Ce este o poveste? O incursiune în memorie, o călătorie cu bilet dus-întors prin lumea amintirilor memorabile. De aici, probabil, şi caracterul indubitabil sanitar al naraţiunii, fie ea denotativă, adică realistă, sau conotativă, adică pur ficţională… Aşadar, să ne amintim de un meci feminin de tenis disputat acum patru ani, o partidă cu morala ei. Una care stă sub semnul disputei dintre David şi Goliat.
Expresia de mai sus nu e o metaforă. Cântăriţi şi dumneavoastră… 1,72 metri versus 1,88 metri. O campioană la Wimbledon şi US Open contra unei duble câştigătoare a turneului de mărime medie de la Varşovia. O fostă lideră mondială (până nu de mult) faţă în faţă cu (totuşi) modesta ocupantă a locului 28 WTA. O jucătoare de hard şi gazon împotriva unei sârguincioase combatante pe zgură. Etc. O distanţă de ani-lumină pare că le separă pe cele două tinere femei. Peste fileul încins de la Miami, Maria Sharapova îi strânge mâna Alexandrei Dulgheru, ba o şi îmbrăţişează – iar rusoaica nu e deloc celebră pentru efuziunile ei sentimentale. Doar că acum fata lui gospodin Yuri are toate motivele să fie culantă cu adversara. S-a calificat în semifinale după un adevărat maraton tenisistic. Trei ore şi 30 de minute, un scor tipic pentru o partidă masculină: 3-6 7-6 (6) 7-6 (5). Iar jocul a fost de o calitate excepţională. Sharapova a simţit cum renaşte, şi-a amintit de zilele glorioase. Obiectiv vorbind, are de ce să-i fie recunoscătoare Alexandrei, care a pus-o cu spatele la zid, obligând-o să dea tot ce are mai bun. Piti a noastră a trezit-o din morţi…
Dar învinsa merită cel puţin tot atâta atenţie cât şi Sharapova. De ce? Nu doar pentru că este compatrioata noastră. Ci şi pentru că soarele Floridei i-a priit acestei jucătoare scunde şi cu înfăţişare fragilă, dar puternică precum o stâncă şi răbdătoare ca o mangustă. Până la marele turneu din ţinutul indienilor seminoli, Alexandra Dulgheru avusese un sezon dezastruos. În tot anul 2011 ea nu adunase decât o victorie, obţinută în primul tur la Dubai, contra Elenei Baltacha. În rest, doar înfrângeri în runda inaugurală, la Brisbane, împotriva lui Petkovici, la Sidney, contra lui Clijsters, la Melbourne, împotriva lui Morita, la Doha, contra lui Zakopalova. şi, fireşte, meciurile din turul secund, pierdute la Dubai în faţa lui Peer, şi la Indian Wells (după un bye) contra lui Hradecka. Zero (aproape) absolut, după un an 2010 plin de succese.
Piti, cum este alintată Alexandra, a făcut însă un extraordinar exerciţiu de uitare. A pus între paranteze toate eşecurile de până acum, a părăsit între faldurile uitării faptul, decisiv până la urmă, că hard-ul nu este suprafaţa ei favorită, a trecut până şi de respectul reflex ce-l resimţea în faţa Mariei Sharapova, cu care nu mai jucase niciodată, dar despre care ştia că este o legendă. Încrederea acumulată în cele trei meciuri anterioare (în prima rundă a stat, fiind cap de serie), după victorii la Sheepers, Larsson şi Peng, i-a dat aripi, determinând-o să realizeze cel mai bun meci al ei pe hard all time. Un meci pe care, mental, probabil că Alexandra l-a şi câştigat atunci cînd s-a oprit la două puncte de victorie. Ce-a consemnat arbitrul nici nu mai contează…
Cum de-a fost însă posibilă această „schimbare la faţă” a lui Piti? De unde forţa de a renaşte din propria-i cenuşă? Sufletul omului e ca o minge de ping-pong, spunea un celebru psiholog francez, Boris Cyrulnik. În situaţiile cele mai negre psihicul posedă puterea de a integra suferinţa, de a merge mai departe. Depun mărturie că aşa stau lucrurile. Am văzut la Roland Garros, în 2010, pe terenul numărul 9, meciul din primul tur dintre Dulgheru şi Lucie Hradecka. Partida se disputa la amiază, pe o temperatură atipică pentru Parisul sfîrşitului de mai – vreo 34 de grade Celsius. Era dificil să respiri aerul cald şi umed, darămite să mai alergi cu soarele topindu-ţi-se vertical în cap. Hradecka, mai înaltă cu 5 centimetri şi mai grea cu vreo 20 de kilograme, a bubuit nu mai puţin de 16 aşi. Pe zgură, într-o partidă de fete… absolut incredibil! La un moment dat, Piti a alergat după o scurtă, a căzut, iar genunchiul i s-a întors pe dos, curbura transformându-se în opusul ei. A fost nevoie de intervenţia kinetoterapeutului, timp de câteva minute. După un asemenea accident nu ştiu câte jucătoare ar mai fi continuat partida. Strângând din dinţi, Piti a reluat lupta de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. şi a câştigat în 3 ore şi 20 de minute cu 7-6 (1) 4-6 6-3. Atunci am înţeles că nu e o întâmplare faptul că Alexandra Dulgheru e singurul jucător român de la Năstase încoace care câştigă un turneu important de două ori la rând (Varşovia, 2009 şi 2010). Atunci am priceput că, deşi e abia un boţ de carne, sufletul lui Piti ar putea umple fără probleme o carcasă de gigant. Aşa e Piti, o inimă mare într-un trup de copil…
P.S. Şi ca o dovadă suplimentară că meciul de la Miami dintre Sharapova şi Dulgheru nu a fost un pur accident, la US Open, ediţia 2014, în turul al doilea, românca a jucat din nou de la egal la egal cu legendara ei adversară, câştigând un prim set la patru, apoi ţinându-se de Sharapova până la scorul de trei la trei în setul secund. Victoria a revenit cu 4-6 6-3 6-2 rusoaicei, pe fundalul unei
evidente căderi fizice a Alexandrei Dulgheru. Cum spuneam, nu ştiu dacă David îl învinge mereu pe Goliat, dar e sigur că frecvent îi face viaţa grea…