Formula, uşor agramată, aleasă drept titlu pentru aceste notaţii, a fost auzită în Piaţa Obor în timp ce negustorul şi cumpărătorul se tocmeau (se putea altfel?) pe tema preţului. „Piaţă“ şi „preţ“, iată două noţiuni-cheie, inseparabile nu numai la nivelul celor care – asemenea celebrului personaj monsieur Jourdain – îmbogăţesc cultura economică fără să ştie, ci şi la cotele abordărilor academice, unde gâlceava, mai ales terminologică, pare fără de sfârşit. În cele ce urmează sugerez cititorului o ipoteză de lucru situată undeva pe la mijlocul celor două extreme, luând ca reper ceea ce se numeşte, de regulă, viaţa cotidiană.
Statistica la concurenţă
cu DNA/ ÎCCJ
O secvenţă a temei propuse ar putea fi decupată, în timp, prin alegerea unei zile anume, să spunem un început de săptămână – luni, 12 octombrie din anul de graţie 2015. Ce ar fi de reţinut?
Pentru un economist (recunosc, deformat profesional, cu speranţe minime de îndreptare), importante au fost comunicatele de presă ale Institutului Naţional de Statistică (INS) referitoare la un „pachet“ de procese şi fenomene precum inflaţia, dinamica producţiei industriale, evoluţia activităţii din construcţii, exportul şi importul, mişcarea naturală a populaţiei – sintetizate, unele pentru septembrie, iar altele pentru august 2015 şi pe întreaga perioadă din anul în curs.
Mass-media dâmboviţeană, cu excepţia puţinelor publicaţii de specialitate, nici măcar nu a consemnat datele INS, considerându-le, probabil, plicticoase, neatractive, cu un potenţial de rating extrem de redus. În schimb, sub regim de breaking news, cu foarte scurte pauze, se transmiteau continuu imagini în direct de la DNA şi ÎCCJ, în special secvenţe cu pelerinajul unor persoane publice acuzate de corupţie şi de alte încălcări ale legii. Erau unele mai „pitoreşti“ decât altele, dar, incontestabil, cele mai savurate au fost vrăjitoarele care îi jumulesc de bani (mulţi bani) inclusiv pe numeroşi deţinