CANNES 2011
A doua sectiune ca importanta, dupa aceea a Competitiei oficiale (care acorda Palme d’Or) – UN CERTAIN REGARD –, si-a anuntat presedintele de juriu. Astfel, dupa Robert De Niro, asezat in capul mesei, cum s-ar spune, ca orice „Nas„, un nou monstru sacru al Cannes-ului si al cinematografiei mondiale se anunta printre alesii editiei a 64-a (11 – 22 mai 2011). Numele lui spune totul – Emir Kusturica.
Este unul dintre putinii detinatori a doua premii Palme d’Or. Nimeni nu a fost, insa, atât de aproape ca el de a bate recordul printr-o a treia frunza de palmier. A fost de multe ori la Cannes, cu filme, dar si in jurii. A obtinut Palme d’Or pentru „Tata este plecat in calatorie de afaceri“(1985) si respectiv „Underground“(1995). Mai detine un Premiu de regie pentru „Vremea tiganilor“(1988). Când nu a obtinut vreun loc in palmares, filmele lui au fost la fel de intens comentate.
S-a intâmplat cu „Viata este un miracol“ (2004), cu „Promite-mi“ (2007) si chiar cu documentarul despre Maradona (2008).
Are, de asemenea, trei prezente in juriile Cannes-ului. Patru, de fapt, daca o punem la numar si pe cea de acum. Prima data, in aceasta calitate, a putut fi intâlnit in 1993, ca „simplu“ membru al juriului de la Palme d’Or, condus de Louis Malle. In 2003, il gasim ca presedinte la Cinéfondation si tot ca presedinte, de asta data al juriului mare, in 2005. Nu este de mirare, tocmai de aceea, ca deseori ii place sa spuna: „M-am nascut de mai multe ori, dar cu siguranta una dintre venirile mele pe lume a avut loc la Cannes“.
Nu doar la Cannes, dar si la Berlin, ca si la Venetia, creatia lui a fost apreciata. Isi incepea intrarea in lumea cinematografica inca din 1978, la un festival al filmelor studentesti, unde scurtmetrajul „Guernica“ lua premiul intâi. Trei ani mai târziu, „Iti amintesti de Dolly Bell?“ smulgea un „Leu de Aur“, ca „Best First Work“. Revine la Adriatica in 1998, unde „Pisica neagra, pisica alba“ prinde „Leul de Argint“. Era in anul când lui Lucian Pintilie i se atribuia Marele Premiu al Juriului, tot la Venetia, se intelege, si când multi au considerat ca „Terminus Paradis“ ar fi meritat chiar „Leul de Aur“. Revenim, in timp (1993), la Berlin, spre a marca participarea cu „Arizona Dream“, pentru care a primit „Ursul de Argint“.
Viata lui a fost si continua sa ramâna spectaculoasa in masura in care a stiut sa faca din dramatismul propriei biografii si nu mai putin al „toposului“ originar o reprezentatie baroca, de un picaresc vecin cu exhibitionismul grotesc marcat tragic printr-un accent cât se poate de precis. Formula acestui stil incongruent, spornic si indefinit, fara indoiala balcanic, s-a revarsat in jerbe ritmate intr-o maniera muzicala si deopotriva coregrafica, speciala, in umbra careia au aparut destul de repede epigonii.
S-a nascut la Sarajevo, la 24 noiembrie 1954, dintr-un tata, Murat Kusturica, jurnalist la Ministerul Informatiilor, si o mama, Senka Numankadic, secretara. Emir, unicul copil al acestora, a devenit repede un rasfatat greu de strunit. Bosniacul musulman avea sa se simta mult mai atras de originile slave ortodoxe ale familiei sale cu radacini complexe. Facea nota discordanta printre adolescentii de la Sarajevo. S-ar spune ca a fost trimis de acasa intr-o „calatorie de afaceri“ cu iz oarecum corectional, cu vadita precautie, insa. Plecarea gândita temeinic de parintii bine informati avea sa se arate cu timpul mai degraba o trambulina de natura cinematografica. A facut astfel studii de cinema la Praga (FAMU), acolo unde absolvisera Milos Forman, Jiri Menzel, dar si Goran Paskaljevic. A revenit spre a lucra o vreme la televiziunea din fosta Iugoslavie. Intre 1981 si 1988 a fost lector la Academia de Arte din Sarajevo. Dupa primul lui premiu important, Milos Forman il invita la New York, gasindu-i un loc la Columbia University. Aici va reusi sa definitiveze montajul la „Vremea tiganilor“. Se va consacra in felul acesta unui proiect in limba engleza: „Arizona Dream“. Pe masura ce scenariul oferit de unul dintre studentii sai, axat pe descompunerea „visului amrican“, devenea, paradoxal, tot mai irealizabil, Emir se vede obligat sa ia nota de evenimentele sumbre din tara sa aruncata in razboi.
