Sunt amandoi profesori universitari. Iesiti la pensie. În tinerete si-au luat doctorate prin Europa. S-au întors la Atena. Au lucrat într-o universitate de stat. I-a scos dictatura. Erau super-specializati, aveau idealuri democratice. Întelegeau patriotismul altfel decat cei aflati la putere. Au platit pentru asta cu privarea de libertate. Apoi s-a schimbat regimul. Au fost reîncadrati în învatamantul superior. Idealurile au ramas aceleasi.
„Încercam sa facem economii la tot ce se consuma în casa, îmi spun. Reusim cu greu sa ne platim facturile în ultimul an, de cand s-au redus pensiile. Nu mai stim ce sa reducem din cheltuieli. Ieri am luat hotararea sa renuntam la ziare“.
Privesc în pamant. Nu-mi pot înfrange deprimarea. De cand îi stiu îi vad în mintea mea înconjurati de publicatii, de carti, de reviste. De cate ori ne întalnim am bucuria sa le aud comentariile la ultimele articole din presa. Ma verific prin ei. Le respect opiniile, de oameni implicati, intelectuali de vita nobila, cu vederi largi, umanitare si internationaliste.
„Sunteti nebuni?, ma revolt. Cum o sa renuntati la ziare? Vi se pare normal ca dupa o viata de munca sa trebuiasca sa renuntati la cativa euro pe saptamana, cat costa un abonament?“
„Am crescut, am trait si-am îmbatranit, îmi spun, crezand în virtutile patriotismului. Daca Grecia se afla acum într-un asemenea moment de ananghie, o sa traim si fara ziare!“
Ma gandesc cu groaza ca ceea ce se castiga pe slanina se pierde pe faina. Ca ziarele oricum se vor publica, cat se vor mai publica. Si ca cineva trebuie sa le cumpere. Fiindca daca nu le va cumpara nimeni, din economia la sange si la martiraj a celor doi profesori, statul nu va castiga nimic pentru a-si plati datoriile. Ba, din contra, aceste datorii se vor mari, prin ramanerera pe rafuri a produselor pentru care nu mi exista cumparatorul capabil de plata. Încerc sa discut despre asta. Dar ei refuza. Sunt patrioti. Cred ca atare cu strasnicie în valoarea sacrificiului personal.
Îmi înabus oftatul pe care-l port în mine de peste douazeci de ani. Am mai trait odata asemenea clipe. Mi-i amintesc pe parintii mei. Erau fericiti în tinerete ca scapasera vii din razboi. Cu greu îsi înjghebasera o gospodarie. Muncisera pe branci, facusera economii peste economii. Si ajunsesera la un echilibru financiar. Care le permitea, dupa ce intrasem eu la scoala, sa cumpere o carte la fiecare salariu.
La randul meu, am dus mai departe traditia. Dupa ce-am terminat facultatea si-am intrat în serviciu, primul lucru pe care-l faceam în ziua de salariu era sa intru într-o librarie.
Apoi a urmat emigrarea. Niste ani am uitat chiar ca mai exista pe lumea asta librarii. Anii în care eu n-am mai fost eu. Tin minte ca în azilul în care am primit adapost, era un iranian. Scriitor. Primul care a obtinut permis de sedere. Si-o garsoniera, platita de serviciile sociale. Turaj m-a invitat la casa lui cea noua. În mansarda aceea, facuse rost de undeva de o scandura, pe care o fixase-n perete. Si pe scandura îsi însirase cateva carti. Am trait vazandu-le un sentiment de stupoare. Si de invidie buna. Turaj scapase, mi-am spus. Turaj revenise la el însusi. Era salvat. El putea de-acum înainte sa-si refaca viata. Putea sa-si încropeasca în timp, într-o tara straina, o biblioteca. Deci, uite, se poate, mi-am spus.
În maghernita unui anticar, gasisem la cativa centi o traducere, vai de capul ei, a lui Eminescu. Îmi imaginam cu bucurie momentul cand as fi fost în stare s-o pun pe-un raft, într-o locuinta, în care s-o poata vedea noii mei prieteni, de multe neamuri. Eram patrioata.
Am reînceput sa intru prin librarii. Sentimentul de frustrare din acele zile am sa-l port în mine pana la moarte. Ideea ca la randul meu îmi avusesem candva cartile expuse pe rafturile librariilor îmi devenise mai straina decat luna de pe cer. Cartile aveau preturi pentru mine exorbitante. Le luam în mana, le frunzaream. Aparusera între timp nume noi în literaturile lumii. Saream în gol. Cu timpul mi-am facut obiceiul sa ma abat în fiecare zi pe la cate o librarie. Îmi gaseam un loc mai ferit langa stand. Citeam în picioare pana ma luau la ochi vanzatoarele.
Peste niste ani, dupa ce trecusem si eu prin faza lui Turaj, cu o scandura fixata-n perete pentru primele carti, am mai trait sentimentul de uriasa frustrare într-o calatorie la Roma. Eram în fata la Opera. Canta Ghiaurov. Îmi mai lipseau pentru cel mai ieftin bilet doar cativa dolari. I-am petrecut cu privirea pe toti cei care intrau în sala. Pana la ultimul spectator. Am ramas la usa de la intrare. Atunci m-am pozitionat. Am realizat cat parcursesem din drumul meu, pe etape. Puteam sa-mi cumpar din cand în cand cate-o carte. Ajunsesem sa figurez din nou pe rafturile unor librarii. Fusesem în stare sa-mi achit o calatorie la Roma. Dar, pentru a-l asculta pe Ghiaurov, îmi lipseau cativa dolari. Asa ca eram obligata sa raman în fata usilor închise sub nasul meu.
Apoi, dupa ce mi-am reglat statutul juridic, am putut sa ma întorc în tara, în vizita la parinti. I-am gasit într-o neagra mizerie. Aveau pensii, dar n-aveau ce cumpara cu ele. Erau oameni mandri. Nu se plangeau de nimic. Ba, chiar, cu bruma de curaj de viata care le ramasese, încercau sa justifice o situatie aberanta. „Romania îsi plateste datoriile externe“, spuneau. Erau patrioti.
I-am îngropat pe aleea veteranilor de razboi. Apucasera sa mai traiasca niste ani si dupa ‘90. Pensiile lor nu mai aveau nici o putere de cumparare. Se restransesera, faceau economii la sange, nu aveau bani de cosnita si de medicamente. Erau îmbatraniti înainte de vreme. Se simteau umiliti. Erau suferinzi. Nu stiu daca mai ramasesera si patrioti.
Dupa ce i-am pierdut, am mai ramas în casa lor cateva saptamani. Seara ma mai uitam din cand în cand la televizor. Pe fiecare canal aparea cate un proaspat milionar, care îsi exprima punctul de vedere asupra caii pe care trebuia s-o urmeze tara.
*
„O sa renuntam la ziare“, îmi spun cei doi profesori universitari greci, iesiti la pensie. Si, pentru ca nu am nici o reactie, pentru ca între noi se lasa un moment de tacere, patrunde pana la noi glasul crainicului de la televizor. Se transmite buletinul de stiri. Din tara au iesit 800 de milioane de euro, se spune. Într-o singura zi. Si au fost depusi în bancile safe, din Elvetia. Grecii cu bani si-au pus averile la adapost. Grecia, se pare, se afla în incapacitate de plata. Fiindca bãncile tarii sunt în pericol. Fiindca, probabil, Ellada va parãsi zona euro. Si se va întoarce la moneda nationala, fara nici o valoare pe piata financiara.
„Suntem patrioti“, încearca sa-si explice cei doi batrani renuntarea la ultima lor bucurie, cititul ziarelor. Dar, cu ochii uimiti la crainicul de la televizor, nevenindu-si sa-si creada urechilor, vorba le ramane la jumatate.