Psihanaliza, o ştiinţă cu statut special

STEFANO BOLOGNINI în dialog cu DORIN-LIVIU BÎTFOI

 
Conferinţa Internaţională de Psihanaliză din acest an de la Bucureşti, cu tema „Impas, criză şi elaborare“, l-a avut printre invitaţi pe psihanalistul italian Stefano Bolognini, preşedintele în exerciţiu al Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză (IPA).
Am găsit prilejul de a-i adresa câteva întrebări conducătorului forului mondial al psihanaliştilor, despre lucrarea prezentată la conferinţă şi despre problematicile actuale ale psihanalizei, profilul ei contemporan şi locul pe care îl ocupă printre celelalte psihoterapii şi în societate.
Psihanaliza a suferit o mutaţie istorică
DORIN-LIVIU BÎTFOI: Domnule Stefano Bolognini, mai înainte de toate v-aş ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre expunerea dv. la conferinţa de psihanaliză de la Bucureşti, cu incitantul titlu „Liză şi criză în depăşirea impasurilor analitice“.
STEFANO BOLOGNINI: Am expus despre schimbările din psihanaliza actuală. Dacă în trecut psihanaliza trata cu deosebire pacienţi nevrotici, cu probleme din sfera reprimării pulsiunilor – drept care munca analistului se sprijinea pe interpretarea şi pe traducerea înţelesului secret al unor simboluri neclare pentru pacient, pacientul neputând înţelege de ce era atât de înfricoşat sau atât de obsedat de anumite simboluri, figuri, animale, situaţii etc., iar analistul trebuind să interpreteze şi să traducă în mod inteligibil aceste spaime sau obsesii de neînţeles – astăzi psihanaliza priveşte spre patologii mult mai complexe şi adesea şi mult mai grave. Avem de-a face cu patologii noi, cu pacienţi borderline, cu simptomatologii şi afecţiuni psihotice grave, cu tulburări de alimentaţie, cu adicţii. Ne lărgim scopul terapiei spre copii şi adolescenţi. Tehnica psihanalitică se schimbă, de asemenea. De pildă, mult mai mult decât în trecut, când activitatea interpretativă a analistului era limitată la câteva patologii şi situaţii specifice, azi foarte frecvent analistul şi pacientul trebuie să convieţuiască, să treacă împreună prin lungi şi intense vicisitudini emoţionale. Prin perioade mari de împărtăşire a unor situaţii dificile. E necesar ca analistul să îşi exploreze relaţia cu analizandul într-o modalitate mai intimistă. Nu mai există, aşadar, exclusiv un demers interpretativ, oracular, ca din partea unui soi de guru ce traduce înţelesul ascuns al lucrurilor, ci avem deopotrivă o lungă coabitare între două fiinţe umane.
D.L.B.: Are această mutaţie un caracter istoric?
S. B.: Aşa cred. Avem o schimbare istorică, provocată, în opinia mea, de doi sau trei factori principali.
Unul ţinând chiar de psihanaliză, iar asta pentru că psihanaliza a fost capabilă să descopere şi să înţeleagă stadii şi situaţii de dezvoltare mult mai timpurii din istoria personală.
Al doilea motiv, după mine, se leagă de faptul că, deşi situaţia economică s-a îmbunătăţit, mai mult sau mai puţin, peste tot, în zilele noastre copiii petrec mai puţin timp împreună cu părinţii lor. Timpul părinţilor este în mod frecvent ocupat cu alte preocupări şi activităţi. Prin aceasta vreau să spun că în trecut copiii îşi puteau petrece timpul cu părinţii şi, de asemenea, cu bunicii. şi se bucurau de poveştile care li se spuneau, petreceau ore întregi jucându-se cu părinţii şi bunicii, ascultându-i ş.a.m.d. Astăzi asta se întâmplă mult mai rar, pentru că oamenii sunt mai solicitaţi de munca lor, fără pauză. Televiziunea şi internetul ocupă în mod constant mintea părinţilor.
În fine, mai există în societatea actuală şi o schimbare de accent de la valorizarea familiei la valorizarea individului. Copiii sunt, aşadar, foarte adesea, rodul narcisic al cuplului: „Avem copii!“. Dar, spre deosebire de trecut, totul a devenit mult mai puţin o chestiune de interacţiune şi de coabitare reală.