Când s-a apropiat de cinema, un rol mare a jucat intâmplarea. Un prieten al tatalui realiza filme de educatie in formula institutionala a acelor vremuri. Nu a tradat aceasta afinitate. Când termina studiile la Praga, se dedica el insusi unor scurtmetraje, convins ca „urma“ acestora va trebui sa ramâna, cum il si indemnase unul dintre profesori. A vrut, desigur, sa lase marturii despre epoca sa, in primul rând despre deportarile politice din Iugoslavia comunista. Au venit, dupa aceea, indraznelile legate de complicata alchimie etnica a locurilor natale. „Iti amintesti de Dolly Bell?“, de pilda, renunta la limba oficiala, sârbo-croata, fiind cea dintâi productie vorbita in bosniaca. Intentiona sa atraga atentia asupra regionalismului, dar si a inevitabilului pluralism lingvistic si etnic. Dorea sa se elibereze, cumva, de fantoma lui Tito, cu care copilarise, asemenea atâtora din generatia sa. „Underground“ putea fi luat drept gestul extrem. Pâna la decizia de a se consacra unui asemenea proiect, se intâmplasera câteva lucruri, puternic semiotizate emotional, peste care i-ar fi fost cu neputinta sa treaca. Dupa ce casa lor avea sa fie devastata, tatal moare in urma unei crize cardiace. Razboiul venea, iata, ca un tavalug. Se muta in Muntenegru. Aici se afla, de fapt, sâmburele narativ al „Underground“-ului. Parea mai mult decât un sentiment. Se releva mai degraba ca o datorie.
Peste ani, se cuvine sa-l intelegem ca doreste mai mult decât pur si simplu sa revina. Cum ne sugereaza „Viata este un miracol“, Emir se lasa fascinat de peisajul de la Mokra Gora, unde a turnat si unde va construi nu doar o casa si un drum, dar chiar o localitate noua – Kustendorf. Va veni si va pleca. Si va tot reveni (de) pe aici, fixându-se si intr-un alt spatiu, lui necesar, dar si drag, desi deloc lipsit de controverse. Cetatenia sa franceza va fi incununata de o serie de grade ale unui râvnit Ordin al Literelor si Artelor (cavaler, ofiter, comandor). Produce si remake-uri in regim autoreferential ca „punk-opera“ montata la „Bastilia“, dupa filmul „Vremea tiganilor“.
A luat atât de multe premii incât ar trebui sa umplem o pagina intreaga cu ele. Nu o vom face. Desi ar merita, ca sa luam seama cât a fost de adulat in tot felul de locuri de oameni care mai de care, de la primarul de la Guadalajara, Alfonso Petersen, la presedintele Dimitri Medveev.
A colaborat, pâna la ruptura definitiva, cu Goran Bregovic, ultimul lor titlu fiind „Underground“. Sa un uitam ca orgoliosul Kusturica se recomanda cu brio ca muzician, dar si ca manager. Ambii se regasesc, cum se spune, intr-una si aceeasi individualitate puternica, de exceptie. Era de asteptat ca drumurile celor doi sa se desparta la un momnet dat, desi fiecare a avut de suferit in felul sau. „No Smoking Orchestra“ a adaugat ceva consistent la faima lui cinematografica, dupa cum s-a putut constata si pe scene românesti, dar si in „Super 8 Stories“, documentarul consacrat concertelor sale.
Este difícil sa intelegi câta energie a consumat regizorul-ghitarist spre a se imparti intre turnaj si turneu. Si acum deplasarile formatiei ce initial se numea mai direct, „Fumatul interzis“ (pâna sa-si adauge termenul „Orchestra“), impresioneaza printr-un traseu la aceasta ora european, altminteri foarte dens: Grecia, Portugalia, Ucraina, Franta, Cehia, Belgia. Incerc sa-i detectez programul in perioada canneza a acestei editii. Va pivota intre Faro si Lisabona (13, 14 mai), ceea ce inseamna ca va ramâne cât trebuie la Cannes, inainte de a calatori, dupa 28 ale lunii, la „Lviv“, in Ucraina.
