Mario Vargas Llosa, Odiseu si Penelopa, traducere de Mariana Vartic, Bucuresti, Curtea Veche Publishing, 2010.
„Teatrul este viata si fictiune,
fictiune care e viata.“
(Mario Vargas Llosa)
Despre Mario Vargas Llosa, laureatul Premiului Nobel pentru Literatura din anul 2010 si autorul unor romane care au trasat câteva dintre liniile esentiale pe care literatura latino-americana le-a urmat în ultimele decenii, se stiu, desigur, foarte multe lucruri. Însa numerosi admiratori ai prozei ori ai eseisticii sale pierd din vedere ca scriitorul peruan este deopotriva dramaturg. Mai mult decât atât, preocuparile sale teatrale nu sunt deloc noi, caci primele lui încercari dramatice dateaza din anii ’50, numai ca, în ciuda succesului de care s-au bucurat, Vargas Llosa a decis sa nu continue pe acest drum, câta vreme, în acea perioada, viata teatrala peruana, insuficient dezvoltata si afirmata, avea putine sanse de a facilita stabilirea unei legaturi reale între autor si marele public. Însa, dupa mai bine de doua decenii, autorul „Conversatiei la Catedrala“ va reveni la vechea sa pasiune pentru scena, de acum datând „Domnisoara din Tacna“ (1981), una dintre piesele sale cele mai cunoscute, alaturi de cele care vor urma, „Kathie si hipopotamul“ (1983), sau „Chunga“ (1986). Toate acestea demonstreaza o extraordinara capacitate a autorului de a concentra timpul si spatiul pentru a structura personaje pe deplin credibile si capabile sa devina veritabili purtatori de cuvânt ai conceptiei sale, în conformitate cu care Vargas Llosa pune în contrast „universul minimalist al teatrului“ cu acela „infinit si total al romanului“. Iar daca, pentru o perioada de timp suficient de lunga, relatia autorului cu textele pieselor pe care le scrie ramâne cumva exterioara, în anul 2000 lucrurile se schimba fundamental. Caci acum Vargas Llosa descopera spectacolul „Totém“, o lectura dramatizata cu mare grija pentru detalii, pus în scena cu participarea directa a autorului, italianul Alessandro Baricco, cel care încerca sa readuca în actualitate vechea traditie a povestitorilor, iar aceasta, în paranteza fie spus, îl fascinase dintotdeauna pe Vargas Llosa însusi. Prin urmare, el va hotarâ sa faca ceva asemanator si astfel va scrie „Adevarul minciunilor“, text pus în scena în anul 2005, de regizorul Joan Ollé, cu participarea cunoscutei actrite Aitana Sánchez-Gijón si în care celebrul scriitor îsi face debutul ca actor, experienta ce va fi continuata în anul urmator, prin implicarea sa, atât ca autor, cât si ca interpret, în reprezentarea unei piese care, dupa cum el însusi va afirma în repetate rânduri, îi este si-i va ramâne foarte draga, „Odiseu si Penelopa“.
Dupa cum se vede înca din titlu, Vargas Llosa se raporteaza la epopeea homerica, numai ca se foloseste de scenariul mitic din „Odiseea“ doar ca pretext, reinterpretând faptele si întâmplarile si dând noi semnificatii calatoriei lui Odiseu spre insula Itaca, la sfârsitul razboiului troian. În plus, „Odiseu si Penelopa“ reprezinta un nivel superior al implicarii scriitorului în lumea teatrului, câta vreme, spre deosebire de „La verdad de las mentiras“, (textul având la baza cunoscutul eseu cu acelasi titlu publicat de Vargas Llosa în 1990), unde ramânea mai degraba pe tarâmul unei naratiuni dramatizate, aici scriitorul peruan realizeaza o veritabila constructie dramatica, fie ea si „minimalista“ si care „evita cu grija tentatia arheologica“, dupa cum o denumeste el însusi, însa pe de-a-ntregul convingatoare. „Odiseea“, se stie, relateaza uluitoarele întâmplari si încercari prin care trece Odiseu (numit, ulterior, de traditia latina, Ulise), dupa cei zece ani de razboi crunt pe zidurile Troiei. Numai ca Homer face asta alegând doar patruzeci de zile din existenta protagonistului, sortit sa rataceasca pe mari înca zece ani dupa cei zece ai confruntarilor armate, multe dintre faptele povestite fiind chiar amintirile lui Odiseu, majoritatea fiind rostite în fata regelui Alcinou. Mario Vargas Llosa reduce totul la o singura noapte, cea a reîntâlnirii dintre Odiseu si Penelopa, o noapte magica ce, înainte de a fi una de dragoste, va fi, în buna traditie a celor „O mie si una de nopti“, una de povesti. Mai exact, o noapte în care Odiseu îi istoriseste Penelopei multe dintre evenimentele care i-au marcat existenta în lungul drum al întoarcerii acasa. Însa Vargas Llosa stie cum sa identifice mijloacele dramatice prin intermediul carora aceasta relatare sa primeasca nu numai toate datele unui teatru de atmosfera, ci în egala masura pe cele ale unui spectacol experimental. Pe scena apar doar doi interpreti, Odiseu si Penelopa, cu toate ca lista personajelor este mult mai lunga si include o serie de eroi din textul homeric cunoscuti cititorilor si spectatorilor (Polifem, Hermes, Anticleea, Palas Atena etc.). Numai ca artificiul folosit de autorul peruan consta în permanenta metamorfoza a celor doi, mai cu seama a Penelopei, astfel încât ei si doar