Stefan Manasia, Bonobo sau cucerirea spatiului, Bistrita, Editura Charmides, 2013, 76 pag.
Înca de la debutul din 2003 cu „Amazon“, poezia lui Stefan Manasia a avut, fara îndoiala, unul dintre ecourile cele mai substantiale (daca ne gândim fie si numai la un Marin Mincu care îl pozitiona deja, în acelasi an, în primele rânduri ale competitiei poetice). Volumele semnate între timp („când TU vii. etica grunge“, în 2006, „Cartea micilor invazii“, în 2008, sau „Motocicleta de lemn“, în 2011) anunta, cel putin în parte, atmosfera din „Bonobo sau cucerirea spatiului“. Poemele recent publicate renunta aproape în întregime la marile tendinte – deja consacrate – ale douamiismului. Accentul nu mai cade nici pe tranzitivitate, nici pe autenticitatea viscerala atât de „prizate“ de douamiisti. Poetul s-a dovedit, de altminteri, de la bun început, un „rebel“ al tinerei generatii printr-o formula de creatie vizibil distincta de cea a congenerilor sai (daca ar fi sa ne referim fie si numai la evidentul substrat mitologic – reluat însa într-o cheie cât se poate de originala – sau la filonul metafizic din poezia lui Manasia). Înca de la o prima lectura a poemelor din „Bonobo sau cucerirea spatiului“, devine evidenta infuzia suprarealista, pe care o puteam semnala, de altfel, si în celelalte volume ale poetului. Întreaga viziune se configureaza, în aceasta ordine de idei, sub semnul unui spectacol de fantasme (rezultate ale unei lumi scapate de sub control), reprodus printr-un discurs sinuos si hipnotizant, în care cuvintele – departe de a se aseza în tiparele „cuminti“ si „transparente“, în genere, ale douamiismului – se combina într-un limbaj echivoc (si, pe alocuri, aproape ermetic). Nu ar trebui sa se înteleaga însa, din toate acestea, ca etica grunge – cu mizele ei „anarhiste“, într-o buna continuitate a celebrarii mizerabilismului din cotidian, într-atât de exploatat de primul val de poeti ai Generatiei 2000 – nu ramâne o componenta substantiala a imaginarului. Dimpotriva.
Livresc & tragism
Episoadele inaugurale ale generatiei de astazi s-au definit, stim bine, în regim de fractura, printr-o cruda „sacrificare“ a predecesorilor. E de-ajuns sa ne gândim, de pilda, la manifestul lui Marius Ianus si al lui Dumitru Crudu (antipostmodernist si anti… orice orientare literara autohtona). Or, anii care au urmat au asezat, din ce în ce mai limpede, poezia tânara într-o zona reconcilianta, iar Manasia e unul dintre protagonistii de seama ai „reînnodarii cu trecutul“. În lectura celui mai recent volum, cititorul se trezeste, nu o data, surprins în fata unui dialog – urmarit cu obstinatie – cu nume dintre cele mai cunoscute (într-un fidel exercitiu de citare din Mircea Ivanescu sau Mario Vargas Llosa, printre altii), pe care îl situeaza implicit în spatiul rock-ului, la Cobain („Monkey see, monkey do/ I’d rather be dead than cool“) ori la Beck („In the time of chimpanzees I was a monkey/ Butane in my veins and I’m out to cut the junkie“), într-o relatie evidenta cu sensurile fundamentale ale volumului. Nu mai putin surprinzatoare se dovedesc experimentele livresti (concretizate, pe parcursul cartii, în adevarate „dispozitive“ intertextuale), capabile sa actualizeze – într-un spirit cvasioptzecist – vocile unui Mircea Ivanescu („Cristina a venit sa ma duca,/ asemeni marilor mutilati, pe Somes/ si sa-i recit Heathcliff dintr-un Mopete“) si Tudor Arghezi („înainteaz-amîndoi,/ baiatul si bunica (pentru ca asta trebuie sa fie),/ de-a lungul molaticei poteci“).
