Într-o istorie a izbânzilor feministe de ultimă oră trebuie înscrisă şi speţa comentată recent în The Guardian (1 iunie 2015): un studiu publicat de scriitoarea anglo-americană Nicola Griffith conchide că premiile literare (printre care Pulitzer, Man Booker, National Book Award) au ocolit în ultimii 15 ani poveştile cu protagonişti femei sau, altfel spus, au privilegiat acele opere literare care reflectă isprăvile, visurile sau eşecurile unor bărbaţi. Situaţia e agravată de faptul că nici scrierile semnate de femei nu dedică prea mult spaţiu personajelor feminine – deci la mijloc n-ar fi o discriminare între autori şi autoare, ci doar între genurile personajelor.
Pe scurt, ideea e că personajul masculin ar fi preferat de industria literară în dauna celui feminin, fiind considerat o trambulină mai sigură către premii literare şi, implicit, către stimularea vânzării. În aceste condiţii, demersul lui Griffith are o singură morală: impunerea şi validarea personajului feminin nu se poate face decât prin intermediul industriei literare – redusă la obsesia premiabilului şi a vandabilului –, ca atare, personajul feminin trebuie „industrializat” în proporţii echitabile cu masculinul. Dar pentru asta e nevoie mai întâi de o educare (citeşte de-masculinizare) a industriei ca atare, care trebuie învăţată – în sensul progresului – să ia act de faptul că jumătate din populaţia planetei e compusă din femei, care trebuie reprezentate cum se cuvine în parlamentul ficţiunilor literare.
Asta ar fi realitatea secolului al XXI-lea. Dacă însă te gândeşti la exemple precum Anna sau Emma, ori Tolstoi şi Flaubert, constaţi însă că nu industria şi conspiraţiile ei maciste sunt aici veriga slabă, altminteri „bătrânii” de secol XIX sau din zorii secolului al XX-lea ar trebui consideraţi mai progresişti decât industria literară actuală de vreme ce au reuşit „să promoveze femeia” în felul în care au făcut-o. Sigur, poate nu tuturor le convine modul în care e cultivată esenţa genului feminin în discursul unui bărbat alb, catolic sau pravoslavnic din urmă cu un secol şi ceva, însă nimeni nu poate contesta azi ascensiunea sigură a personajului feminin în canonul literar începută măcar de la romantism încoace, dacă de Fedra şi de Andromaca ne codim să ne amintim. Şi dacă o industrie literară incipientă, aşa cum era aceea de secol XIX (nemaivorbind de conservatorismul mentalităţilor aferente), a favorizat totuşi apariţia unor personaje feminine iconice înseamnă un singur lucru: că nu (doar) industria sau establishment-ul fabrică acele conjuncturi benefice impunerii unui personaj – deci nu industria literară de azi sau conspiraţiile maciste din spatele ei sunt responsabile de succesul unui tip literar. Paradoxal, se pare că tocmai excesul de industrie – în cazul de faţă chiar lupta pentru promovarea femininului şi, în genere, retorica feminist-agresivă – scade şansele creării şi impunerii unui tip de personaj valoros literar şi validat ca atare. Şi dacă industria echitabilă pe care o solicită Griffith e în priză directă cu politicile de emancipare a femeii, ei bine, tocmai această emancipare juridică, civică, sexuală etc. a femeii în viaţa reală ar putea explica dispariţia ei ca punct de interes pentru literatura premiabilă. Şi asta pentru că literatura bună e compensatorie, nu triumfalistă; se nutreşte din precaritatea, din inacceptabilul vieţii reale, nu din obrajii ei bucălaţi. Astfel, pe măsură ce cutare drame sau injustiţii îşi găsesc soluţia în viaţa reală, ele încetează să mai solicite compensaţii în sfera artei şi se „de-literaturizează”. Poate de aceea femeia strivită de constrângeri şi dogme a secolului XIX a dat o Anna Karenina, iar femeia tot mai liberă a prezentului nostru hrăneşte tone de chicklit şi propagandă fem. Înseamnă asta cumva că istoria a rezolvat mai eficient dramele femeilor, lăsându-le intacte pe ale bărbaţilor – de vreme ce le consideră mai apetisante din punct de vedere literar? Nu. Înseamnă că gradul de emancipare socio-juridică a subiectului din viaţa reală nu dictează consistenţa lui literară. Personajele masculine sunt (dacă sunt!) mai consistente nu datorită, ci împotriva faptului că bărbaţii sunt mai bine reprezentaţi în societate, prin irezolvabilul pe care nu încetează să-l experimenteze cu toate că, de la Adam încoace, sunt genul emancipat prin excelenţă.
Autor: TEODORA DUMITRUApărut în nr. 520