Sari la conținut
Autor: EUGEN SIMION
Apărut în nr. 296

Proza lui Arghezi (II)

    Dintre fantasmele acestei lumi in recluziune, câteva se repeta. De pilda aceea a viciului solitar, deja amintit, sau a amorului ilicit. Episcopii se tin cu birtaresele, un prelat s-a impreunat o data si, imbolnavindu-se de o maladie rusinoasa, devine fanatic auster si predica abtinerea totala; alt arhimandrit, temator si el, frecventeaza nevestele bortoase si crâsmaritele cu cununie, convins ca acestea sunt curate; schivnicii abstinenti, cum le cere ortodoxia, urmaresc cu frenezie, s-a vazut – impreunarea pisicilor, in fine, in aceasta lume tacuta, discreta, evlavioasa, prolifereaza viciile aberante. Prozatorul cauta potentialul lor de expresivitate literara si, evident, il afla, desenând cu „harul sluit scârbit“ – cum am vazut, o harta a pacatelor ascunse. Proza sa este un fel de fresca originala a judecatii de apoi, asa cum o intâlnim pe peretii manastirilor românesti vechi. Sunt si scene mai pure in aceasta ingramadire a slabiciunilor omenesti in recluziunea religioasa. Doi tineri, un calugar si o calugarita, cad ispitei dupa lungi ezitari si cainte si, prezentând drama lor, Arghezi schimba stilul, folosind tonurile suavului, delicatului…
    Proza pamfletara, vizionara, pe alocuri lirica din „Icoane de lemn“ se incheie cu patru scrisori catre fratele Pafnutie, semnate „Ierodiaconul Iosif“, naratorul, totodata numele de monah al lui Arghezi. In total 73 de tablete (o specie sintetica pe care Arghezi a inventat-o concentrând genurile literare, cum am spus, de la notatia lirica la pamfletul atroce, la portrete, mici scene de viata culese indeosebi din mediile marginale, desene in carbune. Impreuna, formeaza un vast tablou de un terifiant pitoresc al lumii bisericesti si impun o tipologie memorabila in nuante negative. Este, intâi, Iclisiarhul, cum s-a vazut mai sus, lacom si ipocrit, care se smereste la utrenie, iar in apartamentul lui se indoapa cu kilograme de sunca si placinte; este, apoi, parintele arhimandrit – predicator, schivnicul cu vicii solitare, vin la rând calugarii concupiscenti si bârfitori, retorii care silabisesc cuvintele la strana, credinciosii care dau acatiste suprarealiste, cerând lui Dumnezeu „sa dezlege cununiile Anichii“ sau sa-l „departeze pe Ioan de Asineta si sa-l intoarca asupra Gherghinei“… O lume privita prin viciile ei marunte…
    x
    „Poarta neagra“ este, pâna la un punct, un jurnal de detentie. Naratorul se identifica pe fata cu cel care scrie („trecutul meu, asculta, nu am sa mi-l tagaduiesc, nici dupa ce un tribunal de popi m-a osândit pentru ceruri, nici dupa ce o porunca m-a pedepsit pentru oameni“), iar spatiul acestor pamflete nimicitoare este, acum, puscaria, loc cunoscut, se stie, de poet in doua rânduri. Aceasta detentie este punctul de plecare al insemnarilor din „Poarta neagra“, cele mai corozive, poate, din literatura acestui geniu pamfletar care este Arghezi. Poarta se deschide, intr-un preambul, cu o diatriba adresata orasului (Metropolei) care cumuleaza pacatele biblice si micile pacate obscure: un oras fara sfinti, cu biblioteci fara cititori, cu arherei care sunt „negustori de acatiste si de cadavre“, cu soti imorali si sotii care practica prostitutia, oras cu copii lepadati, in fine, „un oras obsedat de lubricitate“. In aceasta nota vehement critica, cu accente profetic pedepsitoare, este scrisa intreaga carte. Obiectul ei este lumea detentiei, dar autorul nu ramâne tot timpul numai la ea. Urmarind radacinile raului, ajunge la „boierii“ din afara, adica la ministri, la capii bisericii, oamenii politici, la birocratia justitiei… Iese, la urma, o tipologie mai vie si mai variata, parca, decât cea din „Icoane de lemn“. Sunt, apoi, obiectele din detentie (lampa solitara, celula) si personajele ei: gardieni, directorul, nebuni sau cei care simuleaza nebunia, ziaristi ajunsi aici pentru „tradarile“ lor, socialisti trimisi dupa gratii pentru ideile lor incomode, ofiteri escroci, soldati nevinovati, legatori de carti, asasini, manglitori, lautari, poeti falosi si inchipuiti.