A realizat tot felul de alte lucruri, adiacente faimei sale de regizor iconoclast. A fost Ambasador UNICEF pentru Serbia. S-a manifestat si ca actor, jucând, intre altele, alaturi de ghitara sa electrica, intr-un film de Neil Jordan („The Good Thies“). In „L’Affaire Ferewell“ (2009) l-am putut vedea in rolul unui KGB-ist, colonelul Serghei Gregoriev. Nu au trecut neobservate umorul si nici farmecul lui de colos in miscare. Chiar in 2011, nu demult, in ultimele zile, a participat, ca regizor, la realizarea unui film in episoade, sub genericul „Sapte zile la Havana“, un proiect franco-spaniol. In asteptarea premierei cu „O vara greaca“, unde interpreteaza rolul unui preot elen, a avut-o ca partenera pe fermecatoarea Mirjana Karanovic, de asta data intr-o productie sârba regizata de Bojan Vuk Kosovcevic.
Nu a fost lipsit de contestari. Filmele sale au produs valuri de invidie. Uneori, aceasta
s-a manifestat direct, simplu, dar irepresibil. Alteori, doar ca o forma disimulata de rivalitate simpatica. Imi amintesc, de pilda, momentul anuntarii palmaresului la Cannes, in 1995. Zvonurile il dadeau pe Theo Angelopoulos drept câstigator al premiului „Palme d’Or“ din acel an. Filmul se intitula „Privirea lui Ulisse“, unde Maia Morgenstern juca mai multe roluri (femeile personajului titular). In competitie se afla si un film românesc, „Senatorul melcilor“. La gala, Jeanne Moreau, presedinta juriului din acel an, l-a lasat la urma, cum intrucâtva era si firesc, pe câstigator. Acesta nu era altul decât Emir Kusturica. Theo, imbufnat, inca surescitat, nu si-a putut retine emotia. A cutezat sa-l loveasca pe Emir peste cap, amical, desigur, cu sulul acela cu snur rosu ce consemna oficial obtinerea premiului sau, sa admitem a-l numi cu o treapta mai jos. In loc de sperata „Palme d’Or“, lui Angeloupulos ii revenise doar Marele Premiu, ceea ce, totusi, sa admitem, nu era deloc putin. Daca e sa lasam frâu liber amintirilor, recunosc ca la acea editie, a 48-a, si noi nadajduiam la un loc pe lista. Ne gândeam la un premiu de interpretare pentru Maia Morgenstern, dar (sau) si la unul pentru Dorel Visan, interpretul Senatorului din filmul lui Mircea Daneliuc.
Cetatean francez, dar si sârb, Kusturica exprima in filmele sale conditia omului balcanic, la incidenta europeana a momentului, sfâsiat intre prapastii de care nu se poate face mereu vinovat. Personajele sale caligrafiaza o suita de stari ale fragilitatii. Traseul este impresionant, un doar in continuitatea lui amplitudinala: de la copilarie la senectute.
Deseori, nascutul la Sarajevo ne-a reamintit ca nu a dorit sa se insinueze intr-un judecator si nici macar in interpretul istoriei. Tot ce si-a propus, subliniaza deseori Kusturica, a fost sa arate lucrurile in realitatea lor, oricât de dramatica.
„Tata este plecat in calatorie de afaceri“ se constituia la inceputul acestei monografii cinematografice a disperarii, rostita audiovizual de un cineast „rebel“. O facea prin atitudinea intuitiva, aproape somnambulica, a unui copil filmat intr-o transa onirica, suspendat peste timpuri si locuri. Baietelul constata nedumerit, dezorientat, ca tata este vesnic absent de acasa, inlocuit de un altul, intr-o farsa a sentimentelor mereu sfarâmate si contrazise, tinute sub presiunea gesturilor politice, efemere, in incercarea de a ilustra nuantele diferentiatoare dintre diversele forme de „stalinism“.
