Inteligent cu debordanta, nu doar la modul incisiv si provocator, ci de-a dreptul la modul contagios, patologic, Paul Zarifopol e rationalistul absolut al criticii noastre, un sceptic iremediabil si un estet inflexibil. Spirit rafinat, de o eleganta eclatanta a expresiei si argumentarii, presarate cu ironii ascutite si laconice, definitive, Zarifopol a cultivat un elevat si paradoxal epicureism critic, traind intr-o nelinistita civilizatie a polemicii, mereu alertat de un demon al contradictiei, de nu chiar al negativismului. El a actionat ca un sanitar al ideilor literare, al complexelor si mofturilor profesate de tagma literara, de la noi si de aiurea.
Inteligenta lui s-a exersat, ce-i drept, mai mult in negatie, ceea ce i-a si adus faima de „nihilist“. Când a avut nefericita inspiratie de a iesi din specialitatea lui negatoare si de a face câteva exercitii de critica pozitiva, le-a facut tocmai unde nu se cuvenea. Masacrelor la care el a supus mari nume ale literaturii le-a contrapus exaltarea romanului minulescian „Rosu, galben si albastru“ sau pe cea a „Hronicului mascariciului Valatuc“ a lui Al. O. Teodoreanu. Pe buna dreptate, fata cu asemenea judecati hazardate, E. Lovinescu a afirmat ca toti marii scriitori ucisi in efigie de Zarifopol au fost, cu prisosinta, razbunati. Riscându-si in acest mod prezumtiva infailibilitate, Zarifopol a fost, totusi, un spirit critic cu o orientare decisa, comprehensiv indeosebi cu valorile moderne ale literaturii noastre (Arghezi, Ion Barbu, Vinea, Adrian Maniu etc.), dar si cu cele clasice (Eminescu – mereu admirat, Caragiale – despre care a lasat unele din cele mai profunde si nuantate pagini de exegeza; ca si prima editie critica, din pacate neincheiata). El e si primul critic român care incearca o recuperare moderna, o actualizare a „primitivilor“ poeziei noastre. Mai mult schite de studii decât studii propriu-zise, aceste fragmente denota o viziune critica anticipativa, prevestind criteriile revizitarii. Exceptând insa aceste fragmente si recenziile cu entuziasme riscante dedicate unor carti flagrant nepotrivite, Zarifopol e un critic care – vorba lui P. Constantinescu – „n-avea initiativa decât in negatie“. Zarifopol e, zice acelasi, „un jouisseur al ideilor, se amuza cu ele, dupa cum altii cu sahul, iar paradoxul e categoria familiara a judecatii sale“. Proiectul critic al lui Zarifopol este, dupa Calinescu, acela de a „sustine savant unghiul de vedere al vulgului“, in vreme ce Mihail Ralea l-a incoronat „rege literar al estetomanilor bucuresteni“. G. Ibraileanu, de care-l despartea o intreaga estetica si-l apropia o reala prietenie, l-a caracterizat ca pe o sinteza de trei elemente contrastante: „In d. Zarifopol s-au intâlnit trei personaje care de obicei se evita: un erudit, un gânditor si un artist.“
Interpretarile sale mergeau ostentativ – daca nu si programatic – impotriva idolatriei literare oficializate, impotriva canonului, el exprimându-si gusturile cu o transanta incisiva, menita sa uluiasca si sa socheze prin indrazneala mai intâi si apoi prin abilitatea demonstratiei. Sunt multe statui pe care Zarifopol le darâma, nu atât din porniri de protagonist al comentariului in raspar, cât pentru ca ele nu intrau intr-un concept de literatura in care premisele intentionale sa nu fie contrazise de rezultate. In aceasta zona a inconsecventelor care survin intre „program“ (fie el si implicit) si concretizarea lui sapa, de preferinta – si cu folos – Zarifopol, evidentiind cazuri de stralucita incomprehensiune de sine. Daca un scriitor proclama o profesiune de credinta, Zarifopol e interesat de felul in care acesta o si respecta. Scandalos era doar faptul ca Zarifopol recurgea la victime ilustre, exersând pe celebritati consolidate. Un asemenea exemplu i-l ofera chiar Stendhal, surprins in flagrant delict de sentimentalism. Rechizitoriile lui Zarifopol nu erau insa simple teribilisme gratuite, proferate de o inteligenta excesiva ce si-ar fi luat drept tinta agasarea, prin paradoxuri, a judecatilor statuate. Victimele sale sunt, fireste, celebritati, dar Zarifopol ataca in punctele in care acestea si-au pierdut (voit sau inconstient) coerenta, acolo unde in scrisul lor survine un principiu falsificator, conventionalizant. Transanta afirmatiilor e, insa, intotdeauna nelinistitoare, dupa cum scandaloasa, premeditat perplexanta, ramâne „familiaritatea“ ireverentioasa a termenilor, lipsa lor franca de academism. Caracterizarile lui Zarifopol au, desigur, o regie a socului si ele pornesc, de obicei, naucitor, tocmai prin ireverentiozitatea dezinvolta a judecatii. Despre acelasi Stendhal, surprins in pacat de conventionalitate literara, el afirma cu un – cel putin aparent – total irespect: „A fost un ticnit ilustru. (…) Un adolescent impotent. Cherubin cu defect genital“. Efectele acestor persiflari sunt sporite, si nu putin, de utilizarea unui limbaj aparent nespecific criticii, ale carei tehnicisme sunt, deliberat, evitate (si la care Zarifopol nu recurge decât in caz de nevoie). Aceasta deconventionalizare a criticii si a limbajului ei e, desigur, efectul unui rafinament, Zarifopol imprumutând in exegeza limbajul franc, „deprofesionalizat“, tocmai spre a evita blazarea limbajului consacrat. Tipic pentru Zarifopol e un mod caustic al admiratiei.
