A interpreta o operă cu sau fără autorul acesteia – iată miza care traversează ca un fir roşu, subteran şi de obicei nemărturisit, psihanaliza culturală. Cu alte cuvinte, interpretăm psihanalitic o operă – de pildă – literară fără să aruncăm o privire şi în viaţa autorului? Sau îi răsfoim biografia? Voi da exemplul poate cel mai provocator, pentru că atât de tentant şi de drag psihanaliştilor: căutăm o cheie de lectură psihanalitică pentru Crimă şi pedeapsă (sau pentru Fraţii Karamazov) fără să ne referim şi la un alt mare „roman“ al lui Dostoievski – propria-i existenţă, atât de pasională, de tumultoasă şi de accidentată?
Freud a precizat încă de la început (şi aşa a rămas până azi), cu referire, printre altele, chiar la Dostoievski: psihanaliza aplicată poate da seama de conţinutul operei de artă, nu de forma estetică a acesteia ori de geniul autorului (sau, am putea reporta noi şi într-alte registre de discuţie: nu de caracterul unic şi irepetabil al unei opere de artă, nu de stil, etc.). Prin urmare, psihanaliza poate arunca lumină asupra resorturilor inconştiente ale unei opere de artă (ceea ce şi face de altfel cu predilecţie), dar nu poate lămuri de ce această operă este genială sau de ce e mai mult sau mai puţin izbutită decât altele.
Am putea imagina că acest conţinut al operei artistice poate fi „citit“, la rigoare, precum discursul unui pacient pe divan, distingând între un conţinut manifest şi un conţinut latent, precum în cazul viselor. Dar persistă o întrebare dacă, din această perspectivă a unei psihanalize exclusiv a conţinutului, tentaţia de a recurge la date din biografia autorului nu devine implicită şi mereu la îndemână (cu scopul de „a limpezi“ mai bine; sau pentru „a verifica“ interpretarea – precum în etapa de încheiere a probabil celei mai ambiţioase metode de psihanaliză aplicată literar, psihocritica lui Charles Mauron; ori chiar sistematic, precum e psihobiografia unui Dominique Fernandez). Aşa se face, poate, că opera artistică a fost de nenumărate ori interpretată psihanalitic, cu sau fără precauţii, ca şi cum ar fi un „macrosimptom“, iar artistul un „nevrotic“ pe divan (artistul, să ne amintim, lipsind întotdeauna, cu o ciudată obstinaţie, de pe divan). Ajungându-se uneori chiar la ceea ce am putea numi, cu un termen clinic, la „interpretări sălbatice“ – în psihanaliza culturală, şi chiar la o „medicalizare“ sau „clinicalizare“ a acesteia, evident, cât se poate de reducţionistă şi de lipsită de înţelegere.
Totuşi, aşa cum s-a observat, Freud însuşi, analizând opera shakespeareană (Neguţătorul din Veneţia sau Regele Lear), se abţine să recurgă la date din biografia „acestui mare necunoscut“ care este, oricum, Shakespeare. Precedentul său va inspira ambiţii pe măsură, unii psihanalişti susţinând interpretarea operei artistice fără apel la biografia autorului (care ar „falsifica“ întregul demers). Aşa de pildă psihanalista Janine Chasseguet-Smirgel, care procedează în anii ’70 la analiza de film – „fără autor“, după o metodă inspirată de teoria kleiniană a relaţiilor de obiect.
Dar întreprinderile de acest gen sunt rare. Am putea presupune, fără mari riscuri, că interpretările mai mult sau mai puţin „biografiste“ predomină. Acestea reprezintă tentaţia perpetuă. Dincolo de faptul că nu poţi şti dacă „verificarea biografică“ este corectă, pentru că nu te poţi asigura vreodată de completitudinea ei (nu ai toate datele, toate variantele de lucru ale unei opere, toate jurnalele autorului, toată corespondenţa şi toate mărturiile despre autor, tot contextul istoric, toate detaliile etc., ori, chiar dacă le-ai avea, n-ai şti încă dacă totuşi nu îţi lipseşte ceva, ce nu a fost consemnat ori pus pe hârtie, de natură să răstoarne o întreagă interpretare, cum s-a şi întâmplat câteodată) – dincolo de această imposibilitate de principiu mai apare şi întrebarea, tot de principiu, dacă, apelând la biografie, mai interpretăm opera artistică sau nu cumva am trecut la omul din spatele ei.