Interviu cu veteranul de razboi Theodor Cretu (I)
Veteranul Theodor Cretu1 este un barbat de statura medie, cu o tinuta dreapta si ochi albastri patrunzatori. Citeste fara ochelari si este un om fara probleme majore de sanatate; el însusi a marturisit ca toata viata a fost doar de doua ori bolnav: o data în copilarie, de o boala a vârstei, iar mai târziu a suferit o apendicectomie. Este profund credincios, un practicant ortodox.
La 88 de ani si-a pastrat nealterat simtul umorului si o anumita seninatate dezarmanta, candoare chiar. Grozaviile la care a fost martor, acte genoicidale si scene atroce de batalie, nu par sa-l fi marcat prea mult. Subiectivismul, patriotismul traditionalist si memoria selectiva au intervenit în relatarea ampla pe care ne-a oferit-o la Resita, între 5-7 iulie 2010. Naratiunea veteranului a „epurat“ de vinovatie trupele române care în colaborare cu trupele hitleriste au declansat, în Bucovina, în vara anului 1941, Holocaustul.
Razboiul pe întelesul tuturor
„Îmi zice Theodor. Asa mi-a fost numele originar, de la parinti. Când mi-am facut buletin dupa razboi, ca eu sunt refugiat din tinutul Herta, daca stiti, n-am mai avut acte; pe front nu am avut acte, parintii s-au refugiat, am gasit în caruta lu’ tata certificatul de botez de la popa, actul cu care sa dovedesc ca sunt român… si atunci când mi-am facut buletin din Theodor m-au scris… Toader. De fapt, eu nu m-am refugiat, eram pe front.
…Da, sa va spun înca ceva, de fapt istoria este mai lunga, înainte de 1939, nu mai stiu exact anul când, Germania a facut pact de neagresiune cu Rusia, cu Stalin, Germania vindea armament Rusiei. A fost o întelegere mutuala între ei, ca vor aseza ei altfel Europa… da, Stalin cu Hitler! Va dati seama, unul comunist, unul nationalist-socialist. si sa vedeti ce s-a întâmplat, asta în istorie nu-i scris sau poate-i scris pe undeva, dar eu stiu precis, de prin ziarele de-atunci, ca citeam ziarele, eram de-acum marisor, si nu eram… acum, nu ca dispretuiesc, dar nu eram crescut numai la oi! Am terminat scoala elementara si apoi am fost ucenic sîn mestesugul croitoriei, n.n.t pe la evrei si auzeam multe, eram la oras, si citeam. si-au convenit ei asa, Hitler cu Stalin, România sa fie mutilata de rusi, sa-si ia Basarabia înapoi… or facut pact cu ungurii sa ia Ardealul si ei, rusii sa ia Basarabia si nordul Bucovinei si bulgarii sa ia Cadrilaterul si partea cealalta a Dobrogei. si dupa ce au facut asa, a venit Hitler la români, în secret, si a spus asa: «Daca va aliati cu noi si mergem aliati în razboi, luam Basarabia înapoi, si pâna la Bug, sa fie România!». Scopul lui era sa distruga întâi Rusia… si atunci s-a aliat cu noi si în ’41… eu eram acolo în tinutul Herta, care era ocupat, c-o cedat Carol. Întâi a cedat Basarabia si nordul Bucovinei si apoi au venit rusii si-au ocupat si tinutul Herta, ca sa faca granita mai frumoasa, mai dreapta si a luat si din judetul Dorohoi, de dincoace de Prut, noua comune. si de atunci pâna în ’41 noi am fost ocupati de rusi, datorita lui Hitler care a zis: «Cere Basarabia». Românii, nu toti, mai putini, s-au refugiat atunci. Unii au ramas pentru ca a fost rapid. S-a auzit un zvon ca vin rusii si gata au venit rusii puhoi… si putini au reusit sa plece. Parintii au ramas acolo, noi am fugit, eu si cu fratele meu care eram mai mari…
De fapt, razboiul a început din ’39, iar România a început în 1941. Am fost în Regimentul 2 AA, adica 2 antiaeriana, Iasi. Am fost încorporat la 1 aprilie 1943. Atunci nu am avut 20 ani de împliniti. Ba da, am avut, sunt nascut în 1922! Înainte de a fi încorporat, am stat 10 zile în cazarma la Iasi, fiindca era razboi; pâna ne-a îmbracat, organizat… si într-a unsprezecea zi, în 12 sau… în 13 aprilie ne-a dus la Tiraspol. Basarabia era ocupata de români si frontul era departe. Acum, acolo era România. Am fost în Bateria 113, era comandata de capitanul Câlcic Victor, el era unul dintre comandanti, si al doilea era Atanasiu Victor; primul era din Iasi, iar Atanasiu Victor era basarabean, el dezertase din armata ruseasca si a venit în armata româneasca si era tot capitan si lucra cu asta, pentru ca nu aveau deplina încredere în el si pentru ca sa învete, ca nu cunostea instructie româneasca.
