„Lucrurile care se-ntâmpla fara sa tulbure pe nimeni nu merita nici atentie, nici rabdare.“
René Char
In ciuda unei impresii larg raspândite, PCR n-a fost niciodata scos in afara legii. Pur si simplu a disparut din peisajul politic si, ca pielea de sagri, a fost abandonat de membrii sai. O majoritate, masa muncitorilor si a functionarilor, a ramas fara partid, iar elitele s-au transformat subit in lideri, sefi si sub-sefi, baroni si sub-baroni ai „noilor“ partide post-decembriste. Cât despre mare parte dintre intelectuali, acestia au invatat pe data noile apucaturi ale „disidentului democrat“ si, de pe o zi pe alta, s-au facut laudatorii virtutilor economiei de piata si ale terapiilor de soc, ridicând osanale neoliberalismului triumfator pe toate liniile. Toti acesti politicieni si intelectuali, cu o tusanta unanimitate atunci când vine vorba de pastrarea privilegiilor financiare, se pretind astazi mari animatori „democratici“ ai scenei politice si mondene bucurestene.
Sâmbata, 3 iulie 2010, Partidul Alianta Socialista a tinut un congres la Bucuresti, la Palatul Copiilor, pentru a incerca resuscitarea PCR. Aproape 600 de delegati, veniti din toata tara, au votat in unanimitate, cu exceptia unei singure voci, transformarea numelui acestei aliante in PCR. Apoi, timp de aproape o ora, presedintele, tovarasul Rotaru, a prezentat o analiza preponderent economica a situatiei actuale, a felului in care s-a ajuns la ruinarea anumitor categorii sociale si a propus ceea ce, in opinia domniei sale, erau câteva solutii pentru iesirea din dezastruoasele impasuri ale momentului. O analiza foarte clasica, la urma urmei. In România, de cincisprezece ani, sub diverse forme si abordari de tip marxist-fenomenologic, colaboratorii revistei „Idea“ si ai saptamânalului „Cultura“ (G. M. Támas, Alexandru Polgár, Adrian T. Sirbu, Ovidiu Tichindelean, Alexandru Cistelecan, Vasile Ernu, Aurel Codoban, Gabriel Chindea) fac critica celor douazeci de ani de terapie de soc, frumos numita de ideologii neoliberalismului „tranzitie“. Si, in afara câtorva initiative locale (1), noi toti am publicat, in diverse reviste si lucrari colective românesti si straine, un ansamblu de critici foarte severe impotriva acestor terapii de soc aplicate in Europa de Est (2) si in tarile din lumea a treia. Pe scurt, bilantul acestor douazeci de ani de transformari economice releva poate nu ceea ce presedintele partidului, tov. Rotaru, numea „genocidul unei comunitati nationale“, dar in mod sigur o catastrofa economico-sociala de proportii, ilustrata de imbogatirea colosala a unora si, simultan, de saracirea individuala, evidenta in câteva cartiere de la periferia marilor orase sau din afara zonelor de periferie „sic“. Mai mult: aceasta catastrofa un efect de distrugere inexorabila a tot ce tine de bunastarea si de protectia colectiva a cetatenilor.
In ziua de azi, aceasta stare de degradare sociala e vizibila in toate marile orase si chiar in inima capitalei: „the third world round the corner“. In analiza sa, Rotaru (fost economist in grupul Verdet) amintea, de exemplu, ca in 1988, serviciile statului comunist român incepusera sa puna in practica un plan general de amenajare a retelei fluviale de pe teritoriul românesc, in scopul evitarii producerii anuale de inundatii catastrofale. Decembrie 1989 a insemnat insa ingroparea acestui proiect, ca si a sistemului de irigatii, distrus fara repercusiunile si sanctiunile meritate de un asemenea act de vandalizare, si din pricini electoraliste iresponsabile, de FSN-ul lui Iliescu si de fidelii sai. Cât despre ajutoarele europene pentru reabilitare rurala si pentru securizarea râurilor, o recenta calatorie pe care am facut-o in Bucovina, in Moldova si in Secuime mi-a demonstrat ca sus-zisele ajutoare si-au gasit cu siguranta alta intrebuintare decât scopurile pentru care au fost deblocate: prin intermediul unor firme-ecran, ele reprezinta o sursa substantiala de imbogatire, poposind in buzunarele cutaror baroni si politicieni locali (3).
