Ultima vara cu Enikö si alte… povestiri, Editura Fundatiei ALFA, Cluj, 2010.
Prozele scurte ale lui Ionel Buse din „Ultima vara cu Enikö si alte… povestiri“ au un discret parfum retro, usor de intuit de cronicar din energetismul cosmopolit al universitarului craiovean. Pentru cine nu stie, Ionel Buse este fondator al Centrului de Studii asupra Imaginarului si Rationalitatii „Mircea Eliade“, de la Universitatea din Craiova, si un redutabil eseist cu instrumentar filosofic din cel mai specializat. Autorul, nascut in 1958, este membru al USR, filiala Craiova si al Societatii Romane de Filosofie, profesor invitat la Universitatea Jean Moulin, Lyon III, Facultatea de Filosofie si la Universitatea Bourgogne Dijon, Facultatea de Litere si Filosofie, Centrul „Gaston Bachelard“. E mult de spus la curriculum, dar ma opresc aici.
Ionel Buse a publicat eseuri si studii in volume colective si reviste din Franta, Italia, Belgia, Brazilia, Portugalia, Mexic etc. In 2008 prestigioasa editura „L’Harmattan“ i-a editat volumul „Du logos au mythos“. Intre timp, in tara i-au aparut alte sapte volume, cu subiecte care-l definesc ca pe un reputat specialist in filosofia imaginarului. Una dintre ultimele aparitii editoriale, despre care am scris in „Cultura“ acum doi ani, este „Democratie in rouge caviar“.
Asadar, „Ultima vara cu Enikö…“ este debutul in proza, chiar daca tentativele literare dateaza, cum vedem din notificarile facute in subsolul prozelor, inclusiv din anii ’80 ai secolului trecut. E posibil ca Ionel Buse sa fi scris mai intai proza si apoi sa fi trecut la filosofie, desi nu vom sti niciodata care a fost prima lui… dragoste.
Autorul gaseste de cuviinta sa produca si un cuvant inainte ale cartii, in care motiveaza oarecum gestul de a publica proze scrise candva (nu toate dateaza din acei ani, totusi). Astfel, aflam ca prozele au un punct „real“ de pornire si ca ele „concentreaza mituri, drame, sperante“. Modalitatea prin care autorul se prezinta pe sine mi se pare nitelus naiva, dar si docta, de vreme ce isi avertizeaza cititorul ca „volumul experimenteaza mai multe registre (pseudo-kafkiene, romantico-fantastice, realist-ironice) si se adreseaza cititorului de orice varsta, dar mai ales celui care priveste lumea cu un discret spirit ludic“. Ce varsta ar putea avea, asadar, cei dotati cu spirit ludic? Asa-zicand, el isi produce propriul comentariu, avertizand un eventual cititor… lenes asupra a ceea ce are de meditat dupa o eventuala lectura. Voi adopta postura cititorului „discret ludic“ si voi spune cu seriozitate, dar fara morga (depasind aceasta croseta de universitar, care se scuza ca a revenit la dragostea dintai), ca prozele sale se citesc cu placere si cu lejeritate, intr-o desfasurare de situatii dintre cele mai clasice, tratate insa cu acea emulatie a cuiva care a fost sedus, candva, de nuvelele fantastice ale lui Eliade sau, poate, de cele ale lui Vasile Voiculescu. Limbajul folosit e simplu, direct, chiar didactic uneori, iar atmosfera stranie a primei parti a cartii (de pana la nuvela care da titlul culegerii) este un pariu tinut de autor, chiar daca propusa cheie kafkiana este oarecum iluzorie. Nici „Tabloul“, care mi se pare cea mai inchegata proza de acest tip (aflata in partea a doua a volumului), nu corespunde lumii kafkiene, ci mai degraba atmosferei de roman gothic. Ionel Buse are insa darul de a starni curiozitate printr-o amprenta energica a scrisului care tensioneaza cu efecte durabile imaginatia unui cititor ce poate savura in doze atent livrate straniul continut al povestirilor sale. Unele dintre prozele „romantico-fantastice“ par adevarate parabole hranite de o imaginatie saturata de lecturi consacrate, dar au acel farmec pe care autorul il imprima printr-o nota personala care seduce un cititor ce doreste sa nu fie tinut prea multe pagini in tensiune. Asa-zicand, autorul e bref. Totusi, tensiunea persista dupa ce le-ai citit – ceea ce e un semn bun, desigur. Pentru autor. Lecturile sale filosofice hranesc acest imaginar pe care Ionel Buse il tine bine in haturi spre a nu scapa in teritorii prea tulburi. De altfel, prima parte a cartii, din care se retine „Budon“, proza-amprenta cu un nebun din stirpea lui Cucoanes, se cheama, simptomatic, „Naufragiul“.
A doua parte are un titlu ceva mai… frantuzit, „C’est l’amour qui passe“ si pare a fi un calc dupa cunoscutul cantec al textierului francez Jean Louis Murat, acela in care ni se spune ca nu caii sunt cei care galopeaza spre un iluzoriu castel, ci dragostea care trece si nu prea dureaza. Ei, exista un roman faimos in Hexagon care a stabilit deja ca dragostea nu dureaza decat trei ani. Dar trebuie francezii crezuti pe cuvant?
„Ultima vara cu Enik?“, proza care da titlul cartii, este un story „estival“ de dragoste in care protagonistul, Stefan (autorul nu doreste sa oboseasca un eventual cititor cu nume memorabile ale eroilor sai, semn ca nu aspira la roman), are o relatie scurta cu o vaduva tanara, rastimp in care, poate cam repejor, se indragosteste de cumnata acesteia, o unguroaica frumoasa care i se da de la prima intalnire. Asta poate insemna ceva pentru un barbat. Protagonistul, suflet sensibil si caracter instruit, simte ca intre cei doi exista o „flama“ si isi aminteste de povestea africana in care o printesa dintr-un trib iubeste un tanar albinos (ceea ce este interzis in societatile traditionale si profund ritualizate). El ar fi, asadar, „albul“ care primeste un dar unic, dragostea pe viata, din partea unui suflet-pereche. Pereche, pereche, dar cei doi nu vor sta impreuna, desi relatia lor va dura… 30 de ani alimentata si de noile tehnologii de comunicare la distanta, in speta de… videomobil! Mai, sa fie! Dar surpriza povestirii, care altminteri nu promite ceva mai mult decat banala dragoste pe viata, abia acum, dupa trei decenii, apare. Protagonistul, care a iesit la pensie, isi scrie memoriile si invata limba lui Petöffi, se duce sa-si viziteze iubita la Oradea (uitasem sa precizez toposul). Pe drum intra in vorba cu niste tineri, intre care se detaseaza o fata, Emese, si poarta discutii despre dragoste, bineinteles, despre sufletul-pereche si alte intalniri admirabile, cum sunt cele din povestea africana. La Oradea, iubita care-l asteapta credincioasa de atata amar de vreme este – fatalitate –, bolnava de cancer. El petrece cu ea o ultima vara, la o clinica de oncologie dintr-o padure de fagi, apoi, intr-un loc drag tineretii lor, inconjurati de prieteni vechi, o noapte de dragoste care inchide cercul, doar spre a deschide un altul mitic. Apoi, ea moare, nu inainte de a-i lasa un bilet in care ii marturiseste ca au impreuna o… fiica. Este Emese, ati ghicit. Fata pleaca in Africa si ii lasa ca amintire, in scris, fireste, povestea lor „africana“, iar el rataceste ani de-a randul prin gari povestind despre dragostea dintre printesa Iansa si iubitul ei Xango. Eu stiam ca xango e un suc natural. In fine. Mitul a patruns in realitate – ceea ce inseamna, implicit, si comert. De altfel, autorul privilegiaza evenimentialul in prozele sale si este interesat mai mult de o anumita latura a realului, care include foarte mult crepuscularul si reveria, acele tesuturi al vietii care pot filtra o poveste sau un mit. Preocuparile sale intelectuale ii permit sa se detaseze de descrieri realiste (Oradea, de exemplu, pare un loc utopic, chiar daca avem un punct de reper, cartierul Nufarul), autorul parand mai degraba preocupat de latura poetica si ideatica, in detrimentul observatiei directe. Nici observatia psihologica nu mi se pare prea bine realizata, dar inclin sa cred ca autorul nu si-a propus si asa ceva. Pentru el, esentiala este o anumita „morala“ a povestirilor“ sau, mai degraba, un nexus care sa produca un soc, glisarea spre mit si fantastic. De aici, usoara impresie de fragranta a scrierilor sale preocupate sa redea ceva etern si imuabil.
„Tabloul“ mi-a placut mai mult decat proza despre care am vorbit anterior, prin finalul neasteptat (Buse privileagiaza aceste finaluri din specia „Twilight Zone“), dar si prin constructia, nu lipsita de calitati stilistice, a unui tip de „gothic“ in care supranaturalul invadeaza brusc realul permintand simultaneitatea timpurilor si chiar a lumilor. Doua fete, Medola si Creola, se intorc in satul mamei lor, Valea Seaca, dupa ce la oras nu mai aveau unde locuiasca (mi se pare subtire explicatia, dar asta e, le tragea ata). In satul uitat de lume, ele refac locuinta batraneasca a familiei si, desi intelectuale, se obisnuiesc cu natura agresta a locurilor. E ceea ce ne dorim si noi, in treacat fie zis, dar „natura“ costa azi. Medola e fiziciana, iar Creola scrie poezii si picteaza. Amandoua isi amintesc de povestea straveche care a ingrozit asezarea, cu moartea unui tanar frantuz, stilat, manierat, Emannuel Duchamps, dar pe care boierul locului l-a omorat in altarul bisericii pentru ca sedusese toate damele locului. Tapul ispasitor, asadar.