Programul lui Zarifopol a fost unul integral criticist, nu doar in semnificatia lui literara, ci si in sensul mai larg al termenului, ce priveste intreaga constructie culturala. Criticismul (mostenire junimista, maioresciana, in felul ei) e insa, pentru Zarifopol, mai mult decât o aptitudine personala, actiunea critica, rationalista, fiind, in viziunea sa, chiar menirea istorica a propriei generatii: „Menirea istorica a generatiei noastre a fost sa intretina un rationalism critic necrutator“. „Intretinerea“ acestei atitudini de rationalism critic denota constiinta unei continuitati de actiune, a unui misionarism critic.
Temele majore ale eseisticii lui Zarifopol vor fi tocmai curentele irationaliste ale veacului, manifestate atât in literatura cât si, in general, in domeniul gândirii sau in cel social. Eseurile lui sunt, de regula, „improvizatii“ provocate si stârnite de cele mai variate pretexte, intre acestea un loc de cinste ocupându-l temele ostentativ frivole, lipsite nu doar de traditionala maretie si distinctie academice, dar si de minima distinctie „culturala“. De la o informatie de ziar, de la un zvon sau de la o opinie aflata in circulatie, de la o lectura recenta sau de la observarea moravurilor, a tabu-urilor si sclifoselilor culturale Zarifopol ajunge, de indata, printr-o franchete care e deopotriva una de exprimare si de gândire, la consideratii generale, dezvoltând cu o verva malitioasa inepuizabila cele mai paradoxale consideratii morale, spirituale, estetice sau politice. Constantele reflectiei (si iritarii) sale se plaseaza, aproape toate, in zona excitatiilor culturale irationale. Ceea ce-l irita sistematic este, mai ales, „repertoriul bleg al substantivelor patetice“, sloganurile preluate fara examen si transformate intr-un fel de „propaganda“ ce tinde sa copleseasca ratiunea umana. Avântul irationalist al curentelor de gândire contemporana, fie ele de import, fie autohtone, e principala tinta a vervei corosive a lui Zarifopol. Abia inventata psihanaliza e una din temele pe care Zarifopol isi aplica disociatiile acide dictate de un bun-simt al ratiunii. Scornita de „un profesor de boli nervoase, om prea original, cum sunt adeseori doctorii de nebuni“, psihanaliza ajunge o metoda interpretativa care, transplantata in literatura, deformeaza grav procesul creativ, mult mai complex in motivatii, in viziunea lui Zarifopol, decât monotona dialectica a sublimarii si defularii unui instinct reprimat: „Nu e de inteles, afirma Zarifopol, ca erotica perturbata sa fie izvorul unic al productiei poetice. (…) putini au memoria sexuala asa de nenorocita“. In modul sau tipic, de suprem laconism ironic, Zarifopol impinge in ridicol teoria freudiana, rezumând-o intr-o caricatura: „De necaz ca fatalitatile vietii sociale nu i-au lasat si nu-i lasa a se ocupa numai de singurul lucru pentru care intr-adevar au vocatie, oamenii au inventat (…) religie, filosofie, arta, stiinta, tehnica, in sfârsit, tot ce face omul in afara de ce ar trebui si ce ar vrea el, sincer vorbind, sa faca“. Cam aceasta e modalitatea prin care Zarifopol executa marile teorii irationaliste: evidentiindu-le grotescul propriilor excesivitati.
