Câteva cuvinte care au avut şi nădăjduim să mai aibă un rost însemnat în evoluţia românilor! Există o construcţie de stat care s-a realizat sub semnul lor, cea a României moderne. Când urmărim ceea ce se întâmplă sub ochii noştri, ni se pare că o astfel de etapă n-a existat, că nu este vorba decât despre vorbe şi despre o invenţie propagandistică. Şi totuşi, timp de cel puţin un secol, un astfel de proces a fiinţat, iar rezultanta reprezintă o realitate de necontestat, dar şi o dojană repetat şi stăruitor făcută urmaşilor, celor care n-au mai demonstrat un comportament ca atare.
Totul părea că ne este potrivnic. Spre deosebire de vecinii noştri, care izbutiseră să se strângă laolaltă şi să-şi creeze state de dimensiuni care acopereau popoarele respective, iar uneori şi alte popoare, noi n-am reuşit să ieşim din Evul Mediu întunecat uniţi într-o singură entitate statală. Ba chiar mulţi dintre ai noştri au fost cuprinşi în alte alcătuiri statale. Fapta lui Mihai Viteazu n-a fost decât un fulger efemer, dobândind însă în veacurile următoare o forţă mobilizatoare.
Este însă drept că de un lucru am fost în stare, deosebindu-ne de ceilalţi din zona noastră continentală. Din momentul în care am reuşit să formăm primele alcătuiri statale, ne-am arătat capabili, în împrejurările cele mai vitrege, ca măcar pe o parte a teritoriului locuit de poporul nostru viaţa de stat românească să fiinţeze neîntrerupt de veacuri, în timp ce state ale vecinilor, chiar foarte puternice, au trecut prin etape grele de dispariţie şi anihilare. Am avut forţa, dar şi destoinicia de a exista statal neînterupt, deşi am fost constrânşi să acceptăm o subjugare vreme de o jumătate de mileniu. Dar şi atunci am reuşit să conservăm statul, chiar în condiţii deseori umilitoare, ne-am păstrat propria cârmuire şi de asemenea credinţa într-o lume care era supusă Semilunei! Totodată, uităm că neplăcuta dominaţie otomană ne-a apărat – cel puţin pe o parte a neamului – de alte protecţii şi influenţe dezagregatoare exercitate de alte regate şi imperii.
Trezirea „modernă” a început încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea de la Miron Costin şi Nicolae Milescu, de la stolnicul Constantin Cantacuzino, de la Brâncoveanu şi Cantemir. Instinctiv, dregătorii Porţii încercaseră să stăvilească un proces inevitabil prin introducerea sistemului domniilor fanariote, dar în realitate nimic nu putea fi stăvilit în noile condiţii istorice. Se intra în Veacul Luminilor, dar şi al începutului revoluţiei industriale şi al marilor transformări social-politice, al instaurării unui nou tip de monarhie în Anglia, dar şi al Revoluţiei Americane şi apoi al marii Revoluţii Franceze. Trezirea popoarelor subjugate se înscria astfel într-un ansamblu de mutaţii istorice. Se năştea Lumea Nouă!
Boieri înţelepţi ca Enăchiţă Văcărescu şi Mihai Cantacuzino banul, ierarhi luminaţi, reînvierea cu putere a amintirii Romei prin Şcoala Ardeleană au fost numai unii dintre factorii care au produs treptat marea schimbare. Anii 1784 şi 1821 aveau să demonstreze măsura în care mulţimile erau dornice de a acţiona, iar avalanşa de memorii de reformă avea să arate frământările şi ideile care străbăteau prin minţile unor purtători de cuvânt ai clasei dominante a vremii. Idei ca înfăptuirea unităţii moldo-valahe – cu spaţii aflate în situaţii similare –, neatârnarea sau cel puţin larga autonomie, garanţia colectivă a puterilor, un prinţ străin au fost puse în circulaţie şi dezbătute de ei şi, de asemenea, transferate în mediul politico-diplomatic european. În 1821, Tudor Vladimirescu, prin Cererile norodului, avea să sintetizeze un program de înnoire fundamental, care urma să fie avut în vedere şi de paşoptişti peste un sfert de veac în exprimarea doleanţelor lor.