    Portretele sunt, inca o data, memorabile si, intr-o succesiune imprevizibila, sunt fixate pe o pânza imensa. Un batrân putred de bogat manânca pe ascuns ca un calic, de frica sa nu imparta bunurile sale cu colegii de celula, un jurnalist avar si stupid fura bucatele vecinului si inghite lacom ca un sarpe, ocnasii isi fumeaza scrisorile si rogojinile, la nevoie chiar si parul; socialistul Nistor („ins in apogeu de stupiditate“) vrea sa suprime teatrul si muzica pentru ca au infiltratii burgheze; un poet puscarias, care cânta azurul si are reverii celeste, nu se spala cu lunile, ca si arhimandritul-predicator din „Icoane de lemn“, si este trimis periodic la baie si la etuva pentru a-i lichida jegul si paduchii. Portretul lui este teribil: „Intotdeauna fiinta lui exala un miros tare de laturi cu ardei, si-ti inchipuiai cu groaza regiunea lui anala, ca un peisaj deranjat, in unda lui cleioasa, de miscarile profunde ale mormolocilor misteriosi. Intotdeauna dintii lui au fost negri ca abanosul, cu radacinile sempitern ingropate in mâzga groasa, si verde ca un mucigai, a fostelor alimente, macinate cu câtiva ani inainte. Carnatia de ivoriu a poetului gingas al cetii si al capelurilor lui Watteau si Fragonard, intotdeauna a putit a hoit si a saci cu viermi. Pantalonii lui au atârnat intotdeauna in noroi, rupti pe margini ca o toala, labartati din fese ca o traista. Si s-a remarcat cu oroare fructul abundent al pântecului, constipat de lene câte doua saptamâni, desertat in calupuri compacte de câte zece kilograme, câte cinci si sase calupuri in porcelanul latrinii. Erau ca niste mase mari de smochine pietrificate, caramizii, fara forma clasica, lenitiva; cazute ca dintr-un sfincter rupt.“
    O acumulare de materii putrede si o concentrare de negativitati culese din detritusurile limbii, fixate, cu o arta (arta unui mare pictor care deseneaza smârcurile, scârboseniile lumii pentru a pune in valoare expresivitatea lor), in fine, o poetica a derizoriului si a grotescului, o tehnica foarte precisa bazata pe ordonarea elementelor inestetice din lumea realului. In aceasta galerie de figuri patibulare, bestialitatea se uneste, uneori, cu inocenta. Taranul Petre Gutui si-a omorât soacra pentru ca il supara si, ajuns in inchisoare, face greva foamei. Moare si pe fisa lui medicala doctorii scriu ca „de melancolie“. Mitica tiganul, baiat voinic si frumos, isi fabrica in puscarie viori din cutii de chibrituri si practica, pe bani, pasiuni sodomice. Custodele inchisorii este Sonda, un fost luptator de circ, urias si puternic ca Hercule. E practica o pedagogie a schingiuirii. Ion Cilta, zis Alfons, zis Marghiloman este hot de izmene de pe frânghie si, când vorbeste, jupoaie cuvintele („limba lui este rascoapta, lipita-n fund, gelatineaza cuvintele si le basica“), Iancu este nebun de-a binelea si, când este in criza, pe fata lui apar „mocirlele adânci ale sufletului“, in fine, in afara acestor portrete individuale memorabile, superioare estetic, in fond, prin expresivitatea lor, aflam si picturi de grup. Arghezi este, si aici, un maestru de netagaduit. Iata doua figuri intr-un cârd de femei: „Una e urâta, cu infatisarea de bruta monstruoasa a tuturor muierilor din inchisoare, lipsite de gratie, si la care sexul, comparabil cu o rana, cu o gâlca, cu un zgârci, sau cu un intestin, nu comunica fizicului lor nicio atractie, ochilor nicio scânteie, pasului, miscarilor, nicio poezie. Burdufuri de hoit prost, saci de vicii si de atrofii, femeile inchise, recrutate din slugile hoate, nu prezinta interes; perversiunea lor apartine intotdeauna cretinismului si niciodata insusirilor de rafinament feminin. Cealalta, e o fata de vreo saptesprezece ani, pe jumatate goala in cârpele sfâsiate, in care este ipotetic imbracata. O privire aproape frumoasa, animata de un accent halucinant, se strecoara prin genele prinse in galbenusul umed al permanentelor urdori. Gura ei, spintecata ca de brici e ingropata deasupra barbiei. Când surâde cu cochetarie, printre gingiile vinete fara dinti, i se stravede limba, ca un limbric in cuibul balos“.
    Sunt, printre aceste fapturi de mlastina, si victime ale justitiei, adevarati nuferi crescuti in smârcurile detentiei. Maria Nichifor este acuzata ca a furat boarfele familiei in care slugarea si, pâna sa se dovedeasca faptul ca este nevinovata, ea sta in inchisoare si naste un copil. Este achitata, dar actul de eliberare intârzie si copilul moare. In alte tablete, Arghezi evoca singuratatea in detentie, tacerile grele de dupa miezul noptii, cântecul rau prevestitor al cucuvelei sau vorbeste despre senzualitatea mustilor („musca e una din rusinile creatiei si umilinta lui Dumnezeu care a dat si viermilor aripi“), sugerând in exemplul din urma, infernul universului mic. Remarcabile sunt si in aceste desene pe foite de tigara exactitatea lor si stralucirea pe care o capata cuvintele urâte, calomniate, in propozitiile acestui magician al limbii.