Posteritatea sau destinul postum al unui scriitor încep a doua zi după moarte – iată un adevăr banal, ce nu ar mai trebui enunţat. Cu atât mai mult nu ar trebui formulat ca premisă a unei demonstraţii triste, ca în cazul lui Liviu Rebreanu. Poate că nici într-un alt caz al scriitorilor noştri interbelici, fie G. Călinescu, M. Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu sau oricare altul, nu e atât de evident ca în cazul lui Liviu Rebreanu că destinul său postum, ingrat la început, generos mai apoi, după un deceniu, începe chiar de a doua zi, în sens propriu. Timpul nu a avut răbdare, nu a permis amânări, nu a creat ambiguităţi, nu a imaginat refugii. Chiar a doua zi după ce a murit, Rebreanu a devenit duşman al poporului. Stânga politică l-a pus urgent la stâlpul infamiei.
O moarte la timp
Ar mai fi putut trăi. La 1 septembrie 1944, când Liviu Rebreanu se stinge la Valea Mare, proprietatea sa de lângă Piteşti, bolnav de cancer pulmonar, mai avea aproape trei luni până să împlinească 59 de ani. Nu era o vârstă înaintată. Se afla încă în funcţia importantă de director al Teatrului Naţional din Bucureşti, cumulată cu aceea de director general al teatrelor, în care fusese instalat la 12 februarie 1941 de regimul Antonescu, după ce Mareşalul se debarasase de legionari. Era subordonat, pe filiera ierarhică a funcţiilor, lui Ion Petrovici, ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor. Din 31 martie 1941 era şi directorul ziarului oficial al regimului Antonescu, Viaţa, finanţat de Ministerul Propagandei, ziar care îşi încetase apariţia la 20 august 1944. Se retrăsese la casa de la Valea Mare, împreună cu Fanny şi Puia, la 4 aprilie 1944, din cauza bombardamentelor asupra Bucureştilor, într-o stare gravă a bolii de plămâni, după cum rezultă din penultima însemnare din jurnal, datată vineri, 7 iulie 1944:
„De trei luni sunt la ţară împreună cu Fanny şi Puia. Am venit grav bolnav cu maşina lui Manolescu şConstantin Manolescu, inspector din administraţia Teatrului Naţional – nota lui Niculae Gheranţ, îndată ce am scăpat din primul mare bombardament la Bucureşti, la 4 aprilie. Pe la 9 seara am sosit complect istovit; nu ştiam că sufeream de pneumonie, a patra zi, cu perspective puţine de salvare, date fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi şi bronşita cronică, fără a mai pomeni neglijenţa-mi din tot cursul iernii de-a trata serios începuturile multiple de congestii pulmonare, care mi-au dat avertismentele necesare din vreme.
A fost o boală teribilă. Două luni am zăcut în pat, iar când m-am sculat, nu puteam sta în picioare. Acuma aş fi în convalescenţă, dar merge greu de tot. Pofta de mâncare nu e faimoasă şi e vorba de refăcut muşchi întregi. Cred că va mai trece vreme lungă până să mă văd zdravăn cu adevărat.
Dar despre boala aceasta s-ar putea spune, când s-ar ivi ocazia, şi lucruri mai interesante şi mai de preţ. Impresiile şi sentimentele şi observaţiile omului între viaţă şi moarte, trăite obiectiv, fiind pregătit pentru trecerea pragului, nu prin vorbe, ci prin apropierea treptată de nefiinţă“ (Jurnal, în ediţia de Opere Liviu Rebreanu, vol. 17, ediţie critică de Niculae Gheran, Ed. Minerva, 1998, pp. 376-377).