Creola, in special, este interesata de soarta unui tablou care-l reprezenta pe tanarul fascinant, un Don Juan care sucita interes si dupa moarte. Biserica, inchisa pe vremea comunistilor, este acum schit de maici si cele doua leaga o prietenie durabila cu calugaritele de acolo. Atat de durabila incat Creola simte nevoia sa intre in manastire, unde picteaza, scrie si se roaga. Maica Eufrosina, cum se va numi de acum inainte, este insa obsedata de misteriosul tablou care nu-i da pace. Incet-incet, ajunge sa afle ca tabloul este undeva in pivnitele manastirii (chiar ea il descopera) si se indragosteste de figura tragica a francezului ucis de boierul gelos. Curatat de negreala timpului, portretul este, in cele din urma, expus si capata o faima „draceasca“ atragand in special vizitatoarele care nu-si pot lua ochii de la galantul june ce le priveste melancolic-seducator din tablou. Arta e magie, chiar si in locuri pustii. Calugarul Sofronie vine de „sus“ sa potoleasca ispita creata si ordona inlaturarea si dosirea tabloului care incepuse sa aduca bani si faima locului. Cea care sufera cel mai mult este, bineinteles, Creola, pardon, maica Eufrosina, care se apuca sa picteze un tablou asemanator. Insa, inainte de asta, ea se intalnise cu un vieux gentilhomme, Alexandru Prodan, care povesteste tuturor calugaritelor ca l-a cunoscut pe tanarul francez si ca acesta nu a fost ucis de boier, care era chiar tatal sau, incapabil de un asemenea gest. Imi vine sa rad nitel, amintindu-mi de reclama romaneasca, cu explicatia la urma, la piata, despre paternitatea lui Luke Skywalker.
Totul ar fi legenda, moartea lui Duchamps este o enigma a timpului. Totodata, Prodan evoca in povestiri suculente viata de la conac din acea vreme intesata de jocuri si personaje pitoresti. Ii face cadou maicii Eufrosina un manual de pictura, cu o dedicatie care-i produce fiori de nubila, nu inainte de a vedea, totusi, o ultima data tabloul ascuns, cu calugarita pe post de ghid in pivnitele care ascund misterele istoriei. Domnul Prodan se ingalbeneste, cade in genunchi in fata picturii blestemate, in timp ce, in semiintunericul hrubei, maicuta pictorita are senzatia obscura ca fata batranului seamana in mod izbitor cu chipul din pictura. Lesina, iar cand isi revine, domnul Prodan plecase deja in lume. Este mustrata de parintele Sofronie, tabloul e ascuns din nou, iar ea se apuca si picteaza altul din memorie. Noaptea, pe racoare, simte chemarea chipului tainic care ii rasare Si o ademeneste din padurea din apropiere. Dar padurea nu e chiar padure, dupa cum ii explica ea surorii, Medola, ingrijorata la culme. Este, desigur, „la forêt interdite“. Astfel, la adapostul intunericului si al aparentei, ea este sedusa, ca-n vis, de acel Emmanuel (etimologic, „Domnul e cu noi“) si traieste o poveste de dragoste care se consuma in mierea noptii. Nu stim nimic. Tot incercand sa mai vada tabloul ascuns, afla ca acesta fusese rapit, aude pasi in pivnita si vede o umbra furisa. Lesina din nou, iar a doua zi la capataiul ei se infatiseaza strasnicul Sofronie cu gand de exorcizare. Ni se reaminteste de Tanacu, dar Sofronie e decis sa inlature diavolul si nu tine cont de rugamintile staretei (femeie, de). Cand sa inceapa aprigul ritual, Creola (nu-i mai zic Eufrosina, prea seamana cu Sofronie) naste. Evident, pentru exorcist copilul e Diavolul, dar calugaritele fac zid in jurul acestuia si-l salveaza de la omor. In acest moment de climax, cand se infrunta ostasul Domnului cu calugaritele miloase (de la Vladimiresti?) se produce ruptura. In hruba eliadesca, unde avea loc tevatura, intra un grup galagios care e format din personajele cu care domnul Prodan, ca un bun povestas, amagea bietele calugarite: vanatori, jokei, cavaleri, magi etc. Faunii altei lumi. Seherezada isi face din nou datoria. Grupul sus-numit invoca in cor numele lui Emmanuel, acesta apare instantaneu, isi ridica fiul deasupra capului si face ce face orice barbat serios in asemenea situatie: se bucura. Numai ca personajele domnului Prodan sunt mitologice, ca sa zic asa, in timp ce ale domnului Buse sunt diegetice. Cele doua lumi ale povestasilor se intalnesc pentru scurt timp, pentru ca alaiul condus de Emmanuel sa dispara vesel in padurea pagana de stejari. Dupa aia, autorul nu ne mai spune nimic, dar story-ul e reusit, iar Prodan diurn pare a fi Emmanuel nocturn. Sau poate ca nu.
Ionel Buse scrie cu patos, chiar daca apasa uneori pe pedala unui anumit tip de demonstratie, insa povestirile sale au farmecul lunii africane vazute din savana de un european uimit.