Noi apartineam de Ministrul Aviatiei; pe atunci, împreuna cu aviatia, pontonierii (care fac poduri) si noi, antiaeriana. Purtam uniforma albastra deschis, sinilie, frumoasa era! Luptam împotriva avioanelor rusesti. Aveam armament nemtesc, tunuri Vikes, calibru 50, asta era artilerie grea, antiaeriana! Eu am facut la Bateria 113 antiaeriana, tunuri Reinmenthal, calibrul 37, tunuri automate erau, foarte periculoase. Erau si antiaeriane si terestre, antitanc. Erau si mitraliere grele, mitraliere usoare. si celelalte trupe românesti era dotate. Eu nu prea am avut tangente cu infanteria, decât asa putin pe front. Dar aveau armament, avea armament german, arme ZB-uri se numeau, foarte periculoase, ca se actionau usor, nu ca ale noastre din razboiul celalalt, grele si neprecise. Astea erau foarte usor de manevrat. Atunci mai avea, infanteria, mitraliere mai usoare, pe care le luau pe spate si fugeau cu ele.
Desi era Antonescu atunci maresal, si el era foarte sever, ofiterii nu se purtau chiar cum aveau ordin. Era iarna, frig, în Rusia, nu aveai voie sa porti fular, manusi, sa fii încrosnat, asa cum se zice. Asa erau ordinele, dar noi umblam cu caciuli, cu manusi si cu fular, cum puteam, si ofiterii la fel. De la Iasi am ajuns la Tiraspol, cu masinile, antiaeriana era motorizata. si nu-i departe… nu-i departe. Între Prut si Nistru e o fâsie, nu-i mare! Mai înainte, granita României cu Rusia era Nistru. Si acuma, noi am traversat cu masina pe la Tighina, Chisinau, am trecut în Transnistria. Era bine în Rusia, ne primeau bine rusii, erau bucurosi ca scapa de comunism, stiti, de stalinismul lor. Si noi ne purtam foarte frumos2. Nemtii, în schimb, de fapt trupele celelalte se purtau mai cuviincios, dar aveau o armata, sa spun asa dupa mintea mea, de nebuni. Aveau o armata SS, cu semnul mortii, erau copii abandonati, cum sunt si în România, i-a crescut Hitler, statul, si ei nu stiau ca ar fi avut alti parinti, ei stiau atât, Hitler e al nostru si gata! Ei erau criminali cu alte cuvinte. Am vazut cum au fost torturati. E foarte mult ca sa va spun.
Începutul razboiului antisovietic: sfârsitul unei terori, începutul alteia
Acum sa va spun cum a început. La 1 iunie 19413, toti ai casei dormeam împrastiati în jurul casei, fiindca rusii veneau peste noi noaptea; din comuna de acolo4 si nu numai din comuna, din Basarabia… si fara sa te cheme cineva la primarie sau la militie, daca era bogat ori taranist sau liberal, sau chiar daca nu erai asa, dar erai turnat de sateni, vecini din astia, ca esti «foarte român, tii mult la România»… si pentru asta erai suspect si te ridica noaptea. Veneau pe neasteptate, pe tacute… si numai ce te trezeai dimineata ca nu-i vecinul, ca lipseste si ala din sat, lipseste si celalalt. Dupa o asa noapte… dupa aceea, urma o liniste scurta, de vreo doua nopti, o saptamâna, si iara veneau, iara ne duceau. Si atunci, noua, cineva ne-a spus de la Primarie, chiar primarul (în comuna noastra era un singur rus, un rus ramas de la razboiul celalalt, si când au venit rusii l-au pus pe el primar, ca stia ruseste), si i-a spus lui tata: «Nicolae, fii atent ca esti pe lista. Paziti-va!». Si atunci, noi am început sa dormim afara. Eu dormeam la fântâna de lânga sosea, ca sa am soseaua în fata. Era un pom, un corn din ala… si eu dormeam acolo, ca daca vin pe acolo, puteam sa fug în alta parte. Tata si mama dormeau în gradina, în alta parte, dormeam împrastiati. Si în ziua de 1 iunie, eu cum dormeam acolo, s-a facut deja ziua, si numa’ ce deschid ochii si aud: «bum!, bum!» si vad lume pe strada, oamenii, vecinii zicând: «a început razboiul contra rusilor». Imediat m-am ridicat si eu. Atunci am vazut, de la noi se vedea, un nor gros de fum de la Cernauti. Au bombardat nemtii Cernautiul, au bombardat orasul Herta, noi eram într-o comuna la vreo 6 km de Herta, era foc peste tot, fum, grozavie, avioane… nemtii aveau niste avioane de vânatoare Messerschmitt, foarte bune, aveau si Stucka, tot niste avioane de vânatoare, astea erau cele mai periculoase, cele de vânatoare. Celelalte erau de bombardament, grele5.