Criză şi lysis în procesul analitic
D.L.B.: În prezentarea dv. aţi recurs la două concepte-cheie, criză şi lysis. Cum le-aţi defini, succint?
S. B.: În puţine cuvinte: criza este ceva ce se concentrează ca o experienţă intensă într-un timp scurt. Conceptul poate trimite şi la experienţa analitică, atunci când ne referim la faptul că o intervenţie a analistului, de natură să îi prilejuiască o criză pacientului, poate fi de ajutor. O interpretare absolut genială poate disloca şi destabiliza organizarea mentală a pacientului într-o modalitate fructuoasă, deschizând către o nouă viziune.
Dar, foarte adesea, avem de-a face cu pacienţi care au nevoie de mult mai mult decât de o criză subită, momentană. Care au nevoie de o mult mai mare dizolvare, într-un interval mare de timp, a sentimentului de vid, a sentimentului de singurătate… Ei trebuie să redescopere şi să se bazeze pe experienţa de a fi într-adevăr împreună cu altcineva, de a fi conţinut în mintea lui ori a ei, de a lucra împreună, de a visa împreună, de a asocia împreună, de a simţi împreună. Ceea ce nu poate fi realizat într-o scurtă criză. Şi care implică îndelungate strategii de lysis. Într-o situaţie foarte disperată.
Psihanaliza, azi
D.L.B.: Cum vedeţi psihanaliza actuală, comparând şi cu trecutul? Unde o plasaţi printre celelalte psihoterapii şi care îi e locul în societatea contemporană?
S. B.: Comparând actuala situaţie cu cea din trecut, am putea spune că pe când psihanaliza era, cândva, doar pentru oamenii foarte bogaţi şi care, în principiu, nu munceau – şi sunt foarte serios afirmând asta, pentru că, precum ştiţi, Freud primea numai oameni cu stare, nobili ori antrepenori americani, care îşi permiteau să locuiască un an la Viena, fără nici o grijă legată de bani, timp etc. –, astăzi psihanaliza e practicată cu oameni absolut normali, care au nevoie de o explorare mai adâncă, de un contact mai strâns şi de o elaborare mai bună a lumii lor interne. Contextul actual al psihanalizei este cu mult mai normal.
Este adevărat cu toate acestea că, pe când psihiatria clasică axată pe medicamente ori terapiile comportamentale scurte le oferă pacienţilor ideea că vor scăpa repede de dificultăţile lor – ceea ce e şi real în unele cazuri, pentru că uneori un ajutor farmacologic poate într-adevăr să susţină un moment dificil din viaţa unei persoane în principiu sănătoase – totuşi, într-alte cazuri, schimbarea internă este cea de care are nevoie o persoană. Trebuie prin urmare să îi acordăm fiecărui tratament locul pe care îl merită. Psihanaliza e o terapie ce schimbă organizarea internă a persoanei şi, aproape de fiecare dată, îi schimbă şi viaţa. Psihanaliza este un tratament mult mai ambiţios. Nu toată lumea şi-l poate permite. Există deci un loc şi pentru psihanaliză, şi pentru tratamentele scurte, şi pentru cele farmacologice.
Este psihanaliza în criză?
D.L.B.: E ceva ce chiar doresc să vă întreb: cum apreciaţi ideea, de circulaţie în lumea contemporană, după care psihanaliza ar fi în criză? A devenit un stereotip să spui asta.