Vladimirescu avea să plătească printr-o crudă moarte începutul trezirii, dar piatra de temelie a României moderne fusese aşezată. Din ce în ce un crez al naţiunii se dezvolta, coborându-se până la cei de mai jos. A avut loc şi prima etapă a modernizării, cea a Regulamentului organic patronat de puterea protectoare. Dar importantă era trezirea în ansamblu şi nu în ultimul rând formarea unei categorii speciale de luptători şi trezitori intelectuali, din rândurile tinerii boierimi, dar şi, din ce în ce mai accentuat, ale clasei de mijloc care se dezvolta, un rol major avându-l şi intelectualitatea transilvană. Această categorie intelectuală avea să se afle în fruntea marelui proces de schimbare şi înnoire. Elita intelectuală s-a considerat purtătoarea de cuvânt a naţiunii în ansamblu, indiferent de hotarele care îi despărţeau pe români.
Aceşti „oameni noi” au avut dorinţa de a ridica o viitoare Românie la care visau ca parte a Lumii Noi, care se înălţa şi în Europa dintr-un mare compromis istoric dintre Vechiul Regim şi Revoluţie, pe care îl realizase cu geniul său Napoleon Bonaparte şi pe care Congresul de la Viena din 1814-1815 trebuise să-l ratifice. Ei au acţionat pentru a înfăptui visuri ce păreau utopice, păstrând însă cârma în mâinile lor şi ştiind cu o deosebită măiestrie să aleagă ceea ce putea fi adaptat, în aşa fel încât construcţia de stat să se alinieze proceselor generale ale Europei apusene, dar fără ca acest lucru să însemne jertfirea intereselor naţiunii.
Astfel a avut loc construcţia României moderne într-un ritm istoriceşte rapid. S-a împrumutat mult, inclusiv Constituţia din 1866, dar trecînd totul prin sita propriilor interese. Presiuni şi imixtiuni au existat, dar rezistenţa a fost categoric predominantă. S-au făcut şi cesiuni, unele potrivnice aparent – mai bine zis temporar – interesului naţional, dar numai ca o măsură tactică. Au fost încheiate convenţii comerciale dezavantajoase, dar care reprezentau totodată o acceptare de către puteri a unor drepturi de neatârnare ale ţării. De asemenea, s-a răscumpărat dezavantajos reţeaua de căi ferate ale concernului Strousberg, dar astfel statul român i-a devenit proprietar cu drepturi depline. Atunci când lucrul a fost posibil sau a fost făcut posibil, tânăra Românie şi-a asumat realizarea unor mari lucrări, cum a fost, la vremea sa, podul lui Saligny de la Dunăre. Concesionări pentru exploatarea petrolului au fost făcute, dar, în acelaşi timp, s-au depus toate străduinţele ca cel puţin o parte a beneficiului să revină ţării, iar dezvoltarea ei i s-a datorat într-o importantă măsură. Controlul interesului naţional n-a fost ştirbit şi drumul înainte al naţiunii a putut continua neîntrerupt.
Prin noi înşine a însemnat şi dobândirea însuşirii de a construi cu mintea şi cu forţele proprii. Totul s-a realizat în cadrul civilizator al etapei respective, la parametri impuşi de nivelul înaintat al unor lucrări tehnice de nivel corespunzător. Fără îndoială că decalajul de veacuri nu putea fi anihilat în câţiva ani, dar România prin minţile ei luminate a intrat în marea întrecere a lumii moderne. Un Vlaicu şi un Vuia s-au putut aşeza lângă inventatorii din domeniul aviaţiei, iar spre mijlocul veacului la I.A.R. Braşov inginerul Carp a fost capabil de a fabrica un avion de vânătoare de înalt nivel. Când s-a realizat România Mare, în cele mai grele condiţii economice şi cu un ansamblu de provocări care – unele cel puţin – păreau imposibil de depăşit, din nou naţiunea şi-a trecut greul examen. Dacă n-ar fi avut loc catastrofa celui de-al Doilea Război Mondial şi mai ales urmările sale, România, care se afirma printre statele mijlocii europene, ar fi avut o ascensiune sigură şi n-ar fi fost în situaţia în care din păcate ne aflăm astăzi, de a fi printre codaşii continentului!
Prin noi înşine mai poate reprezenta un îndemn chiar şi în zilele noastre, deoarece formula nu înseamnă izolare, neparticipare la noua construcţie europeană, ci, dimpotrivă, participare activă, demnitate şi fermitate, în care cârma să fie a naţiunii cu respectarea interesului naţional, în fapte şi nu doar în vorbe; iar cesiunile de suveranitate pe toate planurile să fie rezultatul unor negocieri intransigente, dornice de înţelegere, dar şi corespunzătoare rolului care se cuvine unei naţiuni a continentului, care şi-a avut rosturile sale istorice cu nimic inferioare faţă de altele şi care reprezintă o parte a Europei şi deci i se cuvine respect şi preţuire, în numele libertăţii, al egalităţii şi al fraternităţii!
Autor: DAN BERINDEIApărut în nr. 460