Spera să-şi revină. Avea speranţa consolatoare a oricărui bolnav. Nu ştia cât de gravă e boala, deşi primise semnalul lumii de dincolo. În notele ediţiei critice la Jurnal, Niculae Gheran consemnează imprudenţa scriitorului de pleca, în iulie 1944, de la Valea Mare la Pucioasa, pentru a se întâlni cu Ion Petrovici, şeful direct, pentru o comunicare formală, probabil, şi pentru a se dovedi disponibil şi valid. Merită să reproducem notele lui Niculae Gheran, consemnând cel mai credibil, fără speculaţii, momentul morţii lui Liviu Rebreanu, agonia după întoarcerea de la Pucioasa, unde se afla sediul în refugiu al Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor: „Nesăbuinţa îl va costa scump. Se întoarce la Valea Mare, într-o stare gravă, în casa în care, cu abuz de ţigări şi cafea, scrisese în întunericul nopţilor Răscoala şi Gorila. Apucase să afle ce se petrecuse la 23 august 1944, să audă, în apropierea gospodăriei de la Valea Mare, zgomotele de şenile ale tancurilor sovietice şi răpăitul «balalaicilor» ruseşti, pornite pe uliţele satului după mâncare şi băutură. Moare la 1 septembrie 1944, având la căpătâiul lui doar pe Fanny, Puia şi Ludovic Dauş, prieten venit tocmai atunci în vizită. Va fi îngropat în curtea bisericii de la Valea Mare, fără pompă, singurul vorbitor fiind un învăţător, ofiţer rezervist, care comanda o companie din multele ce se îndreptau spre front“. (p. 630 în ediţia menţionată). Vremurile în schimbare aduceau o altă ideologie la putere. Filogermanul Rebreanu va deveni indezirabil.
O singură versiune plauzibilă,
cu mai multe fantezii macabre
Am dorit să introduc această consemnare exactă din nota lui Niculae Gheran, pentru că despre moartea lui Liviu Rebreanu se vor lansa ulterior multe ipoteze nefondate, greu sau imposibil de probat: una că s-ar fi sinucis, alta că ar fi fost omorât de ruşi. Ba ultima dintre ipoteze circulă în două variante: una, complet fantezistă, conform căreia Rebreanu ar fi plecat din Bucureşti imediat după 23 august 1944 şi ar fi fost rănit de un soldat rus la forţarea unui baraj, la ieşirea din Bucureşti, la Băneasa (jurnalul infirmă o asemenea presupunere, pentru că scriitorul plecase încă din aprilie 1944 din Bucureşti); altă ipoteză, susţinută de Ilderim Rebreanu, fiul celui mai mic dintre fraţi, Tiberiu Rebreanu, ar fi plauzibilă dacă ar exista vreo mărturie consemnată în acest sens: soldaţii ruşi ar fi pătruns pe proprietatea scriitorului, la Valea Mare, în scop de jaf, iar el s-ar fi opus, rezultatul fiind o reacţie ucigaşă din partea agresorilor (a se vedea interviul cu Ilderim Rebreanu în Adevărul din 30 ianuarie 2014). Ilderim invocă mărturia unui sătean, dezvăluire făcută tatălui său în anii 1970 şi sprijinită de argumentul că în registrul de decese din Valea Mare sunt consemnaţi la 1 septembrie 1944 zece morţi, probabil prin împuşcare, după cum presupune Ilderim, adăugând că nu ştie să fi fost vreo epidemie. El mai adaugă un element pitoresc: învăţătorul, ofiţer român rezervist, care ar fi vorbit la înmormântarea lui Liviu Rebreanu din 3 septembrie s-ar fi numit întâmplător… Ceauşescu, evident, fără legătură cu comunistul ce va fi cunoscut mai târziu de întreaga Românie. Ilderim Rebreanu a introdus acest episod (însă fără numele învăţătorului) şi în vasta sa biografie de familie consacrată neamului Rebrenilor, Spectre în labirintul uitării. Romanul familiei Rebreanu, patru volume, Editura ZIP, Bucureşti, 2013. Amănuntele de acest fel se propagă cu o viteză uluitoare prin presă şi Internet. Ba sunt speculate şi altfel, poate că mai puţin previzibil, intrând în literatura de ficţiune despre scriitori, categorie foarte largă şi foarte generoasă (există romane ficţionale speculative despre Tolstoi, Dostoievski, Pessoa, Virginia Woolf, Henry James etc., de un relativ mare succes). Rebreanu beneficiază nu numai de un roman, ci şi de o piesă de teatru, orientată secvenţial spre sfârşitul scriitorului.