Intuitionismul lui Bergson nu produce, la rândul sau, mai mici calamitati culturale, deschizând calea unui exhibitionism al eului care – mânat numai de aspiratia spre autenticitatea trairii – va abandona orice rigoare: „S-a deschis – zice Zarifopol – (…) sub protectia unui autor filosofic, drum neingradit sofismului impudic si incompetentei fara scrupule.“ De aceeasi teapa si cu efecte similare in plan cultural i se pare lui Zarifopol si energetismul sau teoria elanului vital, scoase din Nietzsche. Argumentele de idee sunt adesea coplesite de iritare si Zarifopol isi mâna discursul nu doar pe o linie caricaturala, dar si pe una pamfletara, uzând si abuzând de aspecte care se afla mult dincolo de dezbaterea de idei in sine. Aceste abuzuri de invectiva, care recurg si la argumente neloaiale, ad homines, pregatesc insa terenul pentru atacul iminent asupra ideii centrale: „Printre propagatorii literari ai acestui vertiginos chef de energie, cine poate uita pe feciorul micului pastor saxon, pe vulgarizatul aristocrat Fr. Nietzsche? (…) Pentru dânsul, catastrofa violenta si perpetua ajunge dogma suprema si singurul postulat nobil. Omul trebuie sa traiasca in primejdie continua, vesnic biciuit de emulatie, turbat de pofta de intrecere“ – acesta e, intr-un rezumat contras ca o caricatura, nietzscheianismul in viziunea lui Zarifopol.
Impotriva acestei invazii a subconstientului si a paradei instinctualiste, mai mult sau mai putin pornita de filosofi, Zarifopol ridica, patetic si el din disperare, steagul rationalist, cerând intoarcerea „inapoi la precizie, la rationalitate consecventa si responsabila“. „Ontologia“ lui e centrata pe ratiune si pe prerogativele exploratorii ale acesteia, pe controlul pe care ea il poate exercita asupra „subteranelor“ umane. Demisia ratiunii si compromiterea ei reprezinta, pentru el, simptome grave ale caderii din conditia umana, ilustrata tocmai de hegemonia ratiunii: „Inversunarea contra inteligentei stiintifice, speranta desantata de a compromite cugetarea abstracta si rationamentul, sunt nerozii ridicole si totdeodata un simptom semnificativ de istovire cerebrala“. Ratiunea nu poate fi eludata fara a frustra conditia umana de esentialul ei: „Mintea noastra tinde neindurat la precizie (…) mintea sufere tot asa de putin mofturi sau stupiditati sentimentale (fie umanitar duioase sau obraznic imperialiste) in istorie, in filosofie, ori in teoria politica, ca si in fizica sau in mecanica cereasca“. „Dogma“ lui Zarifopol e rationalismul, exersat cu inteligenta si subtilitate in toate domeniile cunoasterii, ratiunea fiind atributul definitoriu al omului.
Critica literara practicata, oricât de incidental, de Zarifopol se trage din aceste premise rationaliste si ea ambitioneaza sa expliciteze opera pâna la limita – mereu impinsa mai departe – a misterului „nerationalizabil“. Zarifopol, in descendenta maioresciana, a fost un aparator al autonomiei esteticului, militând, in destul de multe polemici, pentru dreptul criticii estetice – sau macar pentru egala ei indreptatire fata de alte „lecturi“. O cordiala polemica pe aceste teme a purtat, intre altii, cu G. Ibraileanu, cel care, in toiul discutiei, l-a avertizat direct: „critica estetica e scurta si nu renteaza“. Judecata estetica nu se reduce insa, dupa Zarifopol, la „cartea e buna, f. buna“ etc., pentru ca ea implica, pas cu pas, intreg demersul analitic si hermeneutic. Pe aceasta pozitie sta Zarifopol, cerând, macar din bun-simt, dreptul de preeminenta al criticii estetice, fie si numai pentru ca „inainte de a cauta explicari unei opere de arta n-ar fi rau, desigur, sa aratam ce e aceea o opera, cum e facuta, din ce intentii artistice e nascuta, cu ce mijloace artistice e realizata, ce e in ea ca arta, individual, si ce e traditional“. Validarea estetica a unei opere e operatia primordiala si ea implica acea „atentie la unic“ prin care o opera se izoleaza si se inseriaza totodata in tabla valorilor. Zarifopol nu e, in principiu, impotriva acelor lecturi sau metode care „instrumentalizeaza“ literatura, folosind-o ca „document“ pentru altceva si ignorându-i tocmai specificitatea originara, genuina. „Intrebuintarea literaturii – zice el – poate fi civica, domestica ori exclusiv particulara; poate fi si estetica“. Dar inainte de a intra in ciclul „intrebuintarilor“ care-i transcend sau ii ignora specificul estetic, literatura trebuie „probata“ ca fapt de arta: „Se poate nadajdui ca chiar inteligentelor elementare le sta in putere sa se lumineze intr-atâta ca sa vaza ca e normal si oarecum obligatoriu sa interpretezi arta mai intâi estetic, sa o judeci dupa norme artistice, fiindca e arta, si nu de alta. Pe urma, liber este oricine sa intrebuinteze arta cum il taie capul.“ Atentatele asupra esteticului nu vin insa doar dinspre „diletanti“, ci si dinspre profesionistii criticii literare. Critica biografica, sociologica si psihologica sunt, pentru Zarifopol, metode de pervertire a discursului literar, moduri de instrumentalizare a lui pentru cu totul alte obiective decât judecata estetica (sau critica, ceea ce e totuna pentru el). Pretentiile stiintifice ale acestor orientari sunt astfel sanctionate de eseist: „Serios si stiintific e sa afli bine-bine câte amante a avut omul-poet si care, si cum, si când, si unde, si de câte ori, si cât timp… „. Asemenea demersuri ocolesc insa tocmai specificitatea estetica a operei, ele intrând in categoria „criticii coanei Tarsita“. Critica de coana Tarsita e intreaga critica, cu metoda sau fara, stiintifica ori nu, care ocoleste raspunsul la intrebarea fundamentala despre existenta ca atare a operei, existenta care nu poate fi decât estetica. Critica biografica – fie si cea facuta de Sainte-Beuve – se naste, pentru Zarifopol, dintr-o „psihologie a iatacului“ si reprezinta doar cazul inalt al „mahalagismului distractiv“, atras de culisele vietii si nu de opera. Suferintele inventariate si „documentate“ de viata autorului nu sunt nicidecum un argument pentru valoarea artistica, intrucât o „strofa din Eminescu se deosebeste de o piftie oarecare de idei pesimiste“ prin investitia de creativitate, nu prin numarul si profunzimea deceptiilor parcurse in viata. Biografia scriitorilor trebuie redusa, in viziunea lui Zarifopol, la „faptele care lumineaza activitatea lor superioara“, creativa, intrucât „anecdota dichisita“ nu este decât „un ingredient pentru secaturi“. Critica de tip istorist e un alt tip de discurs care atenteaza la specificul literar, instrainându-l din domeniul sau singular si utilizându-l ca document: „maniera istorica /…/ de a trata stilul a indemnat pe multi sa considere arta, in special pe cea literara, numai ca un mijloc de informatie istorica ori sociologica“. Alt moft ridiculizat de Zarifopol e cel reprezentat de lectura de „Weltanschauung“, concretizata in obiceiul de „a scoate din opera unui artist conceptii unitare despre lume si viata“. „Omul de bun simt, zice ironic Zarifopol, deschide cartea ca sa ia de acolo ceva idei“, daca nu poate lua cumva o conceptie intreaga. Literatura nu propune insa asemenea sisteme si in organismul ei „ideile“ ca atare nu reprezinta un indiciu de profunzime sau valoare; „cosmogonic, comic sau erotic, cuprinsul intelectual – zice Zarifopol – nu creeaza ierarhie estetica“. Valoarea rezulta doar din analiza „unicitatii“, din exegeza discursului ca integralitate, fara putinta de a rupe critica in fragmente si de a o specializa in aspecte (stilistice, de continut, de subiect, tematice etc.). Textul ca atare e o valoare complexa ce trebuie abordata din unghiuri simultane, complementare. Analiza subiectului inseamna, de fapt, analiza integralitatii operei: „pentru noi, subiect al unei lucrari literare e tot ce ne da autorul in ea, si intocmai cum ne da acel tot“. Stilul unui scriitor nu e, din aceasta perspectiva, o categorie disjunctibila de viziune, tema ori subiect: „critica stilului implica fatal critica gândirii“. Intre elementele care decid asupra valorii se afla, desigur, intr-o critica a „unicitatii“, originalitatea, aflata intr-un raport dialectic cu „traditia“, intrucât „tehnica lirica, a povestirii sau a teatrului, evolueaza in forma de traditie“. „Originalitatea nu se afirma intreaga decât prin opunere fata cu o traditie, si aceasta opunere trebuie sa se faca in cât mai deplina cunostinta de cauza“, Zarifopol nevazând prea bine „geniul pur si neprihanit“, redus la zestrea lui naturala si neinitiat in traditia in care lucreaza. Rafinamentul sau respinge atât literatura plângareata, sentimentaloida, cât si literatura ce mitologizeaza originile si primitivismul, exaltând franchetea „animalului“ uman spontan si necorupt. Militanta „intoarcerii la origini“, la genuitatea „omului primordial“, toata reveria primitivitatii propagata de unele orientari literare e astfel ridiculizata: „Ce calm si senin trebuie sa fi fost Stramosul, in pestera lui plina de poezie, de baligar si de suflu mistic, unde nu vedea decât un topor si trei cutite de piatra“. Nici literatura „autenticitatii“, care exalta si ea „profunzimile“ ancestrale, incercând sa sloboada glasul reprimat al primitivului, nu-i stârneste entuziasmul, mai ales atunci când ea vrea sa recupereze „conditia“ adamica, in „armonie cu natura“, a omului chinuindu-se sa revina la pozitia „in patru labe, pozitia solida si fireasca, baza adevarului vietii intuitive, normale si usoare“. Cultul acestor spontaneitati, al acestor autenticisme care cauta expresia directa, neviolata de conventionalitatea literara, e caricat drastic de Zarifopol: „Palma rezuma stilul epocii: are concizia expresionista si spontaneitatea bergsoniana“. Literatura de inima, scrisa cu sentiment, cu afecte revarsate, e un alt sistem de mofturi literare a carui ipocrizie e data astfel in vileag: „Stilul doinei (…) caracterizeaza muzica neamurilor care, la suparare, spinteca burtile, taie urechile si nasul, scot ochii, prajesc pe jaratec – trateaza, prin urmare, cu o fantezie excesiva sensibilitatea aproapelui“. Aceasta literatura nu e decât o continua poza patetica: „Literatul sentimental pare necontenit sa arate cu degetul când spre inima lui, când spre a publicului. Iar subiectele si stilul constituiesc pentru dânsul o manusa roza in care isi imbraca mâna cu care gesticuleaza emotional“.
Privind literatura si eroii ei cu simpatie malitioasa, dar fara inhibitii si fara nici o urma de mentalitate tabuizanta, Zarifopol este partizanul „adevarului critic integral“, al acelor exigente care releva deopotriva caderile si realizarile, cele dintâi nefiind menite, in ce-l priveste, sa scada cu nimic meritul celorlalte. Pentru el, mentalitatea de closca ce vrea sa apere „miturile“ literare de orice problematizare, de orice judecata negativa si de orice contestare, prelevându-le ca pe niste mumii intangibile, nu e decât manifestarea culturala a „logicii mamitelor“: „Unii diletanti pretind sa tratam operele celebre asa cum «mamitele» din mahala isi rasfata «puisorii», ascunzând poznele si defectele acestora. Pentru cine nu are logica mamitelor, o bucata rea nu scade valoarea unei bucati bune din aceeasi opera“.
Sunt multe puncte in care viziunea critica si intelegerea literaturii, asa cum au fost ele profesate de Zarifopol, sunt coincidente cu cele ale lui E. Lovinescu, chiar daca unele calitati sau pozitii comune – scepticismul, autonomia esteticului s.a. – nu prea seamana intre ele, in felul in care le poarta fiecare. Post-junimismul amândurora (mai conservator al lui Zarifopol decât al lui Lovinescu, cel putin in disputa „formelor fara fond“) s-a unit cu un comun efort de promovare a modernitatii si de „intelectualizare“ a literaturii noastre. Chiar daca n-a facut o teorie din asta, Zarifopol a impartasit si el „mutatia valorilor estetice“, folosita pe larg in critica clasicismului. Si pentru el operele sufera o mutatie „estetica“ sub presiunea timpului (si a spatiului), actualitatea intrând astfel in determinarea receptarii: „Cititorii dintr-un anumit timp si loc au cam aceleasi trebuinte si acelasi gust. Departarea in timp si deosebirea de dezvoltare istorica sunt obstacole mari in calea intelegerii (…) celebritatile artistice de care ne despart sute ori mii de ani ne sunt, obisnuit, iremediabil straine (…) Ele au un prestigiu savant“, dar comunicarea e obstructionata de aceasta dislocare istorica. „Vesnica tinerete a modelelor este – zice Zarifopol – o fraza inepta, iesita din minti strâmbe si lenese“, „admiratia curenta pentru lucrurile vechi“ nefiind decât „un moft de educatie“. Or, Zarifopol n-a iertat nici un moft.