Avem de-a face, în fond, cu o situatie dintre cele mai elocvente în care poezia intentioneaza sa denunte si sa exorcizeze o morbiditate cvasigenerala a societatii. Sub mastile himerismului si ale ludicului, se ascunde tragismul unei lumi ruinate, dominate de influentele maladive ale artificialului („Încaperi luminoase,/ terase ordonate ca insectarele –/ aici asteapta cuminti ocaziile/ pe care nu le mai ratez. Îmi pronunta grav,/ de pe alta lume, numele: Ste-fáne!“), în care individul se supune propriilor dereglari ontologice („Am cazut din Paradis ca sa inventam laserul/ si pasta de dinti. V-urile deasupra Londrei. Penicilina./ …si sîntem mai vechi decît Egiptul Antic“). E o lume iesita din contururi, acoperita de leziunile vii ale tehnologizarii, în virtutea gesturilor aberante ale umanitatii („Înotam în golful linistit, de unde marea/ s-a retras de mult. Pestii chirurg,/ în baltile ramase,/ se-afunda la auzul nostru“), o umanitate urmarita – pe tot parcursul volumului – ca o patologie fatala a lumii („peste pamântul pe care marcel moreau/ l-a vazut infestat de oameni/ am cordul chircit/ înapoi, înapoi în mlastina/ catre ochii ei verzi/ perfid de reali“). „Bonobo sau cucerirea spatiului“ propune astfel una dintre cele mai sugestive alegorii ale apocalipsei, într-o poezie-antidot contra deviantelor prezentului („Apocalipsa-i aproape, statele-si trimit/ pe statia orbitala/ alesii (savanti, artisti, poeti, ingineri;/ teologii nu-s acceptati). Jos, serial killer-ul de pustoaice si canibalul nediferentiat s…t Încerc/ sa ma trezesc – muschii paralizati – parca as trage clopotele sub ape“).
Hipnotism discursiv
Poemele evocate sunt impregnate, în acelasi timp, de un misticism paradoxal (care se învârteste deopotriva într-un joc turbionar al agregarii si al dezagregarii, al ironiei si al gravitatii), excelent restituit într-o reprezentare a mortii din „Zmeie pe cer“. În primele secvente tanatice, în care muribunda „îsi vedea parintii, si pe taica si copilasii morti mici,/ de meningita, pe vremea razboiului“, transcendenta (presupus absoluta a) accesului la lumea de dincolo se dizolva într-o cacealma întru totul desacralizanta: „Iar ailalti, fojgaind în jurul patului, asteptau/ sa se duca si plângeau. Sperau sa se stinga rapid,/ îsi goleau saculetii lacrimali din reflex“. Episodul – surprins în aceleasi coordonate metafizice – al trecerii printr-un portal al existentelor („o cheama mortii, cu glasuri tot mai clare/ de pe lumea cealalta, si trebuie doar/ sa treaca o apa de aur,/ lipsita de adâncime, ca apa Iordanului/ în icoana scorojita deasupra patului“) se dilueaza si el într-un scepticism al denaturatilor care îi asteapta plecarea („ei nici atunci nu au fost pe de-a-ntregul convinsi ca ea s…t trecuse,/ adulmecând tematoare, apa aia aurie, putin adânca“). Or, o atare pendulare între un presupus misticism si un presupus pseudomisticism vertebreaza întreaga viziune – la diferite paliere de semnificatie – din cel mai recent volum al poetului.
„Bonobo sau cucerirea spatiului“ se impune, fara nicio îndoiala, drept unul dintre cele mai ofertante volume de poezie ale anului trecut. Formula originala a lui Stefan Manasia – prin „hipnotismul“ discursiv, într-o certa filiatie suprarealista, dar si prin componentele livresti pe care le resubstantiaza – se concretizeaza în alegoria nelinistitoare a unui viitor (din ce în ce mai plauzibil) al societatii de astazi. O societate diforma, în plin proces de ruinare, pe care poetul o taxeaza pentru artificialul tot mai prezent în interiorul ei. O asemenea miza etica e tradusa, asadar, printr-o scriitura de o evidenta calitate stilistica, cu care poetul clujean ne-a obisnuit înca de la debut.