Dumitru Radu Popescu a scris o piesă de teatru cu titlul Moartea lui Liviu Rebreanu, în cinci tablouri, apărută iniţial în revista braşoveană Astra, într-un serial încheiat în numărul din iulie 2009, şi reluată, împreună cu alte piese, într-un volum de teatru al lui D.R. Popescu, Pastorul saşilor, publicat în 2010, la Craiova, la Editura Scrisul românesc. Foloseşte mare parte din documentaţia cunoscută de la Niculae Gheran (devenit el însuşi personaj) şi amănuntele acreditate de Ilderim Rebreanu, printre care şi aceea cu vorbitorul Ceauşescu la înmormântarea lui Rebreanu. Dramaturgul imaginează, în stilul propriu, o figuraţie destul de bogată, onirică, voit haotică şi neliniştitoare în peisajul sumbru al zilei fatale: pelerinajul la catafalc al unora dintre personajele celebre ale romancierului, fantoma unei actriţe care s-ar fi sinucis din cauza dragostei neîmpărtăşite de prozator, localnici compătimitori din Valea Mare, printre care şi preotul Tănăsescu, la care se va găsi biroul lui Rebreanu după devastarea postumă a casei, prezenţa fantasmatică a primilor oameni Adam şi Eva, bruiajul detractorilor imediaţi Ion Călugăru, Oscar Lemnaru, N. Carandino, Miron Radu Paraschivescu, Ion Caraion, introducându-şi cu anticipaţie discursurile lor denigratoare tocmai la ceremonialul funebru. Voci de la radio evocă momentul politic, iar în regia sonoră a spectacolului sunt invocate şi zgomotele de fond ale războiului (uruit de şenile, focuri de arme).
Gheran din piesa lui D.R. Popescu contabilizează trei versiuni ale morţii lui Rebreanu: omorât de ruşi, sinucidere sau moartea naturală în urma cancerului pulmonar. Ilderim Rebreanu în romanul său descrie cu meticulozitate „cinci ipostaze de trecere a Styxului“ de către prozator, toate întâmplate, cu grade diferite de plauzibilitate, în casa de la Valea Mare, în prezenţa buimacă a septuagenarului Ludovic Dauş: 1. agonia pricinuitã de boala pulmonarã, în felul în care a relatat-o Fanny Rebreanu în volumul său de memorialistică; 2. sinuciderea cu o supradoză de sedative, de frica situaţiei incerte din ţară; 3. omor din imprudenţă, pus în seama Puiei, care i-ar fi injectat cu seringa o doză prea mare de cafeină şi cardiazol, pentru a-l resuscita în urma unei crize; 4. crima atribuită fantasmagoric soţiei şi fiicei, care l-ar fi sufocat cu perna, pentru a-l proteja de ameninţarea politică prefigurată la orizont şi pentru a se proteja pe ele însele de complicaţiile politice ce ar fi urmat; 5. incidentul cu soldaţii ruşi, în căutare de hrană, deschizând focul asupra scriitorului ce se opunea sechestrului de păsări din curte (toate cele cinci morţi ale lui Rebreanu sunt descrise în volumul IV al romanului lui Ilderim Rebreanu, Spectre în labirintul uitării, pp. 245-274). Cred că numai foamea de senzaţional poate naşte asemenea monştri ai imaginaţiei. Unele ipoteze au fost vehiculate de publicişti fără simţul măsurii, altele au fost speculate aberant, cu slabe şanse de verosimilizare. Cert e însă că moartea lui Liviu Rebreanu a intrat într-un fel de legendă dubioasă. Ipotezele neverosimile au în comun strategia compromiterii postume a scriitorului. La Ilderim Rebreanu, ipotezele 3 şi 4 sunt rodul demonizării soţiei şi a fiicei adoptive a prozatorului, procedeu stăruitor şi eficient pe tot parcursul romanului, contrabalansând părţile documentare, sprijinite pe probe credibile, cu ipoteze izvorâte dintr-o imaginaţie vădit defăimătoare la adresa lor, afectând uneori profund şi revoltător chiar imaginea scriitorului, acuzat de profundă ingratitudine faţă de toţi ai săi (părinţi, fraţi, surori şi toate celelalte rude).