si atunci, sa va povestesc cum o început razboiul… asa, la vreo saptamâna de razboi6, nu mai putea sa ne ridice sse refera la organele de represiune sovietice, n.n.t, ca lumea era toata agitata, dar a venit la noi primarul cu militia si i-a spus asa lui tata: «Înhami caii sau boii, ce ai si vii la Primarie»… era razboi, trebuia sa executi. Asa ca ne-am vorbit noi acolo, eu eram mai mare dintre toti fratii mei, din 22 pâna în 41… faceam 20 de ani… 19 ani, si ne-am strâns noi acolo… si mama îi spune asa lui tata: «Mai, daca te duci tu, tu nu mai vii înapoi!». Asa ca ma trimite pe mine, gândind ca pe mine n-o sa ma ia, ca eram copil tânar. Ei erau multumiti sa vina oricine. M-am dus cu carul gol la Primarie, ca a zis ca trebuie sa ducem niste munitie. Ne-a înrolat si ne-a dus pâna într-o comuna, în Cristinesti, asta era deja peste Prut. Toata ziua am mers, ca nu era departe de la noi pâna la Prut, erau vreo 8 km, dar am mers de la amiaza pâna spre seara, cu carul gol; acolo am tras la o scoala, ne-au dat niste conserve sa mâncam, niste biscuiti de razboi, din aia uscati… ca nu eram numai eu, au luat oameni din mai multe sate, si mai batrâni si mai tineri, si toti din sate aveau care cu cai, cu boi, si s-o facut o coloana de care, spuneau ca trebuie sa ducem munitie de undeva. De acolo, au încarcat carele ei, armata lor, au încarcat niste munitie, si la o bucata din noapte au spus ca mergem pâna nu stiu unde… Asa ca am mers, de a doua zi, toata ziua, toata noaptea… si boii oboseau… si caii… aveam santinele, înainte si-napoi si pe laturi, sub escorta mergeam. si a treia zi am ajuns în Basarabia, departe. Atunci, în dimineata, apar vreo 7 – 10 avioane si tot aruncau niste rachete albe. Rusii se retrageau cu duiumul, cavaleria lor, fuga-fuguta, da-i drumul, pe lânga noi. Avioanele de-a lungul soselei tot aruncau rachete albe, cred ca ei au fost probabil informati, românii si nemtii, de coloana, stiau ca e furata si ca rusii ne duce cu forta, si au masurat coloana… si la un moment dat au facut câteva ture roata, si tot aruncau rachete. O rusoaica, parca acum o vad, era militar, era calare, rusii erau acolo cu caii pitulati într-o lunca, a tras în avion. Atât le-o trebuit! Imediat, în momentul acela, au si început avioanele sa mitralieze jos, dar nu pe noi, ci pe armata care fugea pe lânga noi… pe coloana o protejat-o… si au disparut apoi când au gatat munitia! Atunci am vazut pentru prima data cai morti, oameni rasturnati acolo, mi-era groaza, o grozavie, era plina soseaua, nu mai puteam merge… Apoi o urmat alta tura de aviatie, bombardamente serioase. si, în sfârsit, am ajuns sa trecem Nistrul, spre seara. Armata rusa era îngramadita acolo ca era Nistru de trecut si nu erau poduri. Aviatia a bombardat toate podurile care erau peste Nistru, nemtii si cu românii au bombardat. Veneau rusii calare, cavaleria în galop si credeau ca-i pod acolo. Când vedeau ca nu-i podul, înainte! Aviatia bombarda în continuare, îi bombarda în apa, era învalmaseala acolo, ca nemtii erau înarmati, rusii… pâna atunci eu nu am fost pe front, era înainte de plecarea mea pe front. Eu eram cu carul acolo în multime… aviatia bombarda, nu-i lasa pe rusi nici sa ridice capul de jos, noi, eram si noi în pericol… dar escorta noastra nu ne-a mai pazit atâta, ca erau bucurosi sa scape, s-au ascuns si ei, si când sa ne controleze… alte avioane veneau peste ei! În perioada asta, mi-a venit în gând sa evadez de acolo, dar mi-era mila de boi sa îi las. Am întors la un moment dat, când a fost putina liniste, am întors boii înapoi si am iesit din orasul ala, Cahul sau asa cred ca se numea, si cu carul încarcat asa, am iesit imediat la marginea orasului. M-am gândit asa, ca daca o iau pe sosea, rusii ma iau înapoi. Am luat-o pe câmp, asa cu carul încarcat, am ajuns la un pârâu, am tras boii la pârâu si am aruncat din car tot ce am avut, acolo în pârâu, lazi patrate cu munitie, nu stiu ce era, grenade, cartuse… asa ca a ramas carul gol. Am iesit de acolo când era înserat de-a binelea, nu se mai vedea nimic, acum mi-era deja frica, boii erau obositi, s-au culcat jos, nu-i mai puteam scula sa mearga… si erau înjugati. Eu eram obosit, am adormit si eu7. La un moment dat, m-am gândit ca e periculos, ca daca vine armata si ma gaseste pe câmp ma împusca imediat