Raţiune şi anti-raţiune. Speranţa

Speranţa, unul dintre „darurile“ cu care zeii elini pedepsesc îndrăzneala demiurgică a oamenilor, este, în creştinism, una dintre virtuţile cardinale. Un dar otrăvit şi o virtute – speranţa ne animă, ne însufleţeşte, dar este şi fundamentul însuşi al disperării şi al deznădejdii. De nu şi-ar face speranţe, oamenii nu ar dispera, liniştea lor ar fi asigurată de o neutralitate afectivă, de o pace universală a raţiunii şi lucidităţii. „Nu spera şi nu ai teamă“, spune poetul nostru naţional în Glossă. Într-un proverb românesc numai „prostul trage nădejde“, în vreme ce înţeleptul doar promite. Căci speranţa poate fi prostească şi fără temei, oarbă şi deşartă. Atribut al omului naiv, al credulului, al săracului cu duhul, al îndrăgostitului – speranţa este obiect al deriziunii în multe opere literare. Înfăţişarea ei este tragi-comică, iar aspectul tragic nu face decât să-i potenţeze latura comică.
Speranţa este anti-raţională, nu doar iraţională, căci natura speranţei este să spere împotriva evidenţelor. „Deşi…, totuşi sper că…“ este formula inscripţionată pe fundul cutiei Pandorei ce conţinea toate relele şi bolile omenirii laolaltă cu acel nimic înaripat care le dezminte nebuneşte. Mulţi filosofi au crezut că au găsit leacul acestui ultim şi poate cel mai mare rău printr-un imperativ care, în varii forme în decursul istoriei, a fost repetat cu o obstinaţie egală cu imposibilitatea lui de a fi respectat, de a fi pus în practică. „Să speri numai cele ce-ţi stau în putinţă“ – este o imprecaţie magică, un abracadabra rostit de cel încredinţat că rezolvarea stă în negarea problemei. A spera numai ceea ce ne stă oricum în putere este o contradicţie în termeni întrucât obiectul speranţei este întotdeauna aflat dincolo de marginile puterilor noastre.
Speranţa este anti-raţiunea noastră, origine comună atât a imbecilităţii noastre (de la imbecillus – neputincios), cât şi a magnificelor noastre puteri, a avânturilor noastre eroice şi poetice. Imposibil să vorbeşti despre o artă a speranţei, sau despre o ştiinţă a ei, oricât s-ar fi străduit gânditorii să o urzească. Maeştrii moderaţiei nu au putut să pună ordine în acest afect în care totul este dat în exces, căci speranţa nu poate fi decât mare, iar în afară de ea nu există decât disperarea. De la Erasmus până la Camus, gânditorii s-au întrecut în a o dezavua, a o demasca sau a o ridiculiza. Ce altceva este Elogiul Prostiei dacă nu un teribil pamflet la adresa speranţei? Mai curios este că cel mai profund gânditor al absurdului a putut să alunge speranţa din lumea omului absurd, ceea ce ne spune multe despre câte limbaje poate folosi glasul raţiunii în diatribele sale la adresa anti-raţiunii umane.
Ultimul „dar“ din cutia Pandorei, speranţa este şi ultima care moare – ceea ce este un fel de a spune că ea, speranţa, trece cu un pas dincolo de propria noastră moarte, imposibil să fie vreodată convinsă de irefutabilul silogism al morţii (valabil doar în cazul lui Socrate, dar nu şi al lui Ivan Ilici), impenetrabilă la evidenţa morţii, incapabilă să accepte vreo certitudine indezirabilă. Dar poate că speranţa nu moare nici după moartea noastră, ci, nimic înaripat, se ridică din noi, pentru a perpetua, cu suava ei împotrivire, toate relele şi bolile omenirii.