Dupa cum reiese din analiza tovarasului Rotaru – concluzie impartasita de mine si de unii dintre prietenii mei – România s-a transformat intr-un fel de colonie a celui mai violent capitalism. Dupa ce au reusit, prin procese de vot succesive, sa slabeasca functiile vitale ale statului, partidele politice românesti ale „vechilor-noilor“ elite sunt vinovate masiv de jefuirea avutului public, atât prin manipulatii indigene, cât si cu ajutorul firmelor si al bancilor straine. Statul de drept român a devenit, de fapt, un stat al furtului legal din proprietatea comuna, operatiune exercitata de o minoritate infirma, ai carei lachei (o buna parte din elita intelectuala a tarii) se bucura si la rândul lor de firimiturile cazute de la masa stapânilor. Sa numim aceasta operatiune dominatia cleptocratiei.
In orice caz, lucrurile se puteau desfasura mai bine decât atât – pentru a ajuta realmente generatiile tinere sa priceapa ceva din aventura comunismului românesc si mai ales a comunismului ceausist – daca tovarasul Rotaru s-ar fi dedat la nitica autocritica in privinta acelor optiuni economice ale fostului regim nu foarte fericit alese in contextul global. De ce, de pilda, sa te incapatânezi sa rambursezi datoria statului român la termenul prescris de FMI si de bancile private? Când o politica de „santaj“ ar fi fost cu mult mai interesanta, fiindca ar fi pastrat o parte din plus-valoare pentru consumul intern! Statul-partid ar fi câstigat in legitimitate si referinte pozitive…
Astfel, in ciuda retoricii sale puerile privind independenta nationala, e usor de inteles ca regimul ceausist a fost prins in capcana datoriei publice si s-a subordonat diktatelor FMI pentru a-si conserva clauza natiunii celei mai favorizate, pierzându-si insa, in acelasi timp, o buna parte din legitimitatea cucerita in perioada anilor 1970, când realizase un fel de compromis istoric intre nationalismul etnic al anilor 1930 si capitalismul de stat de tip comunist, compromis definit drept „national-comunismul românesc“.
De asemenea, ar fi fost mai de bun-gust sa nu tot fie laudata Securitatea, asa cum au facut unii oratori, si sa se aminteasca faptul ca aceasta nu si-a facut datoria. Fiindca, daca misiunea Securitatii era aceea de a demasca si a combate inamicul din interior si din exterior, atunci in decembrie 1989, Securitatea a esuat in misiunea sa, nedescoperind la timp complotistii pe care oratorii de la congres ii denuntau pe scena. Sau – invocând dovezi concrete – s-ar putea spune ca Securitatea si-a facut prea bine treaba, fiindca a sesizat dinamica unei lovituri de stat sub forma unei „revolutii populare“! Insa, nici in acest caz Securitatea nu e de laudat, dimpotriva, e de condamnat cu fermitate ca autoare a unei lovituri de stat. A sti sa-ti recunosti erorile sau ratacirile trebuie sa faca parte din programul politic al conducatorilor si militantilor unui partid care se pretinde revolutionar. Dar este oare cu adevarat revolutionar „noul“ PCR?
Ceea ce mi s-a parut insa cu adevarat jenant, daca nu chiar deplasat, astazi, dupa 20 de ani de mondializare radicala, sunt referintele culturalo-politice avansate de cei mai multi dintre oratori. Un partid comunist e un partid revolutionar de inspiratie marxista si nu-si poate reduce referintele istorico-culturale doar la figurile fondatoare ale formei burgheze a puterii politice, care n-au fost niciodata revolutionare si cu atât mai putin marxiste (vezi cum democratii români i-au tradat pe tarani in timpul rascoalei din 1907, pretextând ca represiunea sângeroasa e legitima in numele pastrarii unitatii statului national!). Iar panourile cu gravuri reprezentând domnitorii tarii – ca pe niste sfinti Parinti… mi s-au parut o eroare grotesca.