si… am luat-o catre sosea, cu tot cu car. Când am ajuns la sosea, niste rusnaci m-au si înconjurat, au scos o sabie, mi-au rezemat-o pe cap, m-au controlat si m-au întrebat pe ruseste. Eu stând acolo cu rusii, aproape un an ocupati, rupeam ruseste bine, ca deja voiau ei sa ne învete, dar m-am facut ca nu prea stiu multe si raspundeam numai când si când câte o vorba si raspundeam tot pe româneste, dar minteam! Acum, astia m-au întrebat ce caut eu acolo… si am raspuns ca am dus munitie la Armata Rosie… si la un moment dat, i-am convins si mi-au zis: «Pasli domo», si m-au înjurat… ca asa aveau ei obiceiul! Nu mi-au dat ei bine drumul acasa, ca din urma, numai ce vine un tanc cu viteza si când m-a vazut acolo, în drum, a pus o frâna si din praf am auzit «Stai!». S-a ridicat turela aia de tanc si au spus sa ma predau. Gata, eu am ridicat mâinile în sus, boii erau si ei acolo… au venit si niste infanteristi, s-au suit pe car, nu stiu cum nu s-a rupt carul, si-or întors carul înapoi, sa mearga ei cu carul. Mi-au luat carul. si-am ramas fara boi si fara car! aia din tanc au venit la mine, m-au controlat, m-au luat pe sus, au deschis o turela din spate si m-au aruncat în tanc, si-am plecat. Era întuneric în tanc, nu vedeam nimic, nimic… si unul a început sa ma întrebe pe ruseste cine sunt. Eu prindeam bine, dar m-am facut ca nu înteleg. Eram lânga el si ma tot întreba si eu i-am spus doar: «rumenschi». M-a întrebat ce caut aici, daca sunt soldat. I-am spus ca nu sunt asa ceva. M-a întrebat de ce m-au luat ai lui. Eu i-am spus ca nu stiu de ce, ca am fost sa duc armament la rusi, ca mi-au luat si carul acum… si plângeam. El tot îi dadea înainte pe ruseste… si tancul mergea. La un moment dat, numai ce îmi zice pe româneste: «Mai baiete, ia asculta asa, eu stiu româneste bine»… si a vrut sa ma prinda daca îi spun si în româneste la fel. Eu m-am prins imediat si atunci i-am spus asa cum mi-a picat mie mai bine. Si probabil ca el a comunicat cu ai lui, ca vorbeau pe-acolo, ca odata a oprit tancul si mi-a dat drumul acasa. Imediat ce am coborât din tanc, n-am mai mers pe drum, ci am trecut santul si m-am camuflat într-un lan de secara. Am frecat secara si-am mâncat, stateam acolo, tremuram…si când s-a facut ziua am luat-o catre sosea. Pe drum erau mai putini rusi, erau aproape terminati. Numai când si când mai aparea asa câte unul, vreun tanc sau cavalerie. Si-atunci am iesit la drum.
Acuma vreau sa ajung la evrei. Am gândit ca daca merg pe câmp sunt suspect, dar daca merg pe drum e altfel, indiferent cine ma-ntâlneste. Si nu m-am mai întâlnit nici cu un rus, si am coborât într-un sat. În satul acela, numai ce vad armata cu steaguri cu rosu, cu negru, cu alb, eu n-am mai vazut steaguri din acelea, nu stiam ce steag au nemtii, ca nu eram militar, v-am spus… si atunci, m-am temut! Nu erau români, m-am uitat eu, si ma întrebam ce or fi… si m-am tras la o casa, la poarta, si am stat asa sa creada ca de la casa aceea sunt. Si chiar asa o fost. Stând eu asa, ca îmi era frica sa ma misc, nu stiam ce sa fac… la casa nu m-am dus sa bat la poarta, ca nu stiam la ce om nimeresc, poate e vreun comunist sau bolsevic din-aia… mai bine stau asa… deodata, apar, dintr-o parte, vreo patru, cinci români. Si vin la mine si ma întreaba daca sunt român, de unde, si ce caut acolo. Eu le spun ca m-au luat rusii, uite asa-asa .. le povestesc .. da’, zic eu, astia cine-s… si primesc raspuns: «Ba, astia-s nemtii, cu noi, venim cu razboi contra rusilor» si unul dintre ei a zis: «Hai cu el la capitan!» si m-au dus. Ãsta m-a întrebat si i-am spus tot, cum m-or luat rusii, cum au bombardat, cum am trecut, cum m-am întors înapoi… tot, tot. si zice capitanul: «Vii cu noi sa ne arati!». Da’ eu am început sa plâng si le-am zis ca vreau sa merg acasa, ca mama ma asteapta, ca nu stiu de mine… atunci m-a lasat: «Apai, du-te, na, du-te acasa!». Mi-o venit imediat gândul ca sa-mi dea o hârtie ca nu-s spion, ca poate ma întâlnesc si cu altii… si mi-o dat o hârtie, o scris cam asa: «Cretu Theodor, ridicat de rusi si dezertat sau evadat, asa cumva… stampila… din partea noastra este liber…» o semnat colonelul sau ce era el acolo. si vin pe drum, nu m-a mai oprit nimeni, ma întâlneam cu armata româneasca, cu nemtii, mergeau dupa rusi, fuga… si nu ma întrebau de nimic.
