Nicolae Cabel, cronos, pe balansoar; alfasonete şi alte poeme; aorta unei portocale, Editura Tipografia Intact, 2014
Aceste trei culegeri de versuri ale poetului şi cineastului, bine-cunoscut şi apreciat în lumea artelor, publicate în regie proprie şi în condiţii grafice excepţionale, vin să se adauge volumelor sale de versuri anterioare: O cometă în cuşcă (1996); Lăstun, sub strigătul frunzei (2010); Încă nu e seară (2011); Tablouri fără semnătură (2011). Ca poet, mai figurase în antologiile Pădurea de steme (1974); Poezia pădurii (1999) şi Cinegetica (2003). În paralel, ca prozator şi eseist, a publicat volumele Somnul pe râu (povestiri foarte apreciate) în 1978 şi patru monografii dedicate maestrului său, regizorul şi publicistul Victor Iliu, între 1997 şi 2013. Aşadar, o activitate vastă, de scriitor matur, stăpân pe uneltele sale, dar veşnic neliniştit şi căutându-se mereu, cu norocul că, adeseori, se găseşte şi regăseşte, în „artele sale poetice“. Una dintre cele mai frumoase este această elegie: „O, turnuri brumate, / vetuste cavate… // pe frunte paloare, / în suflet ninsoare, / profil sub podele, / stelare caiele… // e spadă grafitul / pe coala din schitul / cu blonde cezure / ce stau să mă fure / cu neaoşe rânduri / dospite în gânduri… // şi slova-i curată / prin bulbi de agată, / atunci când te miri / sedus de menhiri! // vezi, Celui de Sus / atât să-i fi spus: // în multele toamne / pe zarea păgână, / lumină-mă, Doamne, / în Limba Română!…“ O poezie din volumul Lăstun, sub strigătul frunzei.
O surpriză deosebită în aceste trei culegeri o reprezintă faptul că fiecare dintre ele se bucură de o prefaţă sau postfaţă semnate de un alt poet, eseist şi istoric al cinematografiei româneşti, colegul şi prietenul nostru Titus Vâjeu. Sunt exerciţii de mare rafinament şi profunzimi estetice, aduse din orizonturi universale vaste, ca să descifreze şi sã ilumineze din interior poeziile lui Nicolae Cabel.
Dar să le parcurgem pe rând.
În textul din ianuarie 2014, după ce elogiază opera de cineast a lui Nicolae Cabel, continuă astfel: „Şi totuşi, în ultima vreme, observ la acest minunat artist care e Nicolae Cabel o reîntoarcere la cuvânt. Sau mai bine zis la cuvântul-imagine. Fapt ce nu semnalează nicicum un regres, ci continuarea, pe o altă spirală, a aceluiaşi estetic demers. De altfel, poezia a fost pentru Nicolae Cabel primul teritoriu de afirmare a vocaţiei lui creatoare. Cu sursă în vremea adolescenţei sale buzoiene, ea l-a însoţit de-a lungul studiilor bucureştene la Drept şi ulterior la Facultatea de Film a IATC «I.L. Caragiale» unde, alături de Dan Piţa şi Mircea Veroiu, a dat strălucire promoţiei sale de regizori de film (1970). Ca unul ce i-am fost aproape încă din acei ani ai începuturilor, am simţit mereu în fiinţa sa atracţia «sferei» pe care o consideră, după cum s-a văzut, «puritatea nu doar a formei, dar şi a conţinutului»“.
Împărtăşindu-i pe deplin aprecierile, reproduc, ca şi el, spre exemplificare această baladă pentru noul Cavaler de Tormes din volumul cronos, pe balansoar:
„vuieşte-n mine presimţită clipa / şi secera ştirbită cu destin, / prin cai, prin păsări năvălesc în vâsle / cu masca zăvorâtă de pelin, // pieziş mă-ntorc în zarea ghemuită, / de-a nopţii-nţelepciune greu cernut, / aripi de var, aripi de umilinţă / ca murmur blând din umeri au căzut; // sunt sunet amăgit de poartă, / un porumbel sălbatec înspre seară / şi buzele în chipul frunzei pleacă / spre un ţinut cu zâmbet de fecioară // ca sarea şi ca steaua nestăpână / trec fum de sete-n aspre mădulare, / genunchii mei înnăduşiţi de veghe / aprind în iarbă triste felinare; // ţărâna mea, mireasă şi ninsoare / şi clopot de iubire în cetate, / grăieşte-nrourată printre arbori, / cum un oier trecea-n singurătate // şi drumurile-l duc tot mai adânc / înspre lumina zilei fără strai… / ţâşnesc în urmă-i vinovate stele… // eu vânt am fost… şi flacără… şi nai…“.
Prefaţa de la alfasonete şi alte poeme, scrisă în iulie 2014 şi intitulată Condotier în emoţia bibliotecii, începe cu aceste sublinieri: „Poezia lui Nicolae Cabel, oscilând între registrul folcloric şi cel livresc, s-a dezvoltat în cultul Limbii Române, faţă de care autorul a manifestat încă de la debutul cu O cometă în cuşcă un suveran respect şi o iubire desăvârşită. Noua sa culegere de poeme confirmă atracţia aceasta puternică faţă de energia verbului şi faţă de aptitudinea sa de a capta emoţia lirică.
