Mare sau mic, drept sau strâmb, acvilin sau cârn, ascutit sau turtit, nasul e „primul“, e cumva in fata… fetei. Chiar in mijlocul ei. Tocmai de aceea posibilitatea unei intâlniri „nas in nas“ ia uneori aerul unei fatalitati. In topografia chipului uman acest „dispozitiv“ piramidal alcatuit in principal din formatiuni osoase, cartilagii si piele e singurul pozitionat vertical, ceea ce-i confera o functie insemnata in raport cu „ansamblul“: aceea de a marca principala axa de simetrie a facies-ului. E o gluma proasta sa spui ca nasul nu e decât un burlan de scurgere plantat sub streasina sinusurilor.
In termenii unei fenomenologii sumare trebuie spus ca, cel mai adesea, nasul trece neobservat, mai bine spus aproape neobservat, caci, potrivit psihologiei gestaltiste, in prim-planul perceptiei se situeaza fata ca „intreg“, nu diferitele ei parti sau elemente. Alteori, dintr-un motiv sau altul, tocmai el focalizeaza atentia privitorului. Pur si simplu, „sare in ochi“ ori „bate la ochi“, situatie in care poate stârni admiratie, uimire sau compatimire. Poate sa para amuzant, simpatic sau caraghios. Poate sa placa sau nu. Dar dincolo de latura estetica (aspect, culoare, conformatie, proportii), nasul beneficiaza de o puternica semnificatie simbolica ce trimite indeosebi la registrul virtutilor noastre morale. Limba sta marturie in acest sens: in DEX gasim o lista ampla de locutiuni si expresii ce fac referire la nas. Cuvântul „nas“ e implicat in diferite „jocuri de limbaj“, el primeste in cadrul acestora intelesuri neasteptate ce par sa nu mai aiba legatura cu nasul ca atare. Din cele de mai sus rezulta ca, pentru om, nasul este important nu numai in ordine anatomica si fiziologica, ci si in constituirea imaginii publice, imagine de care depinde in ultima instanta situarea individului in lume. Look-ul personal integreaza nasul ca element inalienabil.
Daca lucrurile stau asa, intelegem intru totul spaima ce l-a cuprins pe asesorul de colegiu Kovaliov in clipa in care, abia trezit din somn, a descoperit cu stupoare ca nu mai are nas. Mutilare misterioasa, care isi va gasi finalmente rezolvarea fericita, dar intr-un mod tot atât de straniu. In locul nasului „piele neteda ca o foaie de clatita coapta“. Personajul lui Gogol din nuvela „Nasul“ se lamenteaza deznadajduit: „Doamne! Doamne!… Ar fi fost mai bine daca n-aveam o mâna sau un picior. Si rau e si fara urechi, dar tot mai merge! Dar un om fara nas… dracu stie ce-i: nu-i nici pasare, nici cetatean. E bun doar de aruncat pe fereastra! Cel putin daca mi l-ar fi taiat in razboi sau in duel, sau daca as fi fost eu vinovat! Dar asa, s-a pierdut degeaba, pentru nimic, nici macar pentru o para… Nu se poate!“
Ba, uite ca se poate! In nuvela amintita, Gogol a explorat cu mare dibacie artistica situatia insolita in care omul isi pierde nu creierul, nu ratiunea sau sufletul, ci… nasul. Potrivit antropologilor, corpul, cu toate ale lui, ne asigura inserarea in lume. Intre altele, el are functia de a semnala prezenta noastra in spatiul public si de a o delimita. Corpul este „factor de individuatie“, aprecia Durkheim. Dar, pentru ceea ce ne intereseaza, s-o recunoastem in mod deschis: integritatea fizica este si astazi, ca totdeauna, una din conditiile favorizante esentiale ale integrarii si ale succesului individului in colectivitate.
Departe de a fi un simplu accident, lipsa nasului poate capata semnificatia unei degradari ontologice. Psihanalistii nu ar ezita probabil sa vorbeasca de complexul castrarii. Oricum, maiorul Kovaliov se teme ca va fi supus marginalizarii, poate chiar excluderii sociale. Pentru ca stie cât de mult conteaza nasul in felul de a fi perceputi de ceilalti, in judecata curenta pe care oamenii o fac unii despre altii si despre ei insisi. Daca i-ar fi lipsit degetul cel mic de la piciorul stâng bagat in cizma, nu ar fi avut nicio problema, caci nimeni nu ar fi avut cunostinta despre aceasta lipsa. Dar in cazul nasului e cu totul altceva. Nasul este o parte vizibila a fetei si tocmai ceea ce este vizibil conteaza pentru perceptia publica. Isi da seama ca, fara nas, nu se mai poate plimba dezinvolt, ca om liber, pe Nevski Prospekt, nu mai are nicio sansa sa dobândeasca postul de vice-guvernator sau macar de administrator, pentru care venise la Petersburg, ori sa mai spere la atentia vreunei femei de isprava, daca ar dori sa se insoare. Intre altele, patania lui Platon Kovaliov confirma faptul ca, pentru imaginarul social, ceea ce e socotit monstruos in infatisarea omului e legat mai curând de privatie (lipsa) decât de surplus sau exces.
