Primul dramaturg este compozitorul

COSTIN POPA in dialog cu JAMES CONLON
Cu sufletul si inima

COSTIN POPA: Maestre Conlon, ne aflam la Milano, unde dirijati actuala serie de spectacole cu „Rigoletto“. Sunteti pentru prima data la Scala?
JAMES CONLON: Nu, dar este prima productie pe care o conduc integral. Am debutat in 1993 cu „Oberon“ de Weber, apoi in 2001 am dirijat „Wozzeck“ de Berg iar in 2003 „Eine florentinische Tragödie“ de Zemlinsky, in cuplaj cu „Gianni Schicchi“ de Puccini.

C. P.: Dar acum, in premiera, Verdi. Cum il gânditi?
J. C.: Nu am nici o conceptie particulara, dirijez asa cum imi spun sufletul si inima. L-am iubit toata viata. Prima mea experienta in muzica clasica a fost un spectacol cu „La Traviata“, când aveam 11 ani. La 12 ani m-am indragostit de „Rigoletto“ si pâna acum am dirijat 14 titluri verdiene in 44 de productii, in total cam 330 spectacole. Daca adaug „Messa da Requiem“ si „Quattro pezzi sacri“ sunt aproape 350 de aparitii. Intreaga viata am dirijat Verdi si când fac muzica ma gândesc numai la ea, indiferent daca ma aflu la Scala sau la Metropolitan. Incerc sa redau totul cât pot de bine, cu intelectul, sufletul si trupul meu. La fel a fost mereu, la fel este si acum, si oriunde.

C. P.: Cum gestionati totusi specificitatile de la Scala, de la Metropolitan?
J. C.: Când ai dirijat atât de multe orchestre ca mine, esti obisnuit cu orice situatie, cu natura sunetului, a ansamblului, cu relatia dintre lucrare si realizarea dramatica. La Scala toata lumea stie „Rigoletto“, a crescut cu el. Aici simti intr-adevar fluxul muzicii in complexitatea lui…

C. P.: … si sunetul orchestrei…
J. C.: … superba moliciune a corzilor, extraordinar de frumos cântatele solo-uri de violoncel, de oboi s.a.m.d.
„M-am indragostit de Europa“
C. P.: Ati dirijat ani de zile in Germania Orchestra Gürzenich din Köln, ati fost director muzical al Operei Nationale din Paris, deci ati avut functii foarte importante. Cum au interferat cele doua pozitii, in doua tari diferite, cu propriul dumneavoasta. stil?
J. C.: Sunt foarte interesat de cultura, nu numai de muzica. M-am nascut la New York si prima mea calatorie in strainatate a fost la 21 de ani, când m-am indragostit de Europa, de Austria si Germania. Asta m-a facut sa accept primul job, prima orchestra europeana. Am vrut sa ma cufund in particularitatile stilurilor, sa invat la fata locului. Am ales Germania pentru ca voiam sa dirijez toate operele lui Wagner, apoi Mozart si Richard Strauss. Sigur ca si noi faceam muzica valabila in America, dar cei 13 ani petrecuti in Germania au insemnat imens pentru cunoasterea muzicii de acolo, pentru sensibilitatea mea fata de ea. Acelasi lucru s-a petrecut si in Franta, unde am inceput sa studiez muzica franceza in 1980, când aveam 30 de ani. Asa ca in 1995, când am ajuns la Opera din Paris, dobândisem destula experienta in stilistica franceza. De altfel, la New York, in timpul studiilor, am avut un profesor francez de dirijat, Jean Morrel, pedagog faimos care l-a invatat si pe Leonard Bernstein, deci am avut multa influenta franceza. Cum spuneam, sunt foarte interesat de cultura, limba, relatiile dintre sunetele limbii si ale muzicii. Traind in Europa mai mult de 20 de ani am avut posibilitatea sa ma perfectionez.

C. P.: Acum sunteti director muzical al Operei din Los Angeles, director al Festivalurilor Ravinia si Cincinnati din Statele Unite. Vorbeati de Wagner. In acesti ani ati avut mari proiecte la Los Angeles, mai precis „Ring“-ul.
J. C.: L-am terminat. In aprilie vom monta „Amurgul zeilor“, in mai vom repeta intreaga „Tetralogie“ pe care o vom da de trei ori, incepând cu luna iunie. Aceasta va fi prima integrala a „Ring“-ului la Los Angeles.