Alfasonete… reprezintă o încercare izbutită de a fixa elasticitatea emblematică a Limbii Române într-un program de virtuozitate lexicală. Ciclurile ce alcătuiesc volumul (Ca-n zone, Per/siflante, Alfasonete), deşi reprezintă în sine experienţe cu precisă focalizare stilistică, reuşesc să exprime în chip unitar elogiul adus limbii materne de un poet «alfabetând alfabetare» întru slava graiului poeticesc. De altfel, toate secţiunile cărţii de faţă au ca principiu ordonator alfabetul, această coloană vertebrală a limbii“. Şi încheie astfel pe bună dreptate: „Nu mă îndoiesc de faptul că Alfasonete şi alte poeme este o carte care ar fi fost pe placul lui Nichita Stănescu, poetul ce a cutreierat Limba Română cum Eminescu copil cutreiera pădurile moldave. Biblioteca în care ne invită azi Nicolae Cabel este ea însăşi aidoma unei păduri fascinante în care «dulcele corn» al poetului sună din când în când pentru a ne ajuta să găsim drumul cel drept spre noi înşine…“.
Toate textele acestea dovedesc lecturile intense ale lui Nicolae Cabel din poezia suprarealiştilor, dar şi a lui Bacovia, Barbu, Blaga, precum şi exerciţiile contemporanilor Romulus Vulpescu, Şerban Foarţă sau Horia Bădescu.
Pe gustul meu este, însă, poezia de la litera C: „singură, sub bolta porţii / plânge iar regina nopţii / şi suspinele ei tandre / se ascund între mixandre / amintindu-şi într-o doară / călţunaşii de-astă vară… // vezi, aleanul de verbină / va ierna sub o glicină, / când pe ochiul din trireme / doar vetuste crizanteme / melancolic se-nfioară / visând rouă pe-o vioară // ce n-o fi nicicând, să fie, / zburătoare păpădie…“.
În sfârşit, din textul lui Titus Vâjeu te chem, săgeata melancoliei… să desprindem doar începutul: „Mai întâi, titlul acesta al cărţii: Aorta unei portocale, care te poate duce cu gândul la enunţul şoc al unor avangardişti sublimi de-acum opt-nouă decenii ce-l luau prin surprindere pe cititor prin angajarea uluitoare încă de pe coperta culegerilor lor de poeme dinamitarde. Apoi, revărsarea – dramatică şi senină totodată – verbelor aflate în cartea aceasta îndemnând la înţelegerea mai curată şi mai omenească a lumii ce se întâmplă «dincolo de timp, / dincolo de fire, / dincolo de dor, / dincolo-n iubire»“.
Din nou de acord, de parcă ne-am fi înţeles în prealabil, Titus mă exprimă şi pe mine: „Un profesionist al filmului atât de dotat precum s-a dovedit Nicolae Cabel ştie să recreeze «lumi vizibile» pe peliculă, dar şi în poeme precum acesta: «Pământul tace-n spuma lui de ger, / polenul nopţii picură în pleoape, / e sângele fierbinte temnicer / şi mâna ta un pescăruş, aproape… // cin’ te cunoaşte, cine te-a învins / cu cerbi suavi în vânători subtile, / tu înfloreşti o taină dinadins, şi-o stea flămândă-ţi arde în pupile… // laud şi clipa, laud şi privirea / acelui ţărm de limpede nisip / când lângă tine scânteia uimirea / şi năvăleam din mine cu alt chip… // se-nvolbură în noapte maci de gheaţă / şi paşii tăi fluizi ca roua sunt / şi-atâtea păsări cer spre dimineaţă / pâinea privirii tale a descânt… » (travestiri <XII>)“.
Dintre cele 5 cicluri ale volumului (travestiri, litografii, în rama copilăriei, evadare în cuvânt, aorta unei portocale) îl prefer, în chip subiectiv, pe al cincilea, unde figurează şi această pavană (lui Ion Brad): „noapte a mea, altoi bătrân de gând, / izvor fugos în alba aşteptare, / cu întâmplarea mă stârneşti pe rând / şi-mi zmulgi silaba întru alinare // doar spaima-mi laşi, ca hrană pentru ochi / şi un cuvânt, drept unic privilegiu / şi iarba şi lumina la un loc / şi şarpele acestui florilegiu… // vin ciute să-mblânzească neaua, / cu dorul lor în pântece dospit / şi ocroteşte-mi, Doamne, doar sandaua / ce m-a purtat într-un fiord coclit… // acolo taina unduie-n pocale, / în glezna mării zac privighetori / şi-n ceţurile nopţii virginale / doar mâna Ta înseninează flori…“
Dintre multele aprecieri critice formulate de-a lungul anilor despre arta poetului-cineast, le reproduc, aici, în final, doar pe cele ale unor mari şi regretaţi contemporani ai noştri.
Adrian Păunescu: „Nicolae Cabel se dovedeşte un poet adevărat, de care trebuie ţinut seama în trasarea unei hărţi cinstite a lirismului românesc“.
Romulus Vulpescu:
„Domnule Nicolae Cabel,
«Lumină-mă, Doamne, În Limba Română!…» V-a luminat! Este o bucurie să mai întâlneşti astăzi literatură în dulcele stil clasic. Să vezi că mai există cineva care mai are suflet, că ţi-l dăruieşte cu adânc respect pentru ceea ce unii expiraţi ca mine consideră poezie.
Vă mulţumesc pentru dedicaţia care m-a întors în timp, vă mulţumesc pentru încântarea pe care mi-a oferit-o Lăstunul.
Atât de târziu, fiindcă la tinereţea mea ai prea multe lucruri neglijate, pe care încerci să le pui la punct, prea multe pentru a-ţi îngădui şi o plăcere pură. Vă mulţumesc“.
Formulez şi eu o dublă mulţumire colegilor şi prietenilor Nicolae Cabel şi Titus Vâjeu pentru că mi-au prilejuit o asemenea lectură, nu oarecare, şi nu la îndemâna oricui. Poezia rămâne, totuşi, – vorba lui Maiacovsky – „o drăcie deochiată“!