Schimbarea politică survenită după 23 august 1944 în România nu i-ar fi adus lui Liviu Rebreanu niciun fel de beneficii, nici ca scriitor, nici ca fost funcţionar de rang înalt în regimul Antonescu. Nu merita să mai trăiască, dacă ar fi să privim din perspectiva cinică a destinului. Ion Petrovici, ministrul său, acuzat de crimă de război, a stat şaptesprezece ani în închisorile comuniste. Nici pe Liviu Rebreanu nu l-ar fi aşteptat altă soartă decât arestarea. Într-un fel, dacă ar fi fost doar constatativ, şi nu acuzator, un articol din Dreptatea (de fapt, o notă) avea „dreptate“: „Liviu Rebreanu a plecat la timp“. Dacă mai trăia, îl aştepta infernul – şi nu doar pe scriitorul Rebreanu (supus interdicţiei în perioada stalinistă), ci şi pe omul Rebreanu (supus închisorii şi condamnării politice).
Ingrata posteritate imediată
A doua zi după înmormântarea lui Rebreanu apare o notă laconică în ziarul Democratul, nu ştim cât de adevărată prin informaţiile furnizate în legătură cu prezenţa unor oficialităţi de rang secund: „Ieri după amiază a avut loc în comuna Valea Mare, din judeţul Argeş, înmormântarea scriitorului şi fostului director general al teatrelor Liviu Rebreanu. La ceremonie au luat parte, pe lângă membrii familiei, un cerc restrâns de prieteni, un reprezentant al Societăţii scriitorilor, precum şi unul al Academiei Române. Din partea ministerului Culturii Naţionale, a fost delegat d. Petru Comarnescu, subinspector general al teatrelor“.
Posteritatea imediată este profund nedreaptă, acuzându-l de trădare pe Liviu Rebreanu prin colaborarea, ca funcţionar al regimului Antonescu, cu ocupantul nazist. La câteva zile după înmormântare, atacurile împotriva scriitorului sunt orchestrate de Miron Radu Paraschivescu, care îl numeşte trădător, atacuri continuate de Ion Caraion, de
N. Carandino. Acesta din urmă afirmă că Rebreanu, ca autor prestigios al romanelor ţărăneşti Ion şi Răscoala, „a trădat pe ţăranii lui năsăudeni şi a spart solidaritatea ardelenească, adãugând la lista vânzãtorilor de ţară un nume care până atunci ne fusese tuturor scump“. Acuzaţiile de acest fel au o deosebită rezonanţă în epocă. S-au scris numeroase documentare de istorie literară pe acest subiect în perioada postdecembristă. Niculae Gheran culege în volumul Cu Liviu Rebreanu şi nu numai
(Ed. Academiei Române, 2007, pp. 133-139) un articol publicat anterior, în martie 2006, în presa culturală: Unde ne sunt detractorii?. Mai înainte, în Curierul naţional din 17 septembrie 1994, Valeriu Râpeanu aprecia pe bună dreptate că modul în care au reacţionat unii publicişti sau scriitori după moartea lui Rebreanu „reprezintă una din paginile dureroase ale culturii române“, publicând fragmente din articolul lui N. Carandino, dar, mai ales, insistând asupra articolului La moartea lui Liviu Rebreanu, semnat de Miron Radu Paraschivescu, articol pe care îl caraterizează ca „un denunţ public împotriva unui om de mare valoare morală“. În 14 septembrie 1944, în ziarul Fapta, Ion Caraion îl considera pe Rebreanu „aliatul lui Hitler“ şi, prin urmare, responsabil, în solidaritate cu ceilalţi oameni ai regimului Antonescu, de ororile şi crimele războiului. În finalul articolului intitulat Gorila, poetul instigă la