Dumitru Radu Popescu, Scrisori deschise, Editura Fundaţiei Scrisul Românesc, Craiova, 2013
Pentru scriitorul D.R. Popescu, literatura a fost şi rămâne, indubitabil, o faţă esenţializată a realităţii. Toate cărţile sale – romane, nuvele, piese de teatru, eseuri – sunt, în fond, dramatice imagini ale unui prezent etern pe care îl sondează în căutarea (exprimarea) adevărului, tulburător, al epocii sale. Dar, dacă literatura ficţională e o oglindă de reflectare parabolică, literatura publicisticii e una cât se poate de directă şi polemică în comentarea, combatantă, a lumii în care trăieşte, pe care o analizează dezvăluindu-i coordonatele esenţiale, tot din perspectiva reprezentării ei ca literatură. Pentru că aici sunt sintetizate, încă din vechime, toate stările emoţional-umane ce se perpetuează până azi, atâta doar că în detalieri specifice diferitelor momente evolutive, structural rămânând însă aceleaşi. „Care roman rămâne… cel mai bun… din toate timpurile? Iliada şi Odiseea, la pachet, în versuri! Aici se întrevăd destul de bine polii contrarii ai făpturii umane, dictatura zeilor, giumbuşlucurile zeiţelor, măreţia şi ridicolul morţii, prăbuşirea Troiei, în propria cenuşă, umilirea jegoasă a învinşilor, jalea lui Ahile, care a pierdut totul – adică tot ce a iubit el mai mult! – linguşirile erotice, stăruitoare, ale peţitorilor ce râvneau patul lui Ulise, peţitori pe care doar trecerea lor prin sabie i-a mai scăpat de propia lor râvnă hormonală… Tot în romanul lui Homer întâlnim… trecerea lejeră dintr-o ţară în alta, dintr-o lume în alta, dintr-un timp în alt timp!… Ulise, înaintea personajului central din La ţigănci (şi el venit în urma vânătorului descris de Sadoveanu în Poveştile de pe Valea Frumoasei, de la Bradul Strâmb), trece din lumea celor vii în lumea… de dincolo, din care, desigur, revine… Ulise, da este cel mai teribil şi complex personaj al tututor timpurilor (dacă vreţi!), el însemnând istoria, războiul, iubirea, crima, inteligenţa, viclenia (Calul troian, de!), puterea afrodisiacă a sângelui peţitorilor căsăpiţi în Ithaca!/ Dacă Ulise fiinţează precum un… mit, avem şi noi (nu faliţii, nu!) miturile noastre? Cum să nu!“ (Vânătoarea regală continuă…).
Comentariile de acest tip nu sunt neapărat (cu toate că, la o adică, pot fi) exegeze critice ale operelor diverşilor scriitori din marea literatură a lumii ca şi din cea naţională, deşi se insinuează această deschidere. Ele îi oferă însă scriitorului, ca modalitate a discursului său polemic, posibilitatea de a aborda în răspăr metehnele perene ale umanităţii dintotdeauna, dobândite din chiar prima clipă a apariţiei stră-strămoşilor noştri: „Desigur, trebuie să ne aducem aminte că marea uluire a protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, după ce-au mâncat din mărul cu pricina, a fost când au descoperit că sunt în puţa goală! Descoperindu-şi trupul, cu grăbire au şi început să-l întrebuinţeze după bunul lor plac, fără să mai ţină cont de eventualele poveţe ale divinului Tată, de care s-au delimitat, punându-şi niscaiva frunze sub buric şi devenind autonomi, eliberaţi din Criza Cunoaşterii, adică desprinşi de Dumnezeu. Din libertatea lor ne-am născut noi pe pământ“ (Leul albastru). Verva cu care abordează diferite subiecte la ordinea zilei conţine acidul corosiv al sancţiunilor critice pe care le aplică sever disfuncţionalităţilor din lumea socială, politică, culturală ş.a., ale României de azi, pe care le observă, mai mult chiar, e nevoit a le suporta şi astfel verbul său devine expresia reacţiei unei întregi colectivităţi (aparent amorfe), a noastră a tuturor celor care suntem animatorii actualei societăţi democratice, aflată în mare sufeinţă morală: „După decesul socialismului, datorită independenţei justiţiei, la noi a înflorit industria de fier vechi, iar oamenii rămaşi să se plimbe pe stradă, în libertate, au fost ajutaţi să-şi cultive virtuţile înălţătoare, privatizatoare… iluminându-se înainte de a poposi lângă moaştele Sfintei Parscheva, la o sărmăluţă caldă…. Mulţi dintre români au devenit căpşunari de soi – sfinţi ai libertăţii, adică!“ (Independenţa ghilotinei şi trecerea peste adevăr).
Ironic, sarcastic foarte adesea, persiflant nu mai puţin, scriitorul a găsit o formulă de abordare pamfletară a acestor chestiuni la ordinea zilei, prin convocarea, într-o companie implicată, a prietenilor, a cunoscuţilor, a colegilor de breslă, a celor pe care i-a întâlnit cu diferite ocazii ori pur şi simplu i-a descoperit în paginile diverselor reviste (Florea Firan, Constantin Zărnescu, Ovidiu Ghidirmic, Magda Ursache, Valeriu D. Costea, Iulia Apetrei şi alţii), cărora le trimite (de regulă) ample scrisori deschise, într-un soi de colocvială întreţinere, în care îi provoacă („Domnule Gheorghe Glodeanu, ce părere ai despre apocalipsa din Japonia?…“, sau: „Domnule Cornel Ungureanu, unde se află Nordul – sau nu mai are nimeni nevoie de el?“ ş.a.), îi ia ca martori („Dragă domnule Mircea Pospai, E clar: suntem martorii unei revoluţii chelioase, doldora de a ne arăta cât mai clar inutilitatea cărţii“) dar şi de receptori ai confesiunilor de ordin profesional ori biografic („Domnule Ilarie Hinoveanu, pe scena căminului cultural din Dănceu – Mehedinţi, o fostă magazie a boierului Nicoară, vara, în vacanţe, înainte de baluri, montam piese de teatru…“) etc., după modelul, dacă vreţi, pe care l-a propus, în urmă cu un secol şi mai bine, Ion Ghica în epistolele sale către Vasile Alecsandri. Dar D.R. Popescu nu marşează pe acest şablon – în care precumpănitoare erau evocările reconstitutive de epocă şi de biografii – decât arareori şi atunci însă cu intenţie mai puţin documentară, căci apelul se face, chiar în pagini de autentică descripţie factologică, la angajamente afective. Aşa, amintindu-şi de anii petrecuţi la Liceul „Emanuil Gojdu“ din Oradea (Libertatea lui Făt-Frumos), aşa evocându-şi părinţii şi rudele apropiate (Merele din grădina bunicilor), aşa în reconstituirea imaginii Clujului din anii când a descins la facultatea de Medicină: „Domnule Andrei Marga, vă anunţ cu duioşie că atunci când am cobotât din tren în metropola numită Cluj, în vara anului 1953, oraşul m-a întâmpinat cu un năvalnic nechezat de cai! Trăsurile te aşteptau aliniate, în faţa gării, şi un miros autentic de balegă proaspătă îţi întărea convingerea că burgul de la poalele Feleacului nu era ofticat de varii sonorităţi mecanice şi de înfumurări industriale! O fabrică de pantofi şi ghete, «Dermata», cu câteva sute de angajaţi, oferea Clujului emblema de citadelă europeană ecologică. N-am aflat atunci care era PIB-ul Clujului, dar nu după mult timp, noi, tinerii, ajunşi la Medicină, ne-am convins că oraşul în care visam să ajungem doctori era destul de sărac din punct de vedere spiritual: n-avea decât doi scriitori, numiţi Lucian Blaga şi Ion Agârbiceanu, şi câţiva dascăli universitari: Haţieganu, Goia, Benetato, Preda, D.D. Roşca, Daicoviciu, Prodan, Pascu, uni dintre ei deja puşi la murat“ etc. (Europa fericirii de piaţă şi Zeus).
