Doar din întâmplare am dat, în toamna aceasta, într-o librarie, de volumul, aparut în noiembrie 2008, „Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismaneanu“, coordonat de Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian aiulea si Ovidiu Tichindeleanu, volum ce reuneste texte semnate de acestia si de înca noua autori, tineri mai toti, asemenea lor: Florin Abraham, Gabriel Andreescu, Daniel Barbu, Alex. Cistelecan, Andor Horváth, Adrian-Paul Iliescu, Michael ahafir, Andrei atate, Dan Ungureanu. Cartea a aparut la Chisinau, la Editura Cartier, dupa ce în România (aflam din nota introductiva) n-a vrut nimeni s-o tipareasca.
Dat fiind ca lectura asa-numitului „Raport“ ma deceptionase, e de înteles interesul cu care am strabatut volumul, spre a-mi confrunta impresiile. De la început, am constatat o convergenta mergând (fireste, nu fara nuantari) pâna la coincidenta. „Lecturile critice“ nu numai ca îmi confirma dezacordurile cu numeroase asertiuni din „Raportul Tismaneanu“ (pe care n-am avut ocazia a le formula scriptic), dar contin o sumedenie de alte obiectii, exprimate incomparabil mai categoric decât erau cele din mintea mea, cu o franchete demna de constiintele tinere, care îsi declara pozitia fara diplomatie. Aproape întregul continut al masivului tom intitulat „Comisia prezidentiala pentru analiza dictaturii comuniste din România. Raport final“ (Bucuresti, Humanitas, 2007) le-a provocat aproape tuturor celor mentionati mai mult decât o inofensiva dezamagire: consternare si revolta.
Convergentele punctelor de vedere, al meu si ale semnatarilor cartii la care ma refer, încep cu modul de a pune problema. Facându-se ecoul celor ce se întreaba care e natura mesajului de condamnare a comunismului în „Raport“, Florin Abraham împartaseste parerea celor care considera ca, pentru motivarea condamnarii, juste si necesare, nu mai era nevoie de un raport special, de natura „stiintifica“, de vreme ce istoriografia însuma deja „mii de carti, studii si articole despre perioada 1945-1949“; ajungea „o simpla declaratie asumata politic de seful statului“. În acelasi sens se pronunta si ceilalti coautori, si unii o fac la modul cel mai explicit cu putinta, cu accente polemice, uneori excesive. Laitmotivul observatiilor e acela ca, dându-se drept lucrare de analiza stiintifica, „Raportul final“ e în realitate un discurs scris la comanda politica. În loc de a expune impartial fapte verificate, el îsi abordeaza obiectul „de pe o pozitie frenetic ideologica“ (Ciprian aiulea), devenind expresia „unei viziuni istorice puternic militante“ (Florin Abraham): emanatie a „vointei de a hotarî, autoritarist, prin forta de lege a politicii de stat, cum trebuie întelese istoria si ideologia“ (Andrei atate). Constituita prin decret prezidential, comisia prezidata de Vladimir Tismaneanu e compusa din „intelectuali ai presedintelui“ (Ciprian aiulea), însarcinati cu întocmirea „unei scrieri de palat“, a „unei versiuni oficiale a istoriei (nationale)“, a unui „material pentru uzul politic al puterii“, menit sa ilustreze ceea ce „fusese în prealabil decis“ (Andrei atate).
