Recent, au primit satisfacţie cei care au crezut că escaladarea conflictului montat în Ucraina are o limită. Comemorarea celor şapte decenii de la debarcarea americanilor în Normandia, din 6 iunie, a făcut posibilă reîntâlnirea adversarilor de ieri. Avem motive să credem că o discuţie aspră despre Europa de mâine şi-a făcut loc în protocolul amabilităţilor de circumstanţă consumate în Franţa cu această ocazie.
În cartea sa Arta războiului, anticul Sun Tzî susţine că, într-un conflict, factorii intelectuali şi morali sunt mai importanţi decât forţa militară. Că victoria într-un război, dacă aşa ceva se urmăreşte, trebuie să fie precedată de răspândirea de informaţii false şi de colportarea de ştiri înşelătoare despre capacitatea şi intenţiile adversarului. Armata nu face decât să dea lovitura de graţie unui duşman astfel vulnerabilizat. Tehnica bătrânului strateg Sun Tzî a funcţionat din plin în cazul crizei din Ucraina. Pentru că victoria nu părea să surâdă nici uneia dintre părţi, combatanţii au fost nevoiţi să blocheze soluţia confruntării. Important este că au mai rămas soluţii pentru depăşirea impasului atât de grav în care intrase pacea.
Diplomaţie la nivel înalt
Cancelarul Merkel, preşedinţii Hollande, Obama, Putin şi premierul Cameron au folosit comemorarea debarcării americanilor în Europa şi s-au întâlnit în Normandia la 6 iunie. Întâlnirea a fost precedată de o vizită a preşedintelui Obama în Polonia şi o întrevedere în această ţară cu Petro Poroşenko, la acea dată încă neînvestit în funcţia de preşedinte al Ucrainei. Tot înainte de ceremoniile din Normandia, preşedintele Putin a făcut o vizită oficială la Paris, unde s-a întreţinut cu preşedintele Hollande. Astfel de gesturi au valoarea unui reglaj diplomatic fin pentru discuţiile, poate chiar înţelegerile, aşteptate de la prima întâlnire a liderilor marilor puteri după declanşarea crizei ucrainene. Efectele acesteia vor mai persista. Războiul psihologic continuă, poziţiile părţilor implicate în Ucraina nu sunt pe deplin clarificate. Vrea cu adevărat Uniunea Europeană să asocieze – cu perspectiva integrării – Ucraina? Dacă da, atunci trebuie să pornească de la realitatea că se va asocia cu un stat ex-sovietic înglodat în datorii care, prin mărime (47 de milioane de locuitori şi o suprafaţă de peste 600 de mii de kmp), va avea dreptul să se aşeze la masa deciziilor alături de Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia şi Spania. Pe de altă parte, vrea Moscova să se împace cu ideea că Ucraina este acum stat independent, chiar dacă a fost cel mai important, după Rusia, component al imperiilor ţarist şi sovietic? Răspunsuri la aceste întrebări nu sunt suficient de convingător formulate. În acest timp, Ucraina se afundă în instabilitate iar occidentalii încă se mai întreabă ce pot să facă pentru a-i veni în ajutor. Sunt sancţiunile împotriva Rusiei o soluţie?
La sfârşitul lui mai, trei cosmonauţi: un rus, un american şi un german au fost lansaţi în cosmos de la Baikonur pentru o misiune de explorare comună. Poate că de acolo lucrurile se văd mai clar. Cu o expresie sănătoasă, deşi tocită prin folosire abuzivă, respectiva misiune cosmică arată că Rusia şi puterile occidentale sunt condamnate să coopereze.
O nouă etapă a refacerii spaţiului sovietic
În vreme ce Occidentul forţa apropierea Ucrainei, Moscova a luat iniţiativa finalizării unuia dintre obsedantele proiecte de refacere a sferei sale de influenţă. La 30 mai, Rusia, Belarus şi Kazahstan au semnat protocolul de creare a Uniunii economice eurasiatice. Alături de vizita preşedintelui Putin la Beijing, crearea acestei organizaţii trebuie socotită un răspuns la sancţiunile instituite de Statele Unite şi Uniunea Europeană împotriva Rusiei. „Începând de azi vom crea împreună un puternic şi atrăgător centru de dezvoltare economică, o piaţă regională care va aduna 170 de milioane de oameni… Cele trei state semnatare dispun de resurse naturale enorme“, a declarat preşedintele Putin la semnarea Actului constitutiv. Mai exact, Rusia, Belarus şi Kazahstan deţin o cincime din resursele mondiale de gaze naturale şi 15% din cele de petrol.