Desfigurarea este insa o sursa a tragicului inainte de a fi una a grotescului. Spre deosebire de Gogol, care a ales sarja ironica, scriitorul Gaston Leroux a exploatat in cheie romantica cel dintâi filon. A facut-o cu deosebit succes in „Fantoma de la Opera“, romanul care a beneficiat in timp de numeroase transpuneri scenice si cinematografice. Misteriosul personaj Erik – ipochimen al umbrelor, al catacombelor, al solitudinii tragice – intruchipeaza conditia damnatului, a geniului alungat dintre oameni datorita urâteniei sale respingatoare.
Pentru anatomisti nasul este parte a sistemului respirator. Pentru fiziologi si psihologi nasul este organul specializat al olfactiei, analizatorul sau receptorul de care e legat unul din cele cinci simturi fundamentale ale corpului uman – simtul mirosului. In spiritul fiziognomoniei lui J.K. Lavater (sec. XVIII), unii antropologi contemporani au lansat ipoteza ca forma nasului poate fi un indiciu al temperamentului si caracterului oamenilor (au fost identificate opt forme de nas, carora le-ar corespunde trasaturi caracteriale si temperamentale specifice). De la o vreme „problema nasului“ ii ispiteste chiar si pe filosofi, in special pe cei din aria fenomenologiei, care se straduiesc sa recupereze valoarea gnoseologica a olfactiei.
Traditia occidentala a filosofiei nu ii atribuie nasului un rol prea insemnat in dobândirea informatiilor primare despre mediu, in articularea cunoasterii. (Pe ceea ce auzim, pipaim, gustam sau mirosim „nu sa poate asedza deplin gândul“, aprecia cronicarul Miron Costin in spiritul traditiei mentionate). In schimb, simtul vazului e considerat esential in dobândirea cunoasterii cu valoare de adevar obiectiv, in trecerea de la doxa la episteme. La Platon, de pilda, sesizarea Formelor (modéle ideale ale lucrurilor) e posibila doar intelectiv, niciodata pe cale perceptiva, numai ca angajarea anamnezica a intelectului e de tipul unei vederi speciale, realizata cu ochii mintii. Cultura epocii moderne se intemeiaza pe primatul privirii. Cercetarea stiintifica (nespeculativa, respectiv empirica) a universului e mijlocita indeosebi de ochi. Telescopul lui Galilei era un adaos tehnic, o prelungire artizanala a ochiului menita sa-i amplifice inmiit puterea de sondare a domeniului vizibilului. „Privirea a devenit simtul hegemonic al modernitatii“ scrie David le Breton in „Antropologia corpului si modernitatea“. Lucrurile au fost impinse atât de departe incât s-a ajuns la credinta ca, in masura in care vede bine, ochiul stie tot.
Filosofii au respins ori au devalorizat olfactia, au trecut sub tacere functiile ei complexe, cognitive si vitale. Asa se face ca vocabularul olfactiv e si in prezent relativ redus si preponderent depreciativ. Duhorile „bat“ miresmele, cele dintâi sunt considerate mai relevante decât cele din urma atunci când sunt folosite ca etichete identitare (vezi episodul penibil cu „tiganca imputita“). Totusi, fenomenologii insista asupra ideii ca, la origine, intelectul (nous) desemna o facultate de cunoastere sui generis: cunoasterea prin „adulmecare“, prin activarea „flerului“, ceea ce musai are legatura cu nasul. Perspicacitatea, intuitia, clarviziunea, intelegerea „dintr-o data“ a starilor de lucruri sunt forme ale cunoasterii preconceptuale proprii „spiritului care adulmeca“.
Chiar daca nasul nu poate concura ochiul si, pe cale de consecinta, nu i se poate acorda un rol prea insemnat in cunoastere, el nu trebuie subestimat. E adevarat ca, in mod obisnuit, nasul nu ofera o informatie la fel de bogata, nu are aceeasi capacitate de discriminare si acuratete perceptiva ca ochiul, dar, la o adica, nici ochiul nu are acces la tipul de informatie pe care o capteaza nasul. In unele situatii, informatia olfactiva se dovedeste decisiva in orientarea noastra practica, in evitarea anumitor pericole. Tocmai de aceea pierderea mirosului (anosmia) trece drept o infirmitate serioasa care nu doar ca ne lipseste de una din sursele placerii, dar ne micsoreaza considerabil capacitatea de a percepe corect mediul habitual si de a raspunde semnalelor lui. In fine, numai nasul poate surprinde pecetea sau amprenta olfactiva ce pare sa ne defineasca individual.
Am intentionat sa arat ca nasul e mai mult decât un subiect de divertisment si calambururi ieftine. El are propria lui poveste culturala. In lucrarea sa „O istorie culturala a penisului“ David M. Friedman arata ca organul sexual masculin este mai mult decât o parte a corpului uman, este o idee si mai ales un simbol cu multiple semnificatii. Chiar daca se inscrie intr-o alta ordine de functionalitate si serveste unei alte finalitati, e drept, fara legatura cu reproducerea speciei, nasul isi are totusi „povestea“ lui. Prin urmare, de ce n-ar fi la fel de pertinenta si o istorie culturala a nasului?