În primul volum din Istoria românilor din Dacia Traiana de A.D. Xenopol (reeditat de curând la Editura Saeculum I.O.), o secventa admirabila ni se pare demonstrarea imposibilitatii plecarii întregii populatii dacoromane din Dacia o data cu retragerea de catre Aurelian a trupelor si a administratiei romane în sudul Dunarii.
Pe buna dreptate, autorul arata ca vor fi fugit din fata barbarilor, o data cu legiunile si chiar înaintea lor, cei bogati, cei care-si puteau continua oriunde viata datorita averii lor (în primul rând comerciantii si exploatatorii resurselor naturale ale Daciei). Dar cei saraci, cei legati mereu prin destin de roadele pamântului, pe care-l munceau, nu se puteau desparti de el si au ramas pe loc.
De asemenea, pe baza unei ample documentari, A.D. Xenopol releva ca retragerea aureliana nu a fost nici într-un caz determinata de patrunderea gotilor, pe care-i gaseste legati de coasta Marii Negre si niciodata sezând statornic în Dacia, cum se afirmase. De altfel, lipsa oricaror cuvinte de origine gotica (afara de cuvântul hot) dovedeste nu numai lipsa contactelor cu ei (care au fost doar de la cotropitor la cel pradat si robit), dar si faptul ca românii nu se aflau în acea perioada istorica la dreapta Dunarii, în Moesia, unde gotii, alungati de huni, chiar au stat o vreme (si ar fi putut înrâuri limba româna).
Teoria cu totul noua în argumentarea persistentei românilor în Dacia o constituie dovedirea retragerii populatiei bastinase în munti, la venirea hoardelor barbare, asa cum s-a întâmplat si în alte puncte ale fostului imperiu roman si cum a continuat sa se repete la noi pâna mai târziu, în cazul oricaror navaliri; refugieri determinate oarecum instinctual, dar, în vremea navalirilor tatare, poruncite chiar de voievozi.
Retragerea în munti, în afara istoriei, cu deosebire în timpul invaziilor catastrofale, ale hunilor, avarilor, tatarilor, e probata atât prin documente – a se vedea marturiile lasate de cronicarul Rogerius – cât si prin masiva preponderenta romana a denumirii râurilor si locurilor montane.
Daca luam în calcul si codrii, uneori de nepatruns, codri nebuni, cum îi numeau „cumanii“ (Deliorman), luati în considerare doar în trecere de catre autor, atunci spatiul de refugiu al bastinasilor a fost mult mai mare, ei ocupând, chiar si în timpul celor mai cumplite invazii, nu numai muntele, ci si zonele de câmpie. În acesti codri si în munti s-au retras, împreuna cu românii, din fata navalitorilor si alte popoare mai linistite cu care bastinasii ar fi coabitat vreme îndelungata, resimtind, în cursul lungului proces prin care i-a asimilat, o oarecare înrâurire din partea lor. Ne referim în primul rând la slavi.
Refuzam, însa, sa credem ca acestia ar fi impus, dupa cum sustine autorul si nu numai el, o mare parte a toponimiei râurilor, piscurilor montane, vailor si dealurilor subcarpatine. Se trece cu vederea ca populatiile migratoare iau de obicei denumirile geografice de la localnici, pe care doar le traduc în limba lor, transmitându-le, daca ramân mai mult în zona respectiva, în forma pe care le-au dat-o. Pâna si localitatile, întemeiate de ei, au fost numite în spatiul românesc si probabil oriunde, tot de români, chiar daca s-a pornit în denominare de la nationalitatea lor (Comana, Greci, Sârbi etc.), de la numele pe care si-l dadeau ei însisi sau de la poreclele prin care localnicii îi defineau.
Importanta ni se pare si observatia ca „stramutarea poporului de la câmpie la munte“ schimba si „conditiunile traiului sau“, în sensul diminuarii importantei agriculturii, în favoarea pastoritului, care îsi recapata ponderea anterioara colonizarii Daciei. Totusi, e gresit a considera ca daco-romanii trec acum de la „viata agricola la una ca si nomada“. Pastoritul nu reprezinta un nomadism, ci o pendulare între doua puncte fixe: iarna în sat, vara pe munte, de obicei în aceleasi locuri, în muntii care apartineau satelor respective din mosi stramosi, sau, în timpurile de liniste, în cautarea a noi spatii de pasunat sau de iernat. Ne îndoim, totusi, ca în perioada navalirilor barbare, ciobanii se vor fi aventurat în necunoscut, riscând sa-si piarda turmele la primul contact cu hoardele straine. E drept, însa, ca prin aceste miscari anuale pe „drumurile oilor“ (cum sunt cunoscute etnologic aceste trasee în toata tara), ciobanii „au pregatit acea unitate surprinzatoare a neamului românesc“ si mai ales a limbii sale.
tinem sa precizam, categoric, ca retragerea în munti si codru nu a însemnat în niciun caz renuntarea la agricultura (deci la stabilitate). E drept ca teritoriile disponibile s-au diminuat, dar ele au început a fi cultivate intensiv. Si apoi s-au creat, prin defrisari (arderea padurilor), noi terenuri agrare.