Mai mult: dupa parerea mea, a fost o mare greseala sa implici, printre materialele congresului, un text social al maresalului Antonescu, a carui politica fascizanta implica, sa ne aducem aminte, inchiderea si eliminarea comunistilor. Din câte stiu eu, niciunul dintre conducatorii români de dinainte de 1948 n-a propus sau n-a dus o politica socialista radicala ori articulata in jurul luptei de clasa in beneficiul proletariatului si al taranimii sarace (expresia „lupta de clasa“ a fost, de altfel, pronuntata o singura data in timpul congresului!). La fel de ridicol a fost si apelul la Eminescu – in calitate de figura emblematica a natiunii revolutionare… In fond, nu eram la un congres de lingvistica si cu atât mai putin la unul de poezie, ci doream sa aflu câteva propuneri de actiune politica in contextul marii crize economice incepute in 2008…
Inca o data: eu unul n-am auzit ca marele poet ce va fi fost Eminescu sa se fi afiliat, mai de departe sau mai indeaproape, socialismului revolutionar (deci unei miscari in parte internationaliste). Discursurile asupra valorilor eterne ale românitatii ca stat-natiune, daca vor fi existând aceste valori (eu ma indoiesc), sunt expresia unei ideologii rele, fiindca entitatile politice nu sunt eterne, ci tranzitorii, ca toate formele politice. Bref, acest discurs suna teribil de provincial si de sec pe fondul provocarilor majore cu care ne confruntam astazi. Nu la Eminescu ar trebui sa se intoarca PCR, ci mai degraba la Dobrogeanu-Gherea, la poetii, artistii si scriitorii avangardisti din anii 30, inscrisi intr-un PCR aflat in clandestinitate.
Sigur, lupta impotriva mondializarii speculative, a jefuirii tarilor slabe, a privatizarii patrimoniului industrial national in folosul capitalurilor straine, lupta impotriva turismului universitar propagandist al neoliberalismului – o afacere totalmente gaunoasa, iesita din vanitate si mediocritate, aceasta lupta aplica si face apel la legile nationale, insa ale unei natiuni constitutionale si politice (a economiei politice si sociale), iar nu ale unei natiuni-etnii majoritare prin limba si religie. Fiindca lupta impotriva imperialismului si ai agentilor sai compradores care distrug si jefuiesc in dreapta si-n stânga trebuie sa conteze la fel de mult pentru majoritatea româneasca si pentru diversele minoritati conlocuitoare…
Ar fi mai bine, asadar, daca PCR ar abandona odata pentru totdeauna aceasta ideologie demodata. Nu in mioritism sau in „sentimentul românesc al fiintei“, drag lui Constantin Noica, se afla armele intelectuale (teoria teoriei si teoria practicii) utile in lupta impotriva exploatarii maselor de catre capitalul mondial si de catre agentii sai locali. Aceste instrumente de riposta se elaboreaza prin reflectie teoretica si prin practica permanenta, tactica si strategica, reinnoite in raport cu noile conditii ale luptei de clasa specifice contextului socio-istoric mondial din prezent.
Si nu spre China ar trebui sa priveasca PCR-ul, ci spre unele tari in curs de dezvoltare din America Latina, care incearca, fiecare prin metode proprii, sa respinga tentatiile imperialismului american. Pentru a nu mai vorbi de Cuba (in mod bizar absenta la congres!), mai degraba de partea bolivarismului socializant din Venezuela ar trebui sa se situeze PCR, a indigenismului socializant din Bolivia lui Evo Morales, din Nicaragua sandinistilor sau a experientelor zapatistilor mexicani – si chiar a Braziliei lui Lula sau a centru-stângismului puterii din Argentina… de aici ar trebui sa tâsneasca noile forme ale luptei de clasa pornite de jos.