Crearea Uniunii economice eurasiatice pe vatra fostei Uniunii Sovietice a fost de multă vreme pregătită de Moscova. Doar momentul constituirii acesteia a fost precipitat şi plasat ca reacţie la ofensiva Occidentului în Ucraina. Statele Unite văd în noua organizaţie ceea ce trebuie: o tentativă de creare a unor structuri după modelul Uniunii Sovietice. Pe când era secretar de stat, Hillary Clinton nu a avut cuvinte de laudă pentru preocuparea Moscovei de a reface, pe această cale, sfera de influenţă sovietică. „Aceasta nu se va mai numi URSS, va purta nume de Uniunea vamală, Uniunea eurasiatică etc., dar să nu ne înşelăm. Noi cunoaştem scopurile acestora şi vom încerca să găsim cel mai bun mijloc de a le încetini apariţia sau de a le împiedica să fie create“. Declaraţia datează din decembrie 2012. De atunci, fie Washingtonul nu a găsit mijloacele de a împiedica sau întârzia crearea de structuri integraţioniste de tip sovietic, fie puterea Moscovei de a acţiona este mai mare decât se crede. Uniunea economică eurasiatică va deveni o realitate la 1 ianuarie 2015. La porţile ei bat deja alte state ex-sovietice. Armenia, Tadjikistanul şi Kirghizia par să fie următorii membri ai noii organizaţii.
Îngrijorări
Doamna Marine le Pen, pocăită doar pe jumătate după exerciţiile xenofobe şi antisemite ale tatălui ei din vremea când conducea Frontul Naţional, va avea 25 de deputaţi în Parlamentul European. Nigel Farage şi Partidul Independent din Marea Britanie, alţi 24. Geert Wilders şeful Partidului pentru Libertate din Olanda vine cu mai puţini decât spera dar cu multă zarvă. Aceştia sunt liderii unui front antieuropean populist puternic. Lor li se vor alătura în Parlamentul European deputaţii partidelor extremist-populiste din Danemarca, Norvegia, Italia, Elveţia, Finlanda, Ungaria şi Grecia.
Sunt unii care cred că populismul ar fi o balivernă politică în care se cantonează frecvent partidele de dreapta şi de extrema dreaptă. Prea indiferenţi la aceste „baliverne“ nu s-ar cuveni să rămânem. Din totdeauna extrema dreaptă şi-a creat idoli falşi. Omul providenţial (cum se vede în oglindă doamna Marine le Pen) este unul dintre aceştia. În Franţa, pe fondul erorilor istorice ale guvernării lui Hollande (performanţele se rezumă, în doi ani, la două războaie în Africa şi la legalizarea căsătoriilor între homosexuali), Frontul Naţional al familiei le Pen a ieşit în prim-plan. Bucuroasă de victorie, Marine le Pen şi-a anunţat deja obiectivul următor: câştigarea fotoliului la Elysée. Nu mai are răbdare să aştepte alegerile prezidenţiale din 2017 şi cere de pe acum dizolvarea Adunării Naţionale. Îşi propune ca din fotoliul prezidenţial să schimbe nu doar ordinea în Franţa ci şi în Europa. (În România, un alt grăbit la ocuparea scaunului prezidenţial şi-a compromis şansele prin secătuirea anticipată a discursului politic, ambiguitatea opţiunilor şi scăparea de sub control a vanităţii). Extrema dreapta din Europa, îmbătată de aerul tare al victoriilor în alegerile euro-parlamentare, va forma în Parlamentul European un grup propriu care nu va fi altceva decât o maşinărie de presiune politică. Ariile xenofobiei se vor auzi chiar sub cupola Parlamentului, atacurile împotriva instituţiilor europene nu vor înceta. Pentru britanicul Farage, Uniunea Europeană este vinovată că românii şi bulgarii îi strică liniştea; nordicii sunt nemulţumiţi că le bat străzile ţiganii şi cerşetorii din ţările est-europene; Marine le Pen tună şi fulgeră că străinii, supuşii din vremea de glorie a Franţei coloniale, iau locurile de muncă ale francezilor cu sânge pur şi nobil. Extrema dreaptă din ţările puternic dezvoltate şi cu democraţie consolidată se adună în jurul sloganului: să-i măturăm! Nu numai pe străini, ci şi elita din propriile state socotită coruptă şi ruptă de popor. Iar prin popor extremiştii înţeleg o entitate transistorică în care morţii, viii şi generaţiile viitoare sunt amestecaţi într-un tot omogen, cu o cultură care nu trebuie să îngăduie intruşi. Adică străini.
Aşa stând lucrurile, populismul extremiştilor nu trebuie tratat ca o balivernă ideologică.