Denuntarea acestui fapt e facuta, în câteva rânduri, pe un ton pamfletar, nu mai putin patimas decât cel pentru care e culpabilizat „Raportul“. Ovidiu Tichindeleanu atribuie „Raportului“ o „contradictie fundamentala“: „avem de-a face cu un document de critica a totalitarismului statal condamnat si publicat sub autoritatea suprema… a statului“. Dupa Alex. Cistelecan, însasi denumirea comisiei prezidentiale învedereaza o contradictie de fond: „pe de o parte, «comisie de analiza», pe de alta parte, «comisie prezidentiala», asadar, în acelasi timp, o echipa de specialisti si o brigada de politisti (…) Aceasta interdependenta pune (…) sub semnul întrebarii ambii termeni ai relatiei: ce încredere poti avea într-un adevar care, pentru a se impune, are nevoie de protectia politiei?“
Autorii articolelor din „Iluzia anticomunismului“ nu neaga „Raportului“ orice merite; unii apreciaza ca acesta „contine si parti remarcabile“ (Florin Abraham), parti „tehnice, informative, bazate pe studiile efectuate de experti, care sunt interesante si utile“ (Adrian-Paul Iliescu) si îl considera „mai mult decât util“, „moment salutar în istoria postdecembrista a tratarii trecutului totalitar“, „cea mai importanta sursa asupra istoriei comunismului românesc“ (Gabriel Andreescu); toti semnaleaza însa, mai ales, deficiente grave. Pacatul originar, asa-zicând, ar fi apriorismul politico-ideologic. Condamnarea devanseaza, adeseori, „explicitarea pur istorica“, subsumând „descrierea neutra a faptelor“ unui „a priori interpretativ“ (Alex. Cistelecan). Asa-numitul de catre Adrian-Paul Iliescu „anticomunism de profesie“, „anticomunismul maniacal“, pune toate relele de pe lume pe seama comunismului în exclusivitate. „Raportul“, remarca Alex. Cistelecan, „condamna fara drept de apel pâna si perioadele de acalmie si relativa bunastare sociala“, calificându-le drept „o diversiune a sugerarii normalitatii“. Urmând directiva trasata de Monica Lovinescu: „nimic rau despre România precomunista, nimic bun despre România postcomunista“, semnatarii „Raportului“ au adoptat ca principii metodologice monoideismul si unilateralitatea. Ei nu numai ca nu cauta sa stabileasca „ce anume, din relele care s-au abatut asupra românilor între 1945 si 1990 e specific comunismului ca doctrina“ si ce „se datoreaza razboiului si ocupatiei sovietice“, precum si „mentalitatii românesti, est-europene, balcanice“ (Dan Ungureanu), dar prezinta comunismul drept „un locus of control extern, abstract (…) pentru un amalgam de fenomene negative de dinainte de 1990: prabusirea economiei, cultul personalitatii, controlul politienesc asupra societatii si asa mai departe“ (Dan Ungureanu). Mai mult decât atât, mult mai mult: se atribuie comunismului racile proprii în general regimurilor totalitare, celui tarist în special. Potrivit unei afirmatii a lui Vladimir Tismaneanu, ridiculizata de Ovidiu Tichindeleanu, comunismul ar fi vinovat „chiar si pentru formarea oligarhiei capitaliste“ în România de azi, si „lupta împotriva coruptiei, a noilor clase îmbogatite dintr-o tara reintegrata în sistemul mondial al capitalismului s-ar face (…) prin combaterea «comunismului»“. Comunismul ar fi raspun zator – ironizeaza Dan Ungureanu, si pentru „infectarea unor copii cu HIV“…
O scriere nascuta din fanatism nu are cum sa fie opera stiintifica. Fatalmente, ea substituie analizei obiective pledoaria, demonstratiei plauzibile – oratoria patetica. Ea nu judeca linistit, ci se lanseaza în pledoarii, nu descrie impartial realitati, ci lanseaza acuzatii, nu explica, ci stigmatizeaza. acriitorii din lumea academica, mentioneaza Daniel Barbu, „nu obisnuiesc sa-si condamne obiectul de cercetare, chiar si atunci când nu sunt axiologic neutri“; ei, specifica Florin Abraham, „pun în evidenta aspectele negative, dar si pe cele pozitive“, „nu sustin vinovatii colective“ si propun sanctiuni (morale sau penale) „în raport cu gravitatea faptelor“. În „Raport“ nu apare nici macar un simulacru de respectare a unor asemenea norme. „Raportul“ e redactat într-un limbaj publicistic, retoric, „electoral“, într-o „limba de lemn“ analoaga invers stereotipiei verbale comuniste (Michael ahafir), de un „patetism grotesc, autodegradant“, care „împinge grandilocventa si tonul sforaitor pâna la indecenta“ (Ciprian aiulea). Îmbibat de lirism („sectiuni întregi sunt scrise într-un stil eminamente liric“ – Ciprian aiulea), metaforizant, cu efecte stilistice de gust îndoielnic (Andrei atate), asortat cu descrieri „în culori stridente, în formulari simpliste si de-a dreptul propagandistice, ce lasa de multe ori impresia «învatamântului de partid» à rebours“, textul „Raportului“, în cea mai întinsa parte a lui, propune „un adevar dirijat, ideologizat, schematizat conform unor deziderate de utilitate imediata“ (Adrian-Paul Iliescu). Ambalându-se emotional acolo unde trebuia sa dea dovada