S. B.: Situaţia este extrem de complexă în lume şi diferă foarte mult de la ţară la ţară. De exemplu, dacă luăm în considerare faptul că în prezent psihanaliza tocmai este descoperită în China (şi, sincer, China e ultimul loc unde, cu numai câţiva ani în urmă, aş fi bănuit că se poate întâmpla aşa ceva!)… iar China descoperă azi psihanaliza tocmai pentru că inclusiv autoritatea politică promovează redescoperirea subiectivităţii, de pe o poziţie diametral opusă declaraţiilor comunismului chinez din trecut. Dar avem azi o incredibilă dezvoltare a psihanalizei nu numai în China, ci şi în multe alte ţări asiatice, cum ar fi Coreea de Sud. De asemenea – în ţări arabe. şi foarte puţini ştiu că psihanaliza înfloreşte la Teheran – un alt „loc imposibil“ pentru psihanaliză. Recent, aici s-a desfăşurat un congres internaţional la care numeroşi analişti, din multe ţări, s-au întâlnit cu un număr surprinzător de psihanalişti iranieni, educaţi în universităţile şi formaţi în institutele de psihanaliză din străinătate şi care practică acum psihanaliza la Teheran. Ceea ce mi se pare incredibil. Psihanaliza ia avânt totodată în nordul Africii, în Maroc, în Tunisia… ca să evoc numai cele mai uluitoare dezvoltări ale psihanalizei din întreaga lume. În rest, psihanaliza este mai mult sau mai puţin înfloritoare, în diferite ţări, pentru ca în altele să stagneze. Este fără doar şi poate înfloritoare în Franţa şi în Italia, de pildă. şi în Spania. Stă foarte bine şi în ţările nordice ale Europei. şi tot astfel peste tot în America Latină, unde se practică extrem de mult, psihanaliza fiind descoperită aici încă din timpurile când analiştii evrei au fost nevoiţi să se refugieze din Europa din calea naziştilor. În criză psihanaliza se află, probabil, mai mult în Statele Unite. Ceea ce e de asemenea surprinzător, pentru că în Statele Unite există o foarte lungă tradiţie. Doar că aici se caută azi mai mult terapiile scurte. Chiar şi aşa, psihanaliza se practică încă foarte mult în America de Nord.
D.L.B.: Credeţi că psihanaliza are în prezent nevoie de alianţe? Se vorbeşte foarte mult – de exemplu, iar acesta este de fapt cel mai prestigios exemplu – despre o colaborare strânsă cu neuroştiinţele.
S. B.: Am ajuns la Bucureşti venind de la un congres internaţional din Atena, la care am participat activ. Un congres de psihiatrie, dar la care au participat de asemenea şi specialişti în neuroştiinţe, şi câţiva psihanalişti. Colaborarea dintre psihiatri, psihanalişti şi specialiştii în neuroştiinţe e din ce în ce mai strânsă – după multe decenii de concurenţă, iată adevărul. Psihiatrii nutreau iluzia că vor rezolva toate psihopatologiile cu medicamente. Psihanaliştii, la rândul lor, se iluzionau (destul de arogant, să o spunem) că vor soluţiona afecţiunile psihiatrice prin şedinţe de psihanaliză. Erau, de ambele părţi, iluzii. Şi devenea tot mai necesar ca profesioniştii psihiatri şi psihanalişti să colaboreze. Ceea ce au şi început să facă.
Ce înseamnă colaborare, în acest caz? Mă refer în primul rând la aceea venind din partea psihiatrilor, care trebuie să susţină, farmacologic şi, eventual, protejându-şi pacienţii prin spitalizare, acele tratamente pentru afecţiuni foarte severe desfăşurate azi de unii psihanalişti. Invers, ajutorul pe care psihanaliştii îl pot acorda psihiatrilor nu e cel de a analiza pacienţii în cadrul serviciilor psihiatrice, ci de a lucra cu echipele psihiatrice, aşa încât să contribuie la înţelegerea de către membrii lor a realităţilor cu care se confruntă, să ajute la metabolizarea sentimentelor lor perturbate după coabitarea cu pacienţii psihotici ai psihiatriei. În principiu, instrumentul este azi supervizarea. Dar supervizarea echipei. Ceea ce am putea schimba este numele. Pentru că tot mai mult nu mai e vorba despre o supervizare, ci despre o intervizare, între două categorii de profesionişti, cu propria lor demnitate.
D.L.B.: În ultimii 15-20 de ani au fost realizate din ce în ce mai multe studii şi cercetări care probează eficienţa psihanalizei. S-au făcut astfel paşi îndelung aşteptaţi. Cum apreciaţi aceste întreprinderi – foarte oportune pentru credibilitatea psihanalizei, după mine?
S. B.: Sunt esenţiale. Dacă psihanaliştii nu răspândesc aceste date, atunci audienţa generală şi totodată medicii nu vor şti cum un tratament bun, de profunzime, pe o perioadă lungă de timp, poate fi convenabil din punct de vedere economic. Guvernele şi organizaţiile pentru sănătate mintală trebuie să îşi facă planurile pe baza bugetului de cheltuieli. E clar că un tratament de profunzime costă, pentru moment, mult mai mult decât să-i dai nişte medicamente pacientului. Dar, pe termen lung, îşi va arăta la timpul potrivit avantajele economice. Iar asta pentru că spitalizarea costă foarte mult comunitatea. Pe când persoanele care pot merge pe picioarele lor sunt o mare uşurare pentru economia ţării lor. Prin urmare statisticile şi studiile bazate pe date statistice, cu un follow-up pe termen lung, sunt de o imensă valoare pentru ilustrarea acestor avantaje.