C. P.: Cum ati lucrat cu regizorul german pe care l-ati ales, Achim Freyer?
J. C.: A fost foarte stimulativ. Este realmente un artist, bun cunoscator al subiectului, cu remarcabil vocabular vizual. Cât despre productiile lui wagneriene, unora le plac, altora nu, dar eu am gasit extrem de interesanta colaborarea cu el.
Armonia cu natura muzicii
C. P.: Credeti in regizorii care vin din mediul teatral? Este un subiect controversat, unii nu cunosc, nu simt muzica. Cred ca ati avut de-a face si cu asemenea persoane.
J. C.: Este in primul rând o chestiune de chimism. Iubesc teatrul si cred ca un regizor venit din acel spatiu poate monta bine opera. De fapt, extinzând, nu-mi place nici termenul de dirijor de opera pentru ca inainte toti sefii de orchestra faceau si opera, si repertoriu simfonic. Nu cred ca cineva il intreba pe Mahler daca este dirijor de opera sau de muzica simfonica. Sau pe Toscanini, Klemperer, Bruno Walter. In zilele noastre Levine, Abbado, Muti dirijeaza ambele genuri. Toata viata am facut cam 50% simfonic, 50% opera. Daca insa nu ai nicio sensibilitate pentru teatru, daca nu iubesti dramaticul, vocea umana sau poezia textului, desigur ca nu ar trebui sa dirijezi opera. Sa revin la intrebarea dumneavoastra despre regizori. Cred in arta teatrala si ma declar pentru inovatii. In mod absolut.

C. P.: Chiar asa?
J. C.: O secunda! Cu anumite restrictii: se poate face orice pe scena cu interpretii, cu conditia sa fie in armonie cu intentiile compozitorului, cu natura muzicii. Din pacate, se intâmpla si invers si atunci rejectez orice productie unde totul este aleatoriu, fara nicio legatura cu partitura. Pentru mine, drama trebuie sa mearga in pas cu sunetul, trebuie sa fii onest si sa recunosti ca primul dramaturg este intotdeauna compozitorul. Desigur ca intâlnesti regizori care merg contra muzicii sau, cum spuneati, care nu au cunostinte si, chiar mai mult, sunt complet insensibili la modul in care o scena este construita din punct de vedere muzical. Totusi nu trebuie neaparat sa fie muzician. Dar eu apreciez un regizor sensibil la arta sonora, la cerintele cântaretilor sau ale dirijorului. Ideal este atunci când teatrul si muzica merg perfect impreuna. Dar asta ar fi intr-o lume ideala.

C. P.: La Los Angeles, in momentul in care selectati regizorii, sunteti atent la acest lucru? Impreuna cu directorul general Plácido Domingo aveti grija sa nu produceti ceva prea controversat? Desi „Ring“-ul de acum…
J. C.: La Los Angeles publicul este diferit. „Ring“-ul este un lucru de calitate si spectatorii au venit, chiar au revenit la spectacole. Orasul nu are traditie de opera, am sarbatorit abia 25 de ani de existenta a companiei, deci este si o atmosfera tânara, cu idei foarte puternice, asa ca suntem capabili sa prezentam lucruri foarte diferite fata de Europa. In maniera controversata sau nu.

C. P.: O sansa.
J. C.: Da, probabil stiti ca am depus mari eforturi si multa energie sa revigorez muzica interzisa de nazisti, demers care este foarte dificil de indeplinit in multe orase de la noi. Suntem singura mare companie din Statele Unite care a prezentat asemenea opere.
Un proiect important
C. P.: Ciclul „Recovered Voices“, care a intrat in al patrulea an de derulare.
J. C.: Existase doar o realizare ocazionala cu „Die tote Stadt“, pentru ca Erich Wolfgang Korngold este un compozitor vestit in America, dar nu pentru partiturile lirice, ci pentru muzica de film. Sunt foarte mândru ca Los Angeles Opera a fost primul teatru care a produs-o. Am reprezentat titluri de Alexander von Zemlinsky („Eine florentinische Tragödie“ si „Der Zwerg“), Viktor Ullmann („Der zerbrochene Krug“, dupa Kleist), Walter Braunfels („Die Vögel“, dupa Aristofan), in aprilie urmeaza „Die Gezeichneten“ de Franz Schreker, prima productie a unei opere a compozitorului austriac in cele doua Americi. In primul an, am inceput prin a prezenta fragmente din sase opere care urmau a fi montate, am tinut prelegeri publicului, ca sa stie despre ce este vorba.

C. P.: Veti continua anul viitor?
J. C.: Asa cum fac multe companii lirice, vom implica tineri cântareti care vor interpreta  „Der Kaiser von Atlantis“ de Ullmann, opera compusa intre 1943 si 1944 in lagarul de concentrare Theresienstadt. La scurt timp dupa ce a terminat-o, compozitorul a murit la Auschwitz. Cred ca este important sa introducem tineri in aceasta muzica, pentru ca ei sunt cei care o vor transmite urmatoarelor generatii. Vom folosi si orchestre de studenti de la Juilliard School of Music si Tanglewood Institute. Ori de câte ori am ocazia sa lucrez cu ansambluri de tineri, le prezint aceasta muzica.