de „calm clinic“, el înfiereaza ideologia comunista „fara a reusi sa o demonteze“. Consecutiv, „pledoaria anticomunista rateaza ocazia de a deveni o veritabila analiza conclusiva si o veritabila judecata obiectiva“; ea „îi va convinge pe anticomunistii ferventi – dar numai pe ei“ (idem). „Perceperea pur negativa a comunismului“ (Andrei atate), ocultarea a tot ce s-a realizat incontestabil în socialism (chiar în „Raport“ se recunoaste, dar numai în treacat, ca prin „industrializarea accelerata a tarii“ si „urbanizarea progresiva“ s-a dat putinta „unei parti semnificative a populatiei sa traiasca mai bine decât traise vreodata“), ocultarea si a racilelor societatii românesti capitaliste („saracia si foametea, analfabetismul, politia politica, coruptia cronica, represiunea sistematica a taranilor si muncitorilor, antisemitismul si raspândirea crimei organizate“ – Ovidiu Tichindeleanu; „starea sanitara deplorabila, mai ales la sate (…) brutalitatea administrativa, abuzurile puterii si ale anumitor grupuri sociale“ – Adrian-Paul Iliescu) si, nu mai putin, a ororilor de pâna nu demult din tari capitaliste occidentale (colonialism, comisia Mc Carthy, discriminare rasiala), utilizarea unor cuvinte precum marxism, comunism, totalitarism, leninism, stalinism ca „termeni intersubstituibili“ (Andrei atate), nerelevarea faptului ca viata nu s-a redus, sub regimul socialist, în permanenta la „restrictii, cozi la alimente si lipsa pasaportului“, punerea „pe aceeasi scara de responsabilitate“ a lui Lucretiu Patrascanu, Paul Niculescu-Mizil, atefan Andrei, de exemplu, cu „Alexandru Nicolschi, Gh. Gheorghiu-Dej sau Alexandru Draghici“ ofera, dupa unii autori, temei calificarii „Raportului“ ca fiind întocmit dintr-o perspectiva „demagogica si formala“ (Andrei atate) si ca reducându-se la „un discurs anticomunist standard“, „grosier“ (Ciprian aiulea).
În interpretarea lui Ciprian aiulea, „demersul de condamnare a comunismului“ întreprins de comisia prezidentiala „pare a fi un rezultat direct al anticomunismului intelectual si solipsismului moral“ de care e regentat. Pozitia mai mult decât intelecto-centrista, intelectohegemonista îi determina, dupa el, pe membrii comisiei sa subestimeze manifestarile antitotalitariste muncitoresti din tarile socialiste, inclusiv actele de protest ale muncitorilor români. Revolutia maghiara din 1956, observa Alex. Cistelecan, e prezentata ca doar „revolutia intelectualilor maghiari“, „de parca, în timpul evenimentelor, Ungaria ar fi fost condusa de comitetul director al Uniunii acriitorilor, si nu, cum se stie, de consiliile muncitoresti“. În paragraful „Dizidenta în timpul regimului comunist“, remarca Ovidiu Tichideleanu, se face aproape totala abstractie de muncitorime, nementionându-se fapte ca „greva minerilor din Valea Jiului din 1977, initiativa aindicatului Liber al Oamenilor Muncii din 1979, seria de greve muncitoresti din 1980-1981, apoi din nou în 1983, si din nou în 1986-1987, culminând cu revolutia muncitoreasca de la Brasov, din 15 noiembrie 1987“. Aceasta ultima asertiune trebuie completata. Paragraful incriminat omite, într-adevar, specificarile semnalate, dar acestea exista într-un paragraf anterior, „Protestele muncitoresti în România comunista“.
Intelectocentrismul si veleitatile intelocratice includ, dupa cum o demonstreaza „lecturile critice“, infatuarea elitista, sectarismul si spiritul intolerant. „Raportul Tismaneanu“, sustine Florin Abraham, aproba „asumarea (…) monopolului legitimitatii revolutionare (…) de catre un grup politic“; de catre „un grup intelectual si politic specific“, precizeaza Ciprian aiulea, cu o „perspectiva particular ideologica“. Acest grup se erijeaza în detinator al adevarului absolut, caci, în opinia celor care îl compun, „exista (…) un singur adevar despre dictatura comunista în România, si acest adevar este cel închis în paginile «Raportului final»“.
Dupa respectivii pretinsi asi ai democratiei (ai unei democratii stupefiant de „originale“), a nega sau a critica „Raportul“ înseamna implicit a nega crimele comunismului si, pe cale de consecinta, înseamna a cadea „sub incidenta dreptului penal“ (Alex. Cistelecan). Un mai fanatic exclusivism nu e posibil într-o lume civilizata. „A impune obligatii morale de natura publica fata de un discurs ideologic al unui grup particular înseamna a încalca libertatea individului într-un mod aproape identic cu cel practicat de regimurile comuniste“ (Ciprian aiulea).
„Iluzia anticomunismului“ e replica fireasca la „Analiza dictaturii comuniste din România“. Dominanta stilului interior al ambelor volume este spiritul polemic. Afirmatiei îi urmeaza, cu necesitate, negatia – la aceeasi temperatura. Va trebui sa vina si negarea negatiei. Teza – antiteza – sinteza. ainteza va fi, nu se poate altfel, judecata calma, validata de o documentatie exhaustiva si riguroasa.