ca intre cele doua manifestari, ale lui P1 si P2, trebuie sa existe o relatie (R), care defineste chiar natura relatiei dintre fiinta lui P1 si fiinta lui P2, aici fiind vorba de fiinta lor subiectiva, adica de Sinele lor, nu doar de Eul lor.
3. Diferenta specifica
Or, aici apare diferenta specifica dintre relatiile morale si alte tipuri de relatii. Prin contrast, putem invoca aici relatiile economice, in care P1 si P2 sunt agenti economici. Unul vinde si altul cumpara (sau invers), ceva sau altceva. In momentul vânzarii-cumpararii exista o echivalenta deplina intre valoarea marfii si pretul ei, pret exprimat in bani, care sunt, inca de la Adam Smith incoace, echivalentul universal al valorii. De la originarul troc pâna la piata moderna, aceasta echivalenta, care tinde spre identitate, este o lege a relatiilor economice, a „Economiei de piata“. S-ar parea ca fenomenul „Polach“, descoperit la triburile de maori din Australia, infirma sau se abate de la legea echivalentei. Aici, in relatia dintre doua triburi, fiind vorba de un concurs, câstiga acela care ofera mai mult. Aceasta „generozitate“ are o „ratiune“ mai adânca, nu neaparat „egoista“, dar inca nedescoperita pe deplin.
In cazul relatiilor morale, in acest caz al recunostintei nu exista si nici nu trebuie sa existe o echivalenta, cu atât mai putin o identitate intre manifestarile celor doi parteneri, P1 si P2. Pentru o fapta anume poti fi recunoscator si prin simpla exprimare verbala a recunostintei, in lipsa de altceva. Ajuns student, P2 ii aduce lui P1 un stilou si sotiei acestuia (Petrina) un buchet de flori. Incât, daca relatiile economice, si nu numai ele, au la baza echivalenta, care tinde spre identitate, relatiile morale au la baza corespondenta, care are un spatiu variat si variabil de posibilitati, de alternative. Aceasta inseamna, in alta expresie, ca relatiile non-morale (economice, aici) se bazeaza esential pe simetrie, iar relatiile morale, având simetria ca fundal implicit si virtual, contin, la nivel de relief, si asimetria. Acestei zone de posibila variatie, de non-identitate ii putem spune, cu o expresie a lui Jakobson, „supliment de sens“. Daca exista un „supliment de sens“ de natura poetica, exista si un „supliment de sens“ de natura morala. Acesta este continut in non-identitatea celor doua manifestari, proprii celor doua personaje.
Putem lamuri suplimentar tema relatiilor morale cu exemplul dat al recunostintei, revenind la Aristotel, la tema Masurii etice, exemplificata si prin virtutea generozitatii. Ca si celelalte virtuti, si generozitatea se cristalizeaza la mijloc, intre doua excese, care sunt „prea putinul“, in stânga, si „prea multul“, in dreapta. In cazul generozitatii, viciul din stânga este zgârcenia, iar viciul din dreapta este risipa. Zgârcitul se are in vedere numai pe El insusi, deci el nici nu intra intr-o relatie morala. Ceilalti sunt pentru el doar „instrumente“, menite sa-i sporeasca averea, sa intareasca verbul „a avea“. Si Aristotel spunea despre sclav ca este „o unealta vorbitoare“. Cogito-ul cartezian devine la zgârcit „Am, deci exist“, si cu cât are mai mult, cu atât este mai mult El insusi. Dar opusul sau, adica risipitorul, imprastie tot ce are si imparte tot, cui vrea si cui nu vrea. Aici intra in joc norocul si nenorocul celor „miluiti“, dar si norocul si nenorocul sunt „accidente“ (Aristotel), iar aici latura accidentala sporeste si datorita „subiectivitatii arbitrare“ (Hegel) a risipitorului, care nu are nimic in comun cu „Risipitorii“ lui Marin Preda.
De regula, averea risipitorului este sau mostenita, incât el nici nu stie cum s-a ajuns la ea, sau este obtinuta pe cai secrete si „in liniste“, ca in cazul „baietilor destepti“. O analiza excelenta a acestei „generozitati“ si a „recunostintei“ asteptate o face Anatole France in „Gradina lui Epicur“. Autorul arata acolo ca cei care ii „miluiesc“ pe cersetori nu o fac din generozitate, ci din orgoliu si din vanitate. Prin contrast cu cersetorul, care nu are, deci nici nu mai este (cineva), iese in evidenta suplimentara Miluitorul – el se poate crede chiar Mântuitor –, care are si care este cu atât mai mult El insusi cu cât poseda mai mult (si mai multe). Numai ca intre „a fi“ si „a avea“ nu exista o identitate, nici chiar o echivalenta, iar acest dublet verbal trebuie (se cuvine, se cade) sa fie inlocuit cu tripletul „a fi“ – „a face“– „a avea“, formulat si in expresie pozitiva, dar si in expresie negativa.
Autor: TUDOR CATINEANUApărut în nr. 438