Formula epistolară cultivată de Dumitru Radu Popescu este una prin excelenţă eseistică şi pamfletară. Eseistică prin gesticulaţia lejeră cu care aduce în discuţia moravurilor societăţii româneşti actuale cazuri ilustre din literaturile lumii, marcând angajamente morale fundamentale pentru omenire („Luptătorul cel mai îndrăgit de mine este cavalerul Don Quijote, pentru că el n-a obţinut nici o victorie – niciodată! Cu toate acestea, cavalerul absurd – întemeietorul de fapt şi de drept al romanului absurdului, al teatrului absurdului! – înarmat cu un lighean şi călărind o mârţoagă, rămâne exemplar prin dăruirea sa pentru binele pe pământ! Iar tot ce face nu face pentru sine, ci pentru oameni – care oameni, uneori mai şi râd de el, cu dulceaţă, desigur!“) în pandant cu mizeria eroilor de mână mică (nu literari, deşi calitatea de prototipuri negative, fireşte, le este pusă în evidenţă) ajunşi a determina, prin politică, condiţia socială a unei ţări cu pretenţii democrate: „Nu-ţi trebuie, ca să ajungi un bordurar irefutabil, sau un asfaltator de la miori, decât să-ţi continui delimitarea sinelui de morala celorlalţi, şi chiar de Univers, devenind propria ta divinitate financiară. Altarul banului, adânc implementat în Europa Banului Mărăcine, fixează mutaţiile istorice difuzate în lume: umanitatea făcând, astfel, un pas serios în marşul duios al uitării de sine. Fără memorie va fi foarte bine, căci oamenii nu vor mai avea parte de remuşcări, lipsa memoriei echivalând cu cantitatea de conştiinţă de care au nevoie… Şi astfel vom scăpa de balastul cărţilor – care, între noi fie vorba, chitite în biblioteci, acumulează foarte mult praf toxic (…) Şi astfel oamenii, de la vlădică până la opincă, nu vor mai fi obligaţi, sau tentaţi, să se recunoască pe ei înşişi în cărţi!“ (Dragă prietene…). Recursul continuu la operele literare fundamentale este de fapt recursul la cultura umanităţii, care poate servi şi serveşte – ne spune D.R. Popescu – drept etalon imuabil pentru rapotarea precarei civilizaţii (a noastră, evident) actuale, la valorile umaniste, în eternitate:„…e bine să revenim mereu în vremile zăpezilor de altădată şi să învăţăm de la bătrâni câte ceva, măcar despre eroi, viaţă şi moarte, despre sublim şi ridicol. Despre sincronism şi despre sincretism, bunăoară“ (Femeia sincretică şi bărbatul sincron). E şi motivul pentru care apelează constant la „maşinăria cosmică dirijată de domnul Shakespeare“ (Piticul din grădina de vară) – să ne amintim că şi Eminescu vorbea despre o maşină a lumii în care contemporanii lui erau judecaţi din perspectiva marelui destin cosmic al umanităţii.
Pamfletară şi polemică, deopotrivă, e această publicistică epistolară, cu azimutul fixat în actualitatea evenimentelor actuale din arealul politic românesc, comentariul excelând într-o abordare ironică şi sarcastică subtilă: „România şi-a câştigat libertatea visată, da, da, dar cum grozavul nostru cuvânt fraier înseamnă, în germană, liber, înseamnă că suntem o ţară de fraieri? De fraieri liberi, desigur, desigur, fiindcă în loc să facem din toţi românii, de la mic la mare – şi de la Nistru până la Nisa! – o armie a păcii, care să se lupte pentru drepturile omului în Asia şi Africa, noi schimbăm guvernele la Cotroceni, la un pahar de şampanie!“ (Leul albastru), adăugând în altă parte: „Caragiale ne-a dat cheia unei lumi moderne ce se va desăvârşi prin lipsa totală de caracter a partenerilor! Singurul ins care-şi îndeplineşte, la vedere, visul – precum Agamemnon, cuceritorul Troiei! – este Agamiţă! Îşi atinge scopul politic nu luptând pentru o idee scumpă altora, ci doar scumpă sieşi! Aceea… de a parveni în structurile înalte de la Bucureşti, jucând mereu comèdia vieţii şi neavând niciodată măcar un pic de caracter!“ (Salamul soia şi vaporul american).
Directe şi indirecte, textuale şi subtextuale, insinuante şi făţişe, Scrisorile deschise ale lui Dumitru Radu Popescu fac pe deplin dovada unui angajament civic ferm în apărarea (azi, la noi) valorilor sprituale şi morale, aflate în mare suferinţă sub presiunea maşinaţiunilor politice partizane, din orizontul cărora sunt excluse, aproape cu desăvâşire, coordonatele educaţiei şi culturii: „dreptatea, credinţa, morala şi adevărul sunt, nu de puţin ori, vorbe late şi goale!“. Iată verdictul unui scriitor al cărui cuvânt reprezintă, de fapt, o autentică depunere de mărturie asupra timpului său existenţial.