O alta digitalizare stilistica, pe acelasi calapod al unei istorii convulsive, dar cu un tratament general, aparent mai lejer, ne ofera o panorama a „timpului tiganesc“, motiv tematic la care cineastul revine. Perhan, fiu de tigan-soldat, creste alaturi de bunic si de o sora bolnava. Intra in viata ca hot, „impins“ de un anume Ahmed Djida. Se alatura retelelor de carne vie si de trafic de copii. Kusturica anticipa de pe acum o tema ce va umple multe ecrane europene in deceniile urmatoare. Perhan isi regaseste vechea iubire, pe Azra, dar fata moare la nasterea unui baietel. Va fi ucis si acest Perhan, suflet haituit. Tragedia indica viziunea asupra unei lumi cuprinse de o stare nomada, pregnant provizorie, ca un cancer generalizat, dincolo de imediatul cotidian al unui cartier tiganesc, aflat sub presiune sociala si politica, dar nu mai putin etnica. Filmul nu a trecut neobservat la Cannes. Obtinea, cum aratam undeva mai sus, Premiul de regie, cu toate ca venea cu alt fel de subiect, se intelege, dupa ce regizorului i se acordase deja „Palme d’Or“. Tendinta picaresca se continua in „Viata este un miracol“, numai ca intr-o formula mai cuminte, ca exod familial. Intr-o Bosnie a anului 1992, un inginer sârb, Luka, pleaca de la oras alaturi de sotia sa, Jadranka, cântareata de opera, luându-l si pe fiul lor, Milos. Utopia lor este pe cât de nelinistitoare, pe atât de contradictorie. Vor sa transforme radical o zona oarecare intr-un spatiu turistic, prin simpla construire a unei cai ferate. Razboiul fusese declansat. Semnele lui sunt tot mai aproape. In familia inginerului se instaleaza, incet-incet, deruta, ca si spaima de moarte, si chiar moartea. Intr-o lume de militari si de prizonieri, este difícil sa-ti pastrezi demnitatea. Speranta nu dispare totusi, chiar daca ea vine ca un ciudat schimb de sentimente.
Kusturica modifica iarasi registrul, dându-ne in „Promite-mi“ o noua sarabanda narativa in maniera-i inimitabila. O lume de la capatul lumii, un copil, un bunic, o vaca (pe nume Cvetka), o invatatoare-fata batrâna, mereu neconsolata, si din nou o nurlie zabauca, nevindecata de euforiile adolescentei, la care tot atât de adolescentul Tsan viseaza ca la o sotie si mama a copiilor lui. Iata aici o propunere de idila imposibila, evident „emirkusturiciana“. Sub acest aspect, al aspiratiei catre linistea simpla a unei vieti in natura, cineastul ni se confeseaza indirect, ca un copil universal, personificând inocenta. Nu stim, totusi, cum sa-l luam sau cum sa-l privim: prin ochiul care plânge ori gratie ochiului care râde, mai putin de sine, mai mult de noi toti, ceilalti.
Un copil mare, parca maturizat prematur, incarcat de gloria rasfatului mondial, este si acest zeu teribil al stadioanelor, individul straniu si atât de histrionic, rege al ierbii, Maradona, „Maradona al lui Kusturica“, desigur, dar deloc mai putin, asa cum, rasturnând titlul, am putea altfel intitula documentarul – „Kusturica al lui Maradona“. Ambii si-au surclasat conditia, ilustrând-o intr-o simultaneitate spornica, exact ca intr-o paralela programata a destinului ce-si joaca destinul sub acelasi semn, spectacular, cu deosebire parodic, cu o pigmentatie de post-modernitate acida, la a carei conturare scenariul biografic, documentaristic, lasa loc, cât de cât, si suflului fictional. Nu-l putem absolvi pe cineast de placerea de a se juca pe sine dimpreuna cu personajul, aidoma unor azteci veritabili, deci invulnerabili, macar ca artefacto mediatice, subordonati unui dramatism implicit, in limitele ludicitatii, desigur, si dincolo de zona fotbalistica sau cinematografica.
Pentru Kusturica, Balcanii sunt un fel de „acasa“ a fluctuatiilor perpetue, cu personaje singur-active, visând la fericire ca si cum ar respira, gândind la viata ca la aerul vital, deloc ca la o bucata de pâine, pe care nu o prea au, insa nestiind cum sa confere substanta realitatii imediate. Sentimentele par, de aceea, sa o ia de fiecare data inaintea celor care le traiesc.
Având in vedere toate acestea, e de prisos sa mai notam ca presedintele din acest an de la Un certain regard pare uns cu toate alifiile confruntarilor internationale. Politice, ca sa nu mai spunem de cele cinematografice. Rebelul este, insa, inainte de toate, un estet al gustului filmic si pare a nu se teme de nimic. Eclectismul sau funciar, eruptiv, se cristalizeaza intr-un sir de creatii audiovizuale de factura baroca. Este un om-spectacol, in masura in care nu doar ca regizor, dar si ca actor, muzician si om politic ce-si schimba mastile, niciodata si rolul dominant, ne lasa cu ochii in soare. Oriunde apare si orice ar face, are adulatori la fel de patimasi precum contestatarii lui. De când l-am vazut si apoi tot re-vazut, la Cannes, am inteles cât de greu i s-ar putea gasi un competitor in adversitate eficienta. Si pentru ca am ajuns aproape de capatul acestor consideratii, ocazionate de o reintâlnire cu seful „uncertainregardienilor“, as regreta ca altul sa devina performerul celor trei frunze de palmier.