Este psihanaliza ştiinţifică?
D.L.B.: Există o foarte veche dezbatere, uneori poate că nu atât de ascuţită, foarte adesea însă sub reflectoare, care pune mereu în discuţie ştiinţificitatea psihanalizei. E psihanaliza o ştiinţă? Nu este? E o ştiinţă soft? E o artă? Sunt foarte curios ce credeţi. Ce este psihanaliza?
S. B.: Iată o problemă epistemologică fundamentală, care stârneşte o mulţime de dispute peste tot. Am fost atacat atunci când, împreună cu alţi colegi, am propus o definiţie foarte partizană a psihanalizei, ca fiind o ştiinţă cu statut special. Desigur, multora nu le-a plăcut. Dar eu cred că psihanaliza este o ştiinţă cu un statut special. Dacă ne propunem să comparăm psihanaliza cu ştiinţele hard, vedem că acestea nu au, desigur, aceeaşi metodologie şi acelaşi grad de măsurabilitate. Dar, pe când psihanaliza nu e comparabilă cu fizica, chimia sau matematica, este totuşi comparabilă cu un domeniu precum clinica medicală. Clinica medicinii interne şi psihanaliza pot fi comparate, pentru că măsurabilitatea în medicina internă e o noţiune mult mai puţin precisă decât îşi imaginează lumea. Cu toate acestea, există, de la an la an, dovezi ale progresului clinic medical, noi având posibilitatea de a măsura diferenţele privind condiţia medicală a pacientului prin rapoarte clinice. Rapoarte care nu pot fi, bineînţeles, la fel de exacte precum examinările de laborator. Dar care pot oferi dovada unei îmbunătăţiri pe câteva paliere: capacitatea de a munci, capacitatea de a interacţiona cu ceilalţi, capacitatea de a tolera situaţii precum cea de a fi singur, capacitatea de a trece peste dificultăţi etc. Am auzit într-o prezentare de la conferinţa de psihanaliză de la Bucureşti despre două situaţii clinice diferite în care progresul tratamentului a fost atât de evident şi, totodată, atât de uşor de înţeles… iată că putem spune că aceste rapoarte clinice îşi au valoarea lor – comparabilă, mai mult sau mai puţin, cu cea a unui raport medical.
Psihanaliza română în lume
S. B.: Aş dori în mod special să spun câteva cuvinte despre mişcarea psihanalitică română. Psihanaliştii români sunt foarte apreciaţi, chiar în afara României. Iar asta pentru că sunt foarte serios implicaţi, bine pregătiţi profesional şi conectaţi la nivel internaţional. Şi vreau să subliniez acest lucru cu atât mai mult cu cât Societatea Română de Psihanaliză ar putea părea periferică, dată fiind poziţia sa geografică. Doar că dimpotrivă. Psihanaliştii români sunt întotdeauna foarte mult la curent, într-un permanent contact cu comunităţile profesionale dintr-alte ţări şi cu asociaţiile psihanalitice internaţionale. Ne bazăm pe dezvoltarea lor, pentru că viitorul îl reprezintă calitatea.
D.L.B.: V-aş mai întreba, inspirat de anterioarele dv. cuvinte. Psihanaliştii români sunt întrebaţi uneori în străinătate despre eventuale încercări de elaborare a traumelor regimului totalitar. Ce credeţi? Ar fi necesară o cercetare psihanalitică pe acest teren foarte sensibil?
S. B.: Cred că întrebările sunt îndreptăţite. Aşa cum ştim din alte situaţii naţionale speciale – şi mă refer în primul rând, desigur, la istoria traumatică a germanilor – societăţile psihanalitice din aceste ţări se află într-o poziţie absolut privilegiată pentru elaborarea acelor perioade traumatice din istoria ţării, într-o mai mare măsură decât alte grupuri şi asociaţii. Au instrumentele pentru a o face. Iar eu încurajez aceste comunităţi, precum cea românească şi multe altele cu perioade tragice în istoria lor, să elaboreze şi, poate, şi să publice asemenea reflecţii, pentru că îi pot ajuta astfel şi pe alţii din afara organizaţiilor lor. Fiind astfel, totodată, pionieri în ţările lor.