ei sa devina, pe parcursul dialogului pe care-l poarta, ipostazele tuturor acelora care au însemnat ceva în viata lui Odiseu. În fond, ca pentru a-si ajuta sotul pe care l-a asteptat cu fidelitate atâtia ani, Penelopa îi este nu doar interlocutoare si ascultatoare, ci si partenera, transformându-se pe rând în nimfa Calipso, vrajitoarea Circe, zeita Atena, printesa Nausicaa sau chiar batrâna sclava Euricleea si asa mai departe. Explicându-si procedeul, Vargas Llosa a subliniat ca esentialul în privinta eroilor homerici este „permanenta lor metamorfoza, schimbarea identitatilor în functie de context“, caci „Grecia acelei epoci era ea însasi un spatiu al metamorfozelor, o lume aparte, unde fiece fiinta era sau putea sa devina altceva si unde oameni, zeitati sau animale se aflau de-a pururi sub semnul trasnformarii.“
În plus, spre deosebire de alti eroi homerici, Ahile sau Agamemnon, de pilda, Odiseu nu era în primul rând un mare luptator, ci un personaj greu de clasificat, ambiguu, aplecat spre expeditiile temerare si spre experientele limita si întotdeauna solitare, daca e sa ne gândim doar la decizia sa de a fi legat de catarg pentru a putea asculta cântecul Sirenelor. Apoi, dupa cum secole întregi de exegeza au demonstrat, nici nu e foarte sigur daca el traieste cu adevarat toate întâmplarile pe care si le asuma, câta vreme, adesea, el însusi e singura instanta pe care cititorii se pot baza pentru a cunoaste adevarul îndraznetelor sale întreprinderi. Ulise e, deci, prin excelenta povestitor, o fiinta fascinata de mecansimele istorisirii si ale rememorarii unor miraculoase calatorii, dar mai mult ca sigur incapabil sau nedoritor sa separe cu grija lucrurile traite de cele imaginate ori cele întâmplate de cele visate. Iar daca, asa cum afirma Coranul, orice calator solitar care-si relateaza experientele traite de-a lungul drumului este un diavol, în traditia greco-latina, se stie, acesta va fi prezentat, prin excelenta, drept mincinos, caci adevarul faptelor va fi întotdeauna completat de adevarul imaginatiei (modelul genului e tocmai Ulise, considerat de Juvenal, în Satire, un mare sarlatan…) Pe de alta parte, având în vedere nesfârsitele calatorii – initiatice, fara îndoiala – pe care le face Odiseu, critica a vorbit cu obstinatie despre o foarte posibila identificare a acestui protagonist cu Mario Vargs Llosa însusi („Odiseu este chiar el!“, au clamat nu putini interpreti), si el calator neobosit si gata mereu sa se situeze pe o treapta superioara a cunoasterii în urma fiecarei calatorii pe care a întreprins-o la Londra, Paris, Madrid si asa mai departe.
Piesa lui Vargas Llosa, fara sa fie împartita în traditionalele acte sau scene, este compusa din unsprezece secvente, la finele carora apar cuvintele „Muzica. Umbre. Lumini“, pentru a marca schimbarea de tonalitate sau de atmosfera din dialogul – nu o data tensionat – al celor doi. Tensionat mai cu seama când este vorba – si este vorba despre asa ceva foarte adesea! – despre întâlnirile lui Odiseu cu miraculoasele fapturi feminine pe care le cunoaste. Sau, dupa cum autorul va sublinia cu malitiozitate, „pe care-si doreste sa le fi cunoscut…“ Apoi, la fel ca în epopeea homerica, textul lui Vargas Llosa începe, ca sa zicem asa, în mijlocul istoriei. Mai precis, în momentul întâlnirii celor doi soti, dupa o atât de lunga despartire. Tehnica va fi, desigur, cea a episoadelor retrospective, prin intermediul carora este recompus, în fata spectatorilor / cititorilor tot trecutul – sau tot ce s-a petrecut si tot ce a visat, dorit, sperat Odiseu în toti acesti ani. Povestea homerica va fi reluata, astfel, „într-un format minor“, ca sa repetam expresia autorului – însa minor nu înseamna deloc derizoriu. Totul e întemeiat pe fundamentele povestirii, cea dintâi forma de literatura si de teatru, Mario Vargas Llosa reusind sa puna laolalta procedeele specifice artei dramatice cu acelea ale lecturii publice si sa creeze, în acest fel, un discurs întru totul convingator si plin, de la un capat la altul, de cea mai profunda umanitate: pe parcursul dialogului-actiune, Penelopa sufera, se bucura, se îndoieste, iar Odiseu îsi aminteste, se teme, triumfa, iubeste.
Leopardi considera ca Homer a fost parintele si marele model al tuturor poetilor lumii, iar Vargas Llosa va afirma, dupa reprezentarea acestei piese, ca „«Odiseea» e matricea tuturor cartilor umanitatii, caci nicaieri altundeva istoria umana nu a trait mai plenar si mai aproape de realitatea intima a fiecarui individ în parte.“ De aici, desigur, si unele ambiguitati ale comportametului lui Odiseu, atât de potrivit, tocmai prin ele, sa devina, deopotriva, asa cum se întâmpla în textul acesta, un erou întru totul contemporan. Si tot de aici convingerea lui Joan Ollé, regizorul piesei, împartasita de autorul însusi: „privita drept calatorie initiatica, «Odiseea» e si o veritabila ucenicie în care destinul, asa cum a fost el înteles în vechime, e o simpla scuza…“.