Si asa ajung pe un deal, dupa care coboram poate cam un kilometru si în vale era orasul Noua Sulita8. De la Noua Sulita pâna la mine acasa, treceam Prutul, mai erau numai 8 kilometri. De-acolo, din deal, vad jos în oras foc, vad o fâsie de foc lunga. M-am dus repede sa vad si eu ce-i acolo, ce arde acolo. Era o panta si coborând asa, numai ce vad odata, acolo, multi civili. Sapau. si nemti .. stateau la un capat si la altul… si m-am oprit un pic, pe urma mi-am dat seama ca-i periculos, ca-s suspect. Am început sa merg încet, ca daca fugi, iar esti suspect, ca sa scap de-acolo… si odata unul de acolo a strigat dupa mine: «Staai!». Era departe înca… si m-a vazut pe mine ca merg pe drum… si a zis: «Staai!». Acolo era, cu civilii aia, sapau. Eu n-am stiut ce-i… am crezut ca armata… cu civilii aia, sapau, au luat civilii sa le faca transee, sau cam asa ceva. Am stat când a somat ala, ca zic un glont m-ajunge imediat, ma da jos, ce sa fac?… am stat cu mâinile asa ridicate sschiteaza predarea, n.n.t.. o venit la mine si .. era un neamt! A vorbit nemteste, o întrebat pe nemteste… i-am spus eu ca nu stiu pe nemteste, si m-o luat catre ei, încolo, dar nu mi-o zis nimic, m-o luat si mi-o facut semn sa stau si am stat acolo. La un moment dat, vad ca toti oamenii aia care sapau i-au aliniat, ca erau mai multi ofiteri si soldati germani acolo, i-o aliniat .. si odata: prrr!, cu mitralierele… au început sa cada, în transeu, în groapa. Si la urma am aflat ca erau evrei. I-o luat din oras, din Noua Sulita… i-au dus acolo în afara de oras, si acolo… era un transeu lung, asa de vreo suta de metri, poate mai mult, facut de ei… si pe toti i-au rasturnat acolo. Atunci au venit la mine, dupa ce i-o împuscat pe aia, si spun ca ma împusca… am început sa plâng. Le-am spus ca eu sunt român, am fost ridicat de rusi si-am scapat si-acum vin acasa… ce stiu eu ce-i mai minteam… vorbeam româneste… ruseste mai stiam ceva, dar nemteste… nici n-am auzit vreodata cum se vorbeste… A mai chemat el pe altul, o mai venit altul… m-au dus la un comandant, cu o sapca din aia ridicata cum aveau ei… si ala numai m-o privit asa… si aia i-au spus, nu stiu ce, probabil ce au înteles ei de la mine… si ala a facut asa cu mâna, a scârba: «Sa se duca!»9…
Am coborât în Noua Sulita. De-acolo, de la executia aia, pâna-n oras mai era poate un kilometru. Am ajuns imediat. Acolo, cum ajung, din nou, ma aresteaza, românii m-au arestat si strigau: «bolsevicii, bolsevicii!». Eu nu zic nimic si dau sa fug, da’ m-au pus la zid! Nu eram numai eu singur acolo, m-a luat si m-a pus lânga altii, cu fata la perete si ne-a spus sa nu miscam. Ei, acuma erau români, erau aliati cu nemtii: «Când ati miscat, ati întors capul, imediat sunteti împuscati! Stati aici!»… si pe la spate tot patrulau, eu vedeam ca tot patrulau si tot aduceau civili. Plângeau… aduceau femei, tineri, batrâni, ce gaseau pe strada. Ce s-a întâmplat? Aflai. Cum eram acolo la perete, la zid, noi vorbeam între noi: «…ma, pe tine de ce te-a luat?», eu am spus de ce… altul spunea, zicea: «De ce-i focul asta aici?», am întrebat. Dar nu-ntorceam capul. N-aveai voie sa misti capul. Zice unu’: «Niste evrei au atacat pe nemti, din poduri, din locuinte, au aruncat cu sticle incendiare peste ei jos». Si nemtii aveau masini de razboi, cum au pompierii, si-aruncau flacari, aruncau flacara asa, la 100 de metri, poate si mai mult, nu am prea avut dese ocazii sa vad, dar am vazut o data singura, într-un oras am vazut, era extraordinar, era anume arma pentru incendiat. Avea motopompa si dadea foc la gura, la benzina, arunca flacara la 100 de metri si mai mult si în felul asta, au mers masini din alea pe strada si-au incendiat imediat o strada întreaga. Eu nu cred c-au fost evreii, ca evreii care erau de partea rusilor au plecat. Da eu cred ca au fost spioni care erau infiltrati acolo, si aceia au atacat. Dar ei, nemtii, cum si erau pusi pe evrei… asa se vorbea la început, ca evreii au atacat pe nemti. Ulterior, chiar un ofiter a spus în fata mea, si eram mai multi, ca n-or fost de fapt evreii toti, or fost niste spioni care au atacat ca sa faca ravagii în armata germana.
Si-atunci, de-acolo, la un moment dat, ne-a spus ca ne ia si ne duce la executie. Ne-a scos afara din oras, ne-a dus pâna pe malul Prutului, si mergând spre locul ala am ajuns la un restaurant. si careva dintre aia, ca români erau care ne duceau sa ne execute, o zis: «Intram prin restaurant si voi stati aici, nu misca nici unul!», si-am stat cu santinele lânga noi si vreo câtiva or vrut sa se duca sa ia mâncare, ce gasesc pe-acolo. si eu le-am spus lor sadica soldatilor români, n.n.t… le-am zis: «Eu va sfatui sa nu luati, ca totul, ce e mâncare aici, si apa si bautura, totul e otravit». Da’ n-am stiut, am zis asa, am gândit ca sa-mi fac nume bun la ei10. si-atunci, un sergent a zis: «Ba, asta are dreptate! Nu luati nimic! Gata, hai mai departe!». Din momentul ala, unu’ a venit la mine, unu’ dintr-aia, si m-a-ntrebat: «Tu de ce esti aici? Ca am vazut ca nu ne-ai lasat sa mâncam de-acolo. Poate am fi murit toti». Zic: «Eu asa stiu ca ei otravesc în urma», si-atunci i-am povestit cum m-or luat rusii si cum am dezertat, si cutare, si cutare… Atunci el s-o dus si i-a spus unui sergent, care era comandantul trupei aleia, dar n-o venit nimeni ‘napoi sa-mi spuna ceva de soarta mea. Am ajuns la locul de executie, pe mal, chiar pe malul apei, ne-o însirat asa, o pus acolo o mitraliera-n cap, jos. Acum stateam… altii plângeau… erau si femei, si mai batrâni, si mai tineri, si la un moment dat s-or vorbit ei asa, erau toti…toti erau români, erau si unii care nu stiau bine româneste, dar erau crestini mai mult. Acum sergentul ala care o venit cu mine, a venit acolo si zice: «Tu ai sa fii liber. Te tragi înapoi». Eram pe rând, ca eram asa câte unu-n rând…si ala ssergentul, n.n.t zice: «Da-te înapoi! Tu ai sa fii liber». M-am dat înapoi, asa la vreo doi-trei metri, dar a zis sa nu fug. N-am fugit, am stat acolo… acum, m-asteptam sa traga. Ãia de-acolo au facut ceva semne, fiind acolo vedeam, eram liber acum, ma uitam… mi-era frica c-o sa dea si peste mine un glonte…în asemenea situatie… si, la un moment dat, zice sergentul ala: «Toti sunteti liberi, dar sa nu fugiti, care fuge, imediat din urma ajunge glontele! Nu fugiti!». Eu am luat-o imediat, ca eram pe malul Prutului si nu era adânc Prutul, ca era vara, am trecut Prutul cu picioarele, asa, a ajuns pâna-aicea sarata nivelul scazut al apei, n.n.t, are vaduri Prutul… am trecut si am ajuns acasa, asa am ajuns acasa, fara car, fara nimic11.
Asta a fost, vasazica, când înca nu eram încorporat, în ’41, chiar la începutul razboiului…“
Note:
1. S-a nascut în comuna Buda Mare, plasa Herta, judetul Dorohoi, la 26 februarie 1922. Înainte de începerea scolii primare, familia acestuia s-a mutat în comuna Hreatca, din aceeasi plasa si din acelasi judet, zona cunoscuta ca tinutul Herta.
2. Subiectivitatea intervievatului este, dupa cum am mai sustinut, evidenta! Istoriografia ultimelor decenii, mai putin istoriografia negationista, a analizat si dezbatut, pe baza de documente si marturii ale supravietuitorilor, „solutia finala româneasca“ cu referire la asa-zisa „problema evreiasca“ în România.