A fost aproape si continua sa fie. Poate la editia jubiliara, a 65-a, de anul viitor, când va trebui sa apara cu o noua creatie, Emirul ar avea din nou de trecut bariera ca sa devina primul, unicul, „triumvir“ palmdorizat.
Nimeni altul nu a facut sa se inregistreze atâta osteneala polemica. „Underground“ a fost ca o vâlvataie. L-au acuzat si de o parte, si de cealalta. Au iesit la rampa nume in voga ale filosofiei ( Alain Finkielkraut, Bernard-Henri Levy). Controversele politice au venit in tromba, fara a obtura definitiv cerul filmelor sale, desigur innegurat. Emir, sârbul devenit crestin ortodox, a deranjat multe cancelarii. Codul sau moral, religios si cetatenesc e greu de limpezit. Trebuie respectat pentru ce a indrznit sa fie, sa ramâna. Nu cred ca i-a fost usor. Uitati-va cu atentie la figura lui brazdata, peste care ar fi de crezut ca au fost sapate mii de transee. Intelept, cu frontalitatea arida ce i-o vedem, pare un Socrate al unor vremuri când democratia sufera cumplit. I s-a lipit de frunte eticheta de pro-Slobodan Milosevic. A fost acuzat ca a pledat in favoarea unor personaje anchetate de tribunalele internationale recent. A iesit din tot felul de situatii nedrepte, imposibile altminteri.
Când a aparut in juriul unor festivaluri (vezi invitatia de la Antalya, nu demult, in octombrie 2010) asupra lui s-au rostit tot felul de acuzatii. Pâna acolo incât unii l-au confundat cu un actor elvetian, numai pornind de la o presupusa asemanare fízica. Cetateanul sârbo-francez Emir Kusturica – un fel de Gérard Dépardieu al Balcanilor si un cineast care face filme intr-o indrazneala suspendata, anacronica doar in aparenta, dupa unii cu o constructie europeana cvasiparanoica, vizionara la modul catastrofic (va amintiti nu de Dolly Bell, ci de insula aceea de pe harta care o lua la vale pe Dunare, in deriva, in finalul „Underground“-ului?) –, reediteaza intrucâtva curajul estetic al cineastilor Noului film (vest)german de dinaninte de caderea zidului Berlinului, prin acele proiectari in teritoriile exotice ale visatoriei ultraterestre.
S-au scris despre el o multime de carti. Bibliografia, invidiata de cei mai mari cineasti in viata ai planetei, arunca noi si noi fascicule asupra registrelor sale ludice, de la barochismul incontestabil, la temele balcanice tratate intr-o maniera personala, in totul fascinanta. A dat interviuri, s-a lasat fotografiat, si-a derulat multiplele fatete ale personalitatii. Pâna acolo ca aproape nu mai stim ce este fictiune si ce anume adevar. Este oare acest Emir un om real sau doar o imagerie imponderabila, o stare a unui joc de deasupra oricaror jocuri?
Nu este de mirare ca una din ultimele lucrari, de asta data de factura autobiografica – „Unde sunt eu in aceasta poveste?“ –, vine sa surclaseze o opera si un autor, situându-se dincolo de ceea ce ar sugera o definitie a mortii ca abila plasare dincolo de susotelile neverificate. A-l decripta pe Kusturica este ca si cum ar trebui sa renunti la truismul „Balcanii – butoiul de pulbere al Europei“, spre a adopta imediat un altul: „Emir – fachirul lumii“. Nu avem de-a face, daca mai este cazul sa precizez, doar cu un rebel. Este mai degraba taifunul super-personificat. Ar trebui sa mergem cu totii la Cannes in acest an ca sa-l vedem alaturi de De Niro, alt tsunami al cinematografiei mondiale.
De fapt, mai este doar un pic pâna când in traditionala conferinta de presa de la Paris, la 14 aprilie 2011, presedintele Cannes-ului, Gilles Jacob, si delegatul general, Thierry Frémaux, vor anunta intreaga componenta a juriilor, dar mai ales lista multasteptata cu titlurile intrate in diverse sectiuni. Nu ma incumet sa dau nume, dar de sperat speram, totusi, ca un film românesc sa patrunda in sectiunile principale, asa incât fie De Niro, fie Kusturica, sa aiba ocazia nu doar de a vedea inca o productie româneasca foarte buna, dar chiar sa o si premieze.