Recentul examen de bacalaureat a stârnit o furtuna. Bilantul a fost dezastruos. Ma întreb însa care este nivelul multimii de candidati care a reusit sa depaseasca cu putin linia de trecere. Câti dintre acesti candidati au nivelul unei maturitati intelectuale, câti vor fi de folos societatii la un nivel acceptabil? Oricum, dincolo de suma micilor drame personale, ce ar trebui facut mai departe? Sunt tot atâtea întrebari pe care ni le punem si pe care, în primul rând, ar trebui sa si le puna si sa gaseasca solutii reale cei care raspund de aceasta situatie.
N-am fost un elev premiant „de profesie“ si chiar marturisesc ca n-am înscris decât niste mentiuni în palmaresul meu liceal. De mic mi-am îndreptat interesul principal în anumite directii, spre anumite materii, dar totodata am stiut sa respect o regula de fier, si anume ca niciodata sa nu ramân corigent la vreo materie si cu atât mai mult repetent. Tatal meu m-a înscris în clasa I si apoi, timp de opt ani, mi-am vazut singur de soarta mea în cadrul scolii. Dar de mic stiam – si fusesem crescut de parinti si de bunici în acest sens –, ca învatam înainte de toate pentru mine, pentru propria mea desavârsire, pentru viitorul meu în viata si – de asemenea, lucru despre care astazi cam nu se vorbeste! –, ca sa-mi fac datoria fata de tara mea. Am avut materii atragatoare, unele chiar pasionante, pe altele le-am considerat plictisitoare; am avut profesori excelenti si altii slabi, unii chiar foarte slabi; manualele nu m-au multumit totdeauna si la unele materii am cautat sa-mi întregesc informatiile, dar în ansamblu mi-am îndeplinit satisfacator datoria de elev. Am învatat în fiecare zi si mai ales în preajma examenelor, uneori cu placere, alteori nu neplacere, dar si cu simtamântul ca eram dator cel putin sa depasesc stacheta, sa nu-mi creez si sa nu creez probleme. Era ca o datorie a vietii, ca aerul pe care-l respiram!
Nu stiu cum gândeau fiecare dintre colegii mei. Stiu, de asemenea, ca unii mai încercau sa faca fata nestiintei copiind, dar erau totusi o minoritate restrânsa. În cea mai mare parte, colegii mei s-au straduit fiecare sa faca fata provocarii, învatând, unii mai mult, altii mai putin, dar toti, cu putine exceptii, dându-si seama ca trebuia învatat, cu placere sau neplacere. Pornind de la aceasta situatie traita, îmi marturisesc durerea pe care o resimt constatând o alta atitudine fata de învatatura la foarte multi, un dezinteres grav si caut sa înteleg cauzele si motivatiile acestei situatii.
Ce a determinat aceasta schimbare, pe care am vazut-o dezvoltându-se treptat dupa cotitura decisiva din 1989? Înainte, diferentele salariale dintre un bun muncitor si un inginer sau un profesor erau cu mult mai mici, deci motivatia „intelectuala“ era slaba si cu toate acestea goana dupa învatatura era mare! N-o sa uit un satean din Teleorman, care a venit la mine în speranta ca-l voi ajuta ca fiul sau sa poata efectua studii superioare, cu motivatia „pe ulita noastra este singurul care nu este student“! Dupa 1989, a venit libertatea, dar au venit si tentatia si setea banilor. Parintii au început sa aiba alt „discurs“ si tinerii, de asemenea, au început sa cântareasca lucrurile în functie de banii obtinuti. Daca aparea posibilitatea de a obtine banii fara o calificare superioara, de ce sa-ti pierzi vremea?! Învatatura a trecut pe plan secund si razbitul în viata a devenit obiectivul central, cu sau fara carte sau cu carte putina. Daca mai adaugam situatia corpului didactic, hartuit cu o reforma infinita de fiecare guvern, salarizat necorespunzator, supus unui joc al programelor si al manualelor, se ajunge la situatia întristatoare de astazi.
Evolutiile tehnice si-au avut si ele cuvântul de spus. Traim în lumea computerelor, a Internetului, a telefoanelor mobile. Spatiul acesta ofera posibilitatea de „deturnare“ a interesului, ca si cea de aparenta înlesnire, dar – generos – si posibilitati de frauda, de plagiat. Pe aceasta cale „tehnica“ nu putini elevi încearca si au încercat sa-si suplineasca nestiinta, mai bine zis neînvatarea. Iata o alta primejdie!
Viitorul este la mâna celor care-l vor sluji. Unii au continuat sa fie constienti de „ce este bine si ce este rau“. Altii n-au constientizat aceasta cale. Cei care înteleg sau vor întelege ca în munca si în silinta lor le sta viitorul, vor putea pasi linistiti mai departe în noul mileniu. Dar acest lucru trebuie constientizat în primul rând de toti parintii, care nu trebuie sa subventioneze „nemunca“, ci trebuie s-o sanctioneze. Si totusi, chiar în aceste zile, unui picat la examen parintii i-au daruit o masina! Stupefiant, dar adevarat! În Statele Unite, miliardarii îsi trimit vara copiii sa spele vasele în restaurante pentru a-si procura banii de buzunar prin efort propriu si a întelege valoarea muncii si a banului, la noi unii n-au stiut sa-si creasca urmasii cum s-ar fi cuvenit si persista a se juca cu viitorul lor, dar si cu al nostru al tuturor, al tarii.
Din fericire, avem si exemple încurajatoare: cazul pe drept mediatizat de la Odorheiul Secuiesc, unde cei zece tineri proveniti din toate unghiurile tarii, fiecare cu drama sa personala, au ales calea cea mai dreapta, cea a muncii si straduintei si singuri, fara meditatori, doar cu sprijinul maicutelor, au reusit – si majoritatea în conditii excelente –, sa obtina titlul mult râvnit, demonstrând tarii întregi ca se poate !
Fara îndoiala, vinovati pentru acest moment penibil sunt si politicienii, si reforma infinita pentru care nu s-a obtinut un consens national, sunt si multi dintre parinti, dar înainte de toate „vina“ o poarta cei în cauza, pentru nestiinta lor, pentru nemunca lor, pentru faptul ca n-au înteles ca ei nu trebuie sa învete pentru parinti ori pentru o diploma, ci pentru propria lor desavârsire umana, pentru împlinirea rosturilor lor pe lume, pentru bucuria si satisfactia lor, pentru mândria lor si poate tare bine ar fi sa nu uite ca sunt si o veriga a unei tari si ca succesul sau insuccesul lor se rãsfrânge si asupra ei. Viitorul ne va aduce, nadajduim, vesti mai bune!
Autor: DAN BERINDEIApărut în nr. 334