3. Razboiul antisovietic a izbucnit în 22 iunie 1941.
4. Satul Hertca se afla doar la câtiva kilometri de orasul Herta. Aceasta din urma este o localitate situata la o distanta de 28 km sud-est de orasul Cernauti si la 21 km nord de orasul Dorohoi. Acest teritoriu nu a facut parte niciodata din regiunea Basarabia sau din regiunea Bucovina, ci din regiunea cunoscuta astazi sub denumirea de tinutul Herta si care a apartinut Moldovei (pâna la Unirea din 1859), apoi, pâna la cel de-al doilea razboi mondial, României. În perioada interbelica, orasul Herta a facut parte din componenta României, în Plasa Herta a judetului Dorohoi. Conform recensamântului din anul 1930, localitatea avea 8.368 de locuitori, aproape în totalitate români.
5. Între 22 iunie – 1 iulie 1941, de-a lungul Prutului, s-au efectuat bombardamente foarte puternice ale aviatiei germano-romane; a urmat riposta sovietica, bombardamente care au afectat orasele din România.
6. De la declaratia de razboi, de la 22 iunie 1941.
7. O sa observam, pe parcursul naratiunii, cum, în momentele cheie ale „actiunii“, Theodor Cretu era atins de un somn adânc, cu functie protectoare si terapeutica. Ne îndoim ca personajul nostru „cadea“, la momentele oportune ale istoriei traite, de fiecare data, într-un somn semnificativ. Poate, apelul la scufundarea în somnul profund este doar un procedeu naratologic, procedeu preferat deoarece absenta relativa a personajului da mai mult dramatism descrierii si, în unele cazuri, îl absolva de statutul de martor care depoziteaza informatii clare si categorice.
8. Orasul Noua Sulita, întâlnit si sub formele Sulita-Târg si Sulita, este o localitate din regiunea Cernauti (Ucraina), fiind situat la o distanta de 28 km sud-est de acesta.
9. Surse consacrate afirma ca doar din august si pâna în octombrie 1941 unitatile armatei române au colaborat cu armata germana si cu Einsatzgruppe în actiunile de ucidere a evreilor si de constituire a politiei ucrainiene. Vezi Jean Ancel, „Campaniile românesti de asasinare în masa“, în „Exterminarea evreilor români si ucrainieni în perioada antonesciana“, Hasefer, Bucuresti, 2002, p. 121.
10. Si astfel, Theodor Cretu a alimentat paranoia soldatilor.
11. Credem ca relatarea episodului este lacunara si partinitoare. Veteranul, din diverse motive, nu cunoaste datele concrete sau ignora ceea ce stie despre episodul tragic al exterminarii evreilor din Noua Sulita, eveniment la care a fost, din întâmplare, martor.
Noi nu avem cunostinta despre vreo actiune comuna româno-germana în cazul unuia dintre episoadele masacrului petrecut, în etape, la Sulita Noua (ne referim la executia savârsita în afara localitatii). Sursele care analizeaza actele genoicidale care au avut loc în aceasta localitate, incrimineaza doar trupele române.
Exista, poate, si o alta cauza a confuziilor din amintirile domnului Th. Cretu. Prima executie, cea operata în afara localitatii, conform descrierii, s-a petrecut dupa „modelul german“ de lichidare fizica; în schimb, peisajele cu cadavre mutilate si abandonate pe strazi erau semnificative pentru masacrele savârsite de trupele române la debutul Holocaustului, în vara anului 1941. În Basarabia si în nordul Bucovinei au actionat si detasamentele germane ale mortii (Einsatzgruppe D, grupari conduse de colonelul Otto Ohlendorff), detasamente specializate în „epurarea etnica“ prin executii în masa realizate la periferia sau în apropierea localitatilor. O parte dintre omorurile petrecute în acest spatiu în vara anului 1941 sunt puse, de istoriografia româneasca, pe seama acestor trupe speciale (colaborarea în operatiile de epurare etnica a fost „eficienta“ si este dovedita prin surse documentare pentru august 1941). Uciderea în masa a evreilor a fost o caracteristica a înaintarii trupelor româno-germane spre nordul Bucovinei si spre Bsarabia în vara lui 1940. În timpul recuceririi nordului Bucovinei, cel putin 3000 de evrei au fost ucisi de trupele combatante (vezi Dennis Deletant, „Transnistria: solutia româneasca la «problema evreiasca»“, în „Despre Holocaust si comunism. Anuarul Institutului de Istorie Recenta“, vol. I, 2002, p. 88).