Unde se vor fi înghesuit ei si slavii sau celelalte popoare linistite (sau care s-au linistit treptat: avarii, cumanii etc.) e greu de spus. În mod cert, venind cu forta, i-au silit pe localnicii pasnici sa lucreze pentru ei. Caci niciodata navalitorii n-au practicat agricultura sau mestesugurile care-o sustin.
Asa ca, desi ne-au ramas multi termeni de origine slava în domeniul agriculturii, ar trebui rejudecata relatia reala dintre cele doua popoare în acest domeniu. Poate pentru ca slavii s-au infiltrat în asezarile românesti ca stapâni, ne-au impus si „forma lor de organizare“. Caci altminteri, în cazul statutului egal al convietuitorilor, într-un sat si într-un stat, noii veniti nu si-ar fi putut impune formele lor de ierarhizare si conducere, ci trebuiau neaparat sa le preia pe cele ale localnicilor, cum s-a întâmplat în tot apusul Europei (fapt subliniat chiar de autor).
În pofida durerilor îngrozitoare, a jafurilor cumplite, a împilarii neînchipuite traite de daco-români în timpul migratiunii popoarelor barbare, timp de circa un mileniu, A.D. Xenopol considera în mod neasteptat ca toate acestea au contribuit la calirea autohtonilor si la consolidarea lor nationala, unitara.
Rând pe rând, sunt trecute prin fata cititorului navalirile gotilor, vizigotilor, hunilor, gepizilor, avarilor, slavilor, bulgarilor, ungurilor, pecenegilor, cumanilor si tatarilor si ale altor popoare pe care acestia le-au antrenat în vârtejul lor apocaliptic, judecând cu distantarea necesara gravitatea dezastrelor savârsite asupra autohtonilor, dar si urmarile pozitive ale contactului cu unele dintre ele, îndeosebi cu slavii.
Relevând originea latina a crestinismului românesc, preluat de daci prin apostoli si misionari înca dinainte de cucerirea romana, a carui forma s-a pastrat în tiparele initiale si în limba latina de cult, autorul dezvaluie pentru prima data în istoriografia româna caracterul silit (impus) al crestinismului bulgar si apoi al celui grecesc, care au daunat enorm dezvoltarii spiritualitatii nationale, populare si scrise. Pornind de la traditia voievodala, ajunsa sub forma de legenda pâna la Cantemir – în virtutea careia Alexandru cel Bun, sub înrâurirea mitropolitului Teoctist („diaconul lui Marcu Efesianul, de neam bulgar“), ar fi poruncit, dupa sinodul de la Florenta, „sa (se) scoata… literele latine din toate scrierile si cartile, si sa (se) introduca în locul lor pe acelea slavone“, altfel spus „sa alunge limba latina din biserica româna si sa introduca limba slavona“ – A.D. Xenopol încearca sa descopere sâmburele de adevar din substanta ei. Aflând, într-o culegere de vieti de domni bulgari, tiparita la Buda, în 1844, o informatie aproape identica, pusa de data aceasta pe seama împaratului Asan (al Imperiului Româno-Bulgar), care ar fi supus ambele Valahii de la Nordul Dunarii si i-ar fi „silit pe valahi, care pâna atunci ceteau în limba latina, sa lese marturisirea romana, si sa nu ceteasca în limba latina, ci în cea bulgara“ sub amenintarea „ca celui ce va ceti în limba latina“ „i se va taia limba“, autorul considera ca în aceasta traditie, care consuna cu aceea de la curtea Moldovei, se ascunde un adevar istoric, neîndoielnic, însa mai vechi, si anume ca „înaintea crestinismului bulgar, era la români crestinismul roman, care tocmai fusese scos cu violenta de catre un împarat bulgar, ceea ce, însa, se petrece… pe timpul regelui Bogor sau a urmasului sau Simion“.
Iar dovada concreta a acestei rasturnari a ritului crestin românesc o afla A.D. Xenopol în faptul ca pâna târziu (1456) nu a existat în Transilvania niciun scaun episcopal, iar cele din Moldova si Muntenia tineau direct de jurisdictia Ohridei, a patriarhului bulgar, „tocmai ca asupra tarii aduse în chip silnic la crestinismul bulgar“ „sa fie «pusa în lucrare o supraveghere mai de aproape». Conchizând asupra „substituirii în chip violent“ a formei crestine bulgare în locul „celei vechi romane“, A.D. Xenopol nota la sfârsitul acestui important capitol o asertiune categorica, cum rar au mai fost exprimate altele în cuprinsul cartii: „La noi slavismul, tâmpit, orb si lipsit de orice idee, apasa ca un munte asupra cugetului poporului român, fara sa-i aduca niciun folos, îngrosând tot mereu întunericul care-i cuprinsese mintile, în loc de a-l împrastia. Limba slavona înabusi gândirea româneasca“. A se compara cu frumoasele cuvinte rostite de el cu privire la influenta populara slavona „stabilita prin contactul direct de la popor la popor“: „Aici cuvintele împrumutate de la slavi ramasera contopite în limba, astfel ca astazi ele sunt cu neputinta de alungat din ea fara a o saraci, fara a rupe din arborele ei multe frunze grase, multe flori mirositoare“.
Autor: I. OPRIŞANApărut în nr. 465