C. P.: Prietenul meu George T. Zorapapel de la Los Angeles, mare fan de opera, mi-a spus ca proiectul „Recovered voices“ a fost foarte bine primit.
J. C.: Când am vazut publicul la sfârsitul lui „Der Zwerg“, opera necunoscuta, strigând cu acelasi entuziasm ca dupa „Boema“, trebuie sa recunosc, nu din vanitate, ca am avut o mare satisfactie.
Marele Leo Nucci, maiastra Elena Mosuc si formidabilul Plácido Domingo

C. P.: Maestre Conlon, sa revenim la Milano. Spuneti-mi câteva cuvinte despre distributia din „Rigoletto“.
J. C.: L-am avut pe unul dintre cei mai mari baritoni ai epocii, Leo Nucci, care nu mai necesita nicio prezentare. Nu este numai un mare cântaret, ci si un mare artist, muzician, o uriasa personalitate si un fenomen ca la 68 de ani sa fie capabil de asemenea performanta. Sunt extraordinar de norocos sa-i cunosc pe acesti doi mari artisti, Leo si Plácido, amândoi campioni de longevitate artistica. Am facut impreuna cu Nucci acum multi ani, la Chicago, „Forta destinului“ si de atunci suntem prieteni, ca si sotia lui, Adriana, cu sotia mea, Jennifer. Pe Elena Mosuc am intâlnit-o pentru prima oara. Este o cântareata mai tânara, dar cu mare maiestrie in orice aspect al cântului, al muzicii. Ceea ce m-a impresionat este adânca muzicalitate si preocuparea de a fi exact cum trebuie din toate punctele de vedere artistice. Am lucrat cu ea si este formidabil cum isi aminteste cele mai mici detalii. Este o mare artista si ati vazut ce mare succes a avut la public. Pe deplin meritat.

C. P.: Este la ea acasa in acest repertoriu, combinând rafinamentul expresiei cu spectaculozitatea acutelor…
J. C.: Sunt evidente pasiunea si puternica ei personalitate in cânt, ori asta nu se invata, vine din interior.

C. P.: Si tenorii?
J. C.: Stefano Secco si mai tânarul Gianluca Terranova; cu Stefano Secco am lucrat de mai multe ori, am facut „Luisa Miller“, „Simon Boccanegra“, „Messa da Requiem“, „Rigoletto“. Pe Terranova l-am intâlnit pentru prima data, este un tânar promitator.

C. P.: Zilele acestea Plácido Domingo a fost Simon Boccanegra la Metropolitan. Ce parere aveti despre aceasta intoarcere a lui la rolurile de bariton, in fond a mai cântat ca bariton pe când era foarte tânar?
J. C.: Cred ca este formidabil. N-am fost de fata la spectacolele de la Berlin sau New York, dar toti prietenii, inclusiv sotia mea, mi-au spus ca a fost absolut incredibil ceea ce a reusit sa faca in rol. Personal sunt foarte fericit, pentru ca „Simon Boccanegra“ este una din operele mele favorite. De când lucram impreuna la Los Angeles, il cunosc bine pe Plácido, este foarte inteligent, stie ce poate, asa incât… de ce nu?

C. P.: Are Domingo suficient timp sa conduca simultan Operele din Los Angeles si Washington, sa cânte, sa dirijeze?
J. C.: Plácido a fost intotdeauna asa, este o personalitate formidabila, extrem de iubita la Los Angeles si lucram minunat impreuna. De fapt unul dintre lucrurile extraordinare la Opera din Los Angeles este modul minunat in care oamenii lucreaza unii cu altii, iar Plácido si cu mine incercam sa mentinem lucrurile asa, cu entuziasm, prietenie, disciplina, muncim din greu, dar intr-o atmosfera placuta, ca intr-o familie. Toata lumea are grija de toata lumea. Plácido, ca simbol, este parte din asta, este foarte prietenos, amical, iar când este plecat, toti lucram si mai intens. Am variate responsibilitati, mi le asum, exista si multa creativitate, pentru mine este o situatie minunata.
Pe urmele
„Oedipe“-ului enescian
C. P.: Sotia dvs., soprana Jennifer Ringo, a fost in România acum câtiva ani, a cântat rolul Antigona in „Oedipe“ sub bagheta lui Lawrence Foster la o editie a Festivalului Enescu.
J. C.: Asa este, acum s-a retras de pe scena, preda lectii de canto. In weekend-ul când a fost in România, eu a trebuit sa merg la Venetia cu fiica mea cea mare, care avea atunci  noua ani si juca intr-un film prezentat la Bienala de la Venetia.

C. P.: Vorbind de „Oedipe“, cunoasteti lucrarea?
J. C.: Da, Larry Foster imi este prieten si coleg, vorbea mereu despre „Oedipe“ si România. Am urmarit câteva concerte la Paris, dar cunoasterea mea este destul de superficiala, nu am dirijat niciodata Enescu.

C. P.: Intentionati sa va uitati mai atent in partitura? Poate pentru o productie, undeva?
J. C.: Ar trebui intâi sa vad daca as fi capabil sa o fac, dar deocamdata stiu pe cineva mult mai bun, Larry Foster.

C. P.: Va multumesc mult pentru interviu, am fost fericit sa discutam.
J. C.: Domnule Popa, sunt incântat ca ne-am intâlnit si, daca vreodata o sa am ocazia sa vin in România, unde nu am fost pâna acum, m-as bucura sa ne revedem.