profanarea mormântului recentului defunct: „Dar poate mâine – scria Ion Caraion – din ţara aceasta întreagă, se va găsi cineva să transporte osemintele vânzatorului de ţară Rebreanu acolo, în cimitirul năsăudean. Va fi probabil un mormânt părăsit, umplut de pălămidă şi de boziu; ţăranii locului, cu ochii în pământ, cu buzele strânse, cu pumnii încleştaţi, îl vor ocoli pe departe pe uliţele Jidoviţei; mânjit de sânge, Ion al Glanetaşului se va duce acasă să-i spuna muierii lui: – Ştii ceva? Titu Herdelea a murit. Sângele de pe mine e sânge scurs când mă bateau solgăbirăii şi sânge pentru care Titu Herdelea a primit bani, ca să tacă. Şi a tăcut. În timp ce clopotele bisericilor vor suna peste liniştita vale a Someşului, un popă tânăr, cu mâna pe cruce, îi va blestema mormântul şi amintirea: omagiul de pe urmă al fostului agent al Gestapoului Liviu Rebreanu“. Trebuie să nuanţăm astăzi ceea ce simplifica dogmatismul. Trebuie să disociem între filogermanismul cultural al personalităţii lui Rebreanu şi foarte discutabilul său filogermanism politic. Acesta din urmă este mult mai slab şi mult mai puţin vinovat de extremism pe fondul unui puternic filon de cultură germană, fundamental pentru construcţia personalităţii scriitorului Rebreanu. Publicistul nu a pactizat cu regimul hitlerist nici în publicaţia antonesciană Viaţa, pe care a condus-o, nici în alte părţi. Dar scriitorul suferea încă o dată, după acuzele din anii Primului Război, de o învinovăţire nu doar exagerată, ci şi profund nedreaptă, cu efecte păstrate de-a lungul unui deceniu (1944-1953).
Opera însăşi va fi pusă la index în perioada stalinistă, iar comentariile critice sunt toate negative până în 1953. Ion, ţăranul însetat de pământ, nu avea cum să fie propus ca model de către o propagandă care pregătea colectivizarea agriculturii. Violenţele din proza lui Rebreanu sunt puse pe seama unui naturalism irecuperabil în contextul pledoariei pentru temele şi viziunea triumfalistă a realismului socialist. Semnalul de acceptare va fi dat abia în 1954, cu apariţia unui volum selectiv de nuvele. Vin la rând apoi şi capodoperele romanului, dar nu fără precauţii. Romanul Răscoala devine cel mai potrivit pentru a ilustra lupta de clasă. Pădurea spânzuraţilor şi Crăişorul Horia erau prea naţionaliste pentru anii 1950. Un Rebreanu integral nu vom avea decât foarte târziu. Adam şi Eva apărea ca un roman mistic şi obscurantist, cu o dimensiune metafizică evidentă, sfidătoare la adresa realismului sănătos, prin excelenţă materialist, iar nu spiritualist. Similaritatea dintre creaţia literară şi creaţia divină nu va fi acceptată ca idee în textele din Amalgam şi multe afirmaţii cu conţinut religios (în sensul religiei artei, ca asceză şi credinţă a prozatorului) vor fi cenzurate în anii 1970. Romanul Gorila poate fi pentru prima dată reeditat abia în 1981, în volumul 10 din seria de Opere. Jurnalul nu apare integral decât după 1990. Cu toate aceste sincope şi inconsecvenţe, după 1965, opera lui Liviu Rebreanu se instalează cu fermitate atât în canonul estetic al criticii literare, capabile să iasă din clişeele realismului tradiţional, cât şi în canonul didactic, receptiv la valorile modernităţii ca parte a patrimoniului naţional.