La eliberarea Basarabiei si Bucovinei au participat armatele românesti – a III-a si a IV-a din Corpul de Armata Sud, comandant suprem al trupelor germane si românesti pentru frontal românesc fiind maresalul Ion Antonescu. În Bucovina – si acolo au luptat îndeosebi unitati românesti – trupele au deschis, în 3 iulie, o ofensiva generala, doua zile mai târziu, întrând în Cernauti. Armata a III-a româna a traversat Prutul pe lânga Noua Sulita, în seara de 7 iulie, si, dupa doua zile de lupta, a ajuns la Hotin. A doua zi, românii au reluat ofensiva, ajungând pâna la malul românesc al Nistrului. În Bucovina au intrat, mai întâi, o brigada de cavalerie, batalioane de infanterie si vânatori de munte. A urmat Divizia a 7-a Infanterie, sub comanda generalului Olimpiu Stavrat, adjunct fiind maiorul Gheorghe Vartic, pretorul diviziei. Daca pentru români drumul parcurs de aceste unitati combatante a presupus eliberarea teritoriilor ocupate de sovietici în vara anului 1940 ca efect al tratatului Ribbentrop-Molotov, pentru comunitatile evreiesti din nord-estul României a însemnat declansarea Holocaustului. Concret, atacurile întreprinse de sovietici, mai ales actiunile care vizau tatonarea terenului inamic, au avut consecinte tragice asupra comunitatilor evreiesti din Siret, Herta si Noua Sulita. Crimele comise de aceste unitati militare românesti pot fi inventariate dupa însemnarile lui Dumitru Hatmanu, secretarul pretorului, secretar care se deplasa pe urmele unitatilor militare (îndeosebi cele ale Diviziei 7 Infanterie).
Masacrele din Noua Sulita s-au savârsit între 6-8 iulie 1941 (în ceea ce priveste cronologia si numarul victimelor, sursele bibliografice consultate sunt ambigue, informatiile fiind, de multe ori, aproximative; astfel, Dennis Deletant afirma ca „s-a raportat între 8 si 10 iulie ca Batalionul 9 vânatori de munte, sub comanda colonelului Cârlan, a împuscat 800 de evrei pe strazile orasului si în case, si cel putin 100 de evrei au fost ucisi la ordinul sublocotenentului Savin Popescu din Regimentul 37 infanterie. Compania 7 politie a executat cel putin 227 alti evrei din Noua Sulita, în aceiasi perioada“– vezi Dennis Deletant, „Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu si regimul sau“, Humanitas, Bucuresti, ed. 2010, p. 159). Alte surse istoriografice insista asupra actiunilor pretorului Vartic care a implicat si jandarmeria în operatia de exterminare a comunitatii evreiesti din Sulita Noua, în conditiile în care unii dintre ofiterii români au refuzat sa se implice (vezi comandantul politiei militare, locotenentul Emil Costea si ofiterul Constantin Nicolau). Pretorul a preluat comanda jandarmilor, ordonând acestora adunarea a 3.000 de evrei si strângerea lor la fabrica de spirt. Jandarmii au ucis cincizeci de evrei declarati „suspecti“ (faceau parte din lagarul de tranzit organizat acolo). Se pare ca acesta a fost actul final al tragediei.
Deoarece, în spatiul Basarabiei si al Bucovinei, multi dintre evrei erau slavofoni, în mod tendentios, mai ales acestia au fost asimilati cu ruso-bolsevicii (oricum, sintagma apartenentei „organice“ a evreilor la bolsevism era exersata în toate mediile antisemite, indiferent de „filiile“ comunitatilor evreiesti); astfel, evreii din zona erau urâti în calitatea lor (traditionala) de element anticrestin si antiromânesc (vezi trasaturile antisemitismului popular), dar si ca asa-zisi promotori ai comunismului. În discursul public din acea perioada se foloseau frecvent sintagma „cruciada împotriva iudeo-comunismului“ si epitetul „evreo-bolsevic“ (vezi si Dennis Deletant, „Transnistria: solutia româneasca…, p. 81; vezi si Radu Ioanid, „Holocaustul în România. Distrugerea evreilor si romilor sub regimul Antonescu 1940-1944“, Hasefer, Bucuresti, 2006, p. 155).
Este posibil ca informatiile si imaginile sa se fi suprapus în amintirile veteranului? Initial, am fost înclinate sa credem ca s-a produs o astfel de alterare, dar episodul în care soldatii români par a-si elibera captivii civili ne pare neveridic si ne face sa punem sub semnul îndoielii descrierea acestei scene; adica, dupa ce le-au tras civililor o spaima de moarte, soldatii români s-au hotarât sa-i elibereze?! Este greu de crezut! Astfel de jocuri gratuite si sadice, asa-zisa generozitate a învingatorului sunt prea putin credibile. Sa nu uitam si faptul ca povestitorul lasa o portita pentru supozitii si, probabil, pentru a-si elibera constiinta de faptul ca nu a dezvaluit tot ceea ce stie despre eveniment. Astfel, el afirma ca s-a grabit sa parasesca locul executiei suspendate, sugerând ca nu s-a mai uitat înapoi, ca nu a mai fost interesat de soarta celorlati civili captivi.
MIHAELA GRANCEA / SIMONA GABRIELA CONCIATU