In fine, am fost consternat de referintele religioase la care unii oratori faceau apel. Nu numai ca am constatat ca militantii erau surprinsi de agnosticismul meu asumat („Cum se poate? Nu sunteti credincios?“), dar, mai mult, am vazut mult entuziasm referitor la clerul BOR. Cum or putea militantii comunisti sa se identifice cu niste referintele politic-culturale ale unei biserici care n-are nicio traditie a luptelor sociale (in afara unor trecute relatii incestuoase cu Garda de Fier, apoi cu Securitatea – chiar daca aceasta din urma era o institutie a statului comunist român orientat dupa principiile unui ateism militant. Din câte stiu eu, preotii si calugarii nu prea au multe in comun cu politaii).
Nu exista, in BOR, asa cum gasim la catolicii din lumea a treia, o „teologie a eliberarii“, preoti, calugari si calugarite, iezuiti, dominicani (ne), franciscani (si franciscane), surori ale Sfântului Vincent de Paul care sa elaboreze analize si practici de economie sociala ferm anti-imperialiste; faptul ca isi legitimeaza lupta, in ultima instanta, prin adoratia unui Dumnezeu trinitar si a sfintilor sai nu e in niciun fel suparator, mesajul lui Christos fiind primit in conditiile exploatatorii ale modernitatii noastre tardive. Insa, când constat ca a fi membru al clerului in BOR seamana mai mult cu un adevarat business (vezi pe acest subiect, saptamânal, in presa româneasca, articole ce denunta simonia de proportii legata de atribuirea parohiilor), mi se pare ca PCR n-are nimic de câstigat din tovarasia cu Biserica ortodoxa care, ca orice biserica, este si o institutie birocratica ai carei slujitori, cu rarissime exceptii, nu sunt decât niste functionari ai lui Christos… Unii care livreaza o ideologie sociala conformista, supusa regimului economico-politic al noilor imbogatiti, avida, ea insasi de proprietati, atunci când nu reprezinta, in sine, o putere economica.
Nu vreau sa tin aici un discurs teologic, nu vorbesc de credinta sau calugarii solitari pe care mi-a fost dat sa-i intâlnesc prin padurile carpatine, admirabili in recluziunea lor; vorbesc de aceasta masinarie financiara care, plecând de la Patriarhie, iriga manastirile (foarte adesea monumente splendide) si parohiile, pâna la cea mai mica biserica de tara.
Credinta insa, daca e o prezenta hic et nunc, e un fapt mereu neasteptat, neconventional: acolo unde cazi in genunchi si te rogi, acolo e biserica ta, zicea odata parintele meu spiritual. Credinta e o alegere personala. Sigur, un comunist postmodern n-o interzice, o accepta, o lasa la latitudinea fiecarui militant, fiindca, asa cum scria odinioara Aragon in „La Rose et le réséda“, pentru un om devotat cauzei poporului si justitiei sociale, conteaza in aceeasi masura „unul care crede in Ceruri si unul care nu crede“, caci „Un rebelle est un rebelle et deux sanglots font un seul glas/ Et quand vient l’aube cruelle passent de vie à trépas“.
Pe scurt, PCR-ul pe care l-am audiat in ziua de duminica, 3 iulie 2010, mi-a parut din nefericire prea confiscat de pozitiile unei lupte politicianiste, prea centrate pe tactici electorale. Prima lor grija n-ar trebui sa fie pomparea de deputati in Parlament, ci, prin intermediul sindicatelor, al organizatiilor de tineret, al diverselor asociatii, crearea conditiilor politice pentru o baza sociala puternica, in scopul de a obliga elitele dominante sa-si modifice politica de pauperizare.
Fiindca nu prin mobilizare electorala se formeaza generatii noi de militanti, capabili sa priveasca istoria in ochi. Trebuie ca tinerii comunisti, viitorul acestui partid, sa ia in considerare si experientele facute in alta parte, acelea care pleaca de la mobilizarea bazei, fiindca nu un grup de lideri, oricât de dotati ar fi, pot transforma conditiile subiective ale luptei politice (4), ci experienta fiecaruia si a tuturor celor confruntati cu injustitia si aroganta insuportabila a exploatatorilor, a mincinosilor, a lichidatorilor natiunii politice, a propagandistilor unui neoliberalism fara alt crez si lege, decât acelea ale profitului.
In ziua de azi, conditiile obiective ale societatii românesti s-au schimbat masiv gratie dezvoltarii tehnico-industriale si culturale datorate regimului comunist, dar, in acelasi timp, sa nu uitam ca vreme de douazeci de ani, prinsi in capcana politicii de creditare si a emigratiei in masa, românii s-au pus pe consumat ca si cum ar fi fost deja bogati. Acum e vremea scadentei, a crizei. Insa, daca românii n-au uitat avantajele regimului comunist (locuri de munca, vacante asigurate, prestatii sanitare de nivel mediu, insa accesibile tuturor, educatie si invatamânt gratuite si generalizate), nu vor uita nici ca au gustat din deliciile societatii de consum generalizat si hedonismul dominant al culturii pop-rock (70 000 de participanti la un concert AC/ DC la Bucuresti, in mai 2010, vs. doar 45000 de manifestanti adunati in Piata Victoriei la initiativa sindicatelor, impotriva taierilor din salarii si din pensii).
De toate acestea va trebui sa tina cont PCR, daca vrea sa depaseasca starea de spirit care o caracterizeaza momentan: adica nostalgia ceausismului. Fiindca viitorul nu se construieste prin nostalgie si resentiment, ci pe baza convingerii ferme ca totul trebuie luat de la zero, cu riscul oricaror repetitii. Fiindca marxistii, mai mult sau mai putin ortodocsi, mai mult sau mai putin nietzscheeni, lukácsieni, heideggerieni, au aflat de mult timp ca esenta modernitatii ne rezerva un viitor fara imagine, ca acum si-n veci „Tomorrow is another day“.
Bucuresti-Paris, iulie 2010
Traducere din franceza de Teodora Dumitru
NOTE:
(1) Un detaliu deloc lipsit de interes este faptul ca recunoscând greutatile cu care s-a confruntat populatia in ultimii ani ai regimului Ceausescu, un orator a insistat asupra faptului ca viitorii autori ai loviturii de stat din decembrie 1989, care aveau posturi importante in aparatul de partid, au intensificat aceste greutati in diverse feluri, cel mai adesea prin radicalizarea rationalizarii si prin inducerea simultana a unui sentiment de ura focalizat asupra unicului sef de stat si de partid… Or, se stie deja ca un cult al personalitatii sporit de subalterni permite scutirea acestora din urma de orice eventuala responsabilitate.
(2) Printre altele, citez: „La Grande braderie à l’Est ou le pouvoir de la cleptocratie“ (coord. Bruno Drweski si Claude Karnoouh), le Temps des Cerises, Paris, 2004; „Genealogii ale postcomunismului“ (coord. Adrian T. Sirbu si Alexandru Polgár), Idea, Cluj, 2009. Cf. si seria de articole consacrate unei critici a terapiei de soc in Polonia, pe site-ul lapenseelibre.fr.
(3) Cristina Sbirn, „Adevarul“, 11 iulie 2010, „Secretar de stat: Banii pentru diguri alocati dupa inundatiile din 2008 „s-au furat ca in codru“„.
(4) Conducatorii PCR ar trebui sa reevalueze evenimentele din 1917 in lumina geniului politic al lui Lenin si Trotki si sa inteleaga ca acestia au declansat o lovitura de stat care apoi a supravietuit pe fondul unei acute adversitati, gratie vointei masei de „mujici“ de a-si apara proprietatile funciare acordate de Lenin sub un slogan anti-marxist: „Pamântul sa fie dat taranilor!“