Stabilitate în canon
Odată instalată în canonul didactic, opera lui Liviu Rebreanu nu a suferit sincope sau eclipse, păstrându-se constant în acel nucleu dur, restrâns azi la paisprezece sau, cel mult, şaisprezece nume din toate epocile, mai relaxat şi mai cuprinzător în anii 1970, din ce în ce mai selectiv şi mai restrictiv din 2000 încoace. Nici criză acută de cititori tineri nu înregistrăm în cazul lui Rebreanu, ca în acela al lui Mihail Sadoveanu sau, mai grav, al Hortensiei Papadat-Bengescu. Romanul Ion, alături de Moromeţii, se păstrează printre preferinţele cititorilor tineri, proveniţi dintr-o zonă urbanizată din ce în ce mai extinsă. Liviu Rebreanu şi Marin Preda, cel puţin prin cele două romane reprezentative ale lor, nu sunt percepuţi nici ca învechiţi, nici ca regionalişti, cum riscă din ce în ce mai mult să i se întâmple lui Ion Creangă, poate şi lui Mihail Sadoveanu. Pe deasupra, opera lui Liviu Rebreanu are capacitate de regenerare şi îşi poate permite fluctuaţii de gust şi de accent, de la o epocă la alta. Dacă romanul Răscoala intră în penumbră, locul lui poate fi luat de Ciuleandra, pentru o categorie de cititori mai impresionată de senzaţional şi cazuistică biologică, sau chiar de Adam şi Eva, în cazul unei generaţii tinere din ce în ce mai eliadeşti în preferinţe şi în viziune mitică sau spiritualistă. Rebreanu se păstrează câştigător în această inerţie a canonului, alţi scriitori resimt uzura şi efectele schimbării de context. De pildă, nici alegorismul baladesc al lui Ion Barbu, nici ermetismul său nu mai au nici o şansă de supravieţuire în atmosfera de transparenţă şi viteză a comunicării. Ion Barbu pierde şi riscă să iasă din lista didactică restrânsă, G. Bacovia câştigă şi merge mai departe. La fel şi cam din aceleaşi motive, Liviu Rebreanu. Transparenţa şi eficienţa comunicării, combinate cu performanţa artistică în aceste registre, sunt avantaje. Din aceleaşi motive ca şi Ion Barbu, prea încărcat simbolic, vinovat de parohialism al mediului şi al personajelor, limbaj ceremonios, pretenţios, învechit şi artificios, Mateiu I. Caragiale nu are şanse să revină în canonul didactic.
În recenta versiune a Istoriei sale pe înţelesul celor care citesc, Nicolae Manolescu constată acelaşi lucru în privinţa receptivităţii faţă de proza rebreniană: „Rebreanu este citit şi astăzi fără dificultate, dovadă că romanul doric continuă să fie popular. Marin Preda este simţit ca un Rebreanu al câmpiei muntene, ceea ce îi explică succesul după al Doilea Război. Formulele literare îşi au viaţa lor. Imprevizibilă, ca oricare alta. În plină dezvoltare planetară a megapolisului, iată doi evocatori ai ruralităţii tradiţionale al căror loc în conştiinţa cititorilor pare garantat“ (p. 124). Mă simt întărit în convingerile mele dacă adaug la confirmarea pe care o am de la Nicolae Manolescu şi ceea ce ştiu în mod direct de la clasele de liceu pe care le-am văzut în ultimii zece ani, întotdeauna pasionate când au dezbateri despre Ion, Pădurea spânzuraţilor sau Ciuleandra. Studenţii, de asemenea, sunt electrizaţi de subiect, cu atât mai mult dacă ştii să orientezi interpretarea înspre sensurile profunde, mai puţin evidente, dar nu mai puţin legitime. Ion nu este doar un roman ţărănesc, aşa cum îl arată coaja, prin mediu şi recuzită, ci un roman de dilemă existenţială (acesta e miezul): va putea el să-şi schimbe destinul, aşa cum îl îndeamnă învăţătorul Zaharia Herdelea şi fiul său Titu, aflaţi în polemică directă cu preotul Belciug, care îndeamnă la smerenie, resemnare şi supunere la voinţa necunoscută a lui Dumnezeu? Care este mecanismul prin care această atitudine de sfidare a divinităţii creează vinovăţie? Ar exista o altă cale, acceptabilă, plăcută lui Dumnezeu şi oamenilor, ca Ion al Glanetaşului să-şi schimbe destinul? Este capabil să o caute, este el înzestrat să o gândească şi să o urmeze? Cu ce mijloace lucrează predestinarea pentru a pregăti şi a culpabiliza eşecul lui Ion? Dar Apostol Bologa, ca fiu al datoriei, când se deşteaptă la viaţa morală? Ce îl provoacă? Nu se desfăşoară întreaga lui viaţă între pierderea şi regăsirea credinţei? Nu este mai degrabă Pădurea spânzuraţilor un roman religios, primul şi cel mai important din literatura română, decât un roman naţional sau o naraţiune civică? Şi dilemele romanului moral şi cele ale romanului de dragoste se dizolvă în romanul conştiinţei metafizice, adică în romanul religios. În Ciuleandra nu crima şi romanul poliţist sunt importante, nici biologia naturalistă, ci ipoteza dacă nebunia poate fi simulată fără ca simularea să fie depistată şi fără ca nebunia să se instaleze definitiv, în profunzimea conştiinţei tulburate. Problema nu poate fi discutată fără a relua ideea de la Leonid Andreev, dintr-o nuvelă şi din piesa de teatru Gândirea, de unde se pare că şi Rebreanu a preluat-o. Poate fi asumată nebunia pe cale raţională? Se poate refugia omul ameninţat în nebunie ca într-o salvare sau o soluţie de criză? – iată paradoxul sau paradoxurile în funcţie de care poate fi evaluat eventualul eşec al romanului lui Rebreanu. Dacă rămânem la dimensiunea romanului naturalist, nu sesizăm adevărata problemă psihologică şi dilema intelectualistă din profunzimile textului. Iar acestea nu sunt subtilităţi de interpretare, ci alternative relativ uşor argumentabile la clişee de interpretare superficială.
Ar mai fi de discutat o problemă teoretică, şi anume dacă toată proza lui Rebreanu este subsumabilă romanului doric. Nicolae Manolescu argumentează convingător de trei ori, în forme diferite, că este aşa şi că nu mai încape nicio discuţie: prima dată în Arca lui Noe, a doua oară în Istoria mare din 2008 şi a treia oară în Istoria mică din 2014. Dacă e suveran argumentul naratologic, aşa rămâne: s-ar părea că Rebreanu nu e capabil să iasă din limitele romanului doric. Însă discuţia nu mi se pare încheiată şi mă folosesc mai mult de evidenţe decât de argumente palpabile şi imbatabile. În Pădurea spânzuraţilor se prefigurează ionicul, chiar dacă încă nu realizează „interiorizarea psihologiei“, ci numai „interiorizarea lumii exterioare“, după cum susţine Nicolae Manolescu. Apostol Bologa nu are consistenţă tridimensională fără dosarul psihologic al interiorităţii şi fără tribulaţiile de conştiinţă. Drama lui are relevanţă prin ceea ce se întâmplă în interior, nu prin conflictul exterior, care creează doar ocazia unor transformări profunde, care nu sunt doar morale, intelectuale sau civice, ca moduri de a gândi, ci sunt modulaţii psihologice. E adevărat însă că relatarea nu e asumată subiectiv de personaj. Apostol Bologa nu-şi câştigă independenţa faţă de naratorul omniscient, dar îşi dezvăluie într-un mod propriu dilemele conştiinţei. Adam şi Eva nu poate fi însă înţeles şi epuizat din perspectiva realismului obiectiv sau al doricului. Este, din punctul meu de vedere, în mod clar şi indubitabil, un roman corintic, speculativ, intelectualist ca ipoteză, jucându-se cu mărgelele de sticlă ale temporalităţii, ca romanul Orlando al Virginiei Woolf. Diferenţiez problema valorii romanului (prea sentimental în stilul narativ al confesiunii, descusut în construcţie) de categoria generică a romanului corintic, în cadrul căreia îl văd foarte bine situat prin interogarea unei ipoteze despre om, despre iubire, despre destin sau despre „atomul spiritual“. În sfârşit, mi se pare că-l văd pe Rebreanu încă o dată câştigat dacă vom considera deschisă această problemă a categoriilor romanului şi vom accepta disponibilitatea stilurilor sale narative spre doric, ionic şi corintic, în tendinţe, în expansiuni sau în proporţii ce nu sunt definitiv stabilite sau rezolvate.
Proza lui Liviu Rebreanu mai poate trezi curiozitatea şi complicitatea cititorului, mai are încă resurse pentru interpretări noi şi suportă modificarea interogaţiilor în sfera unei modernităţi pluridimensionale.
Autor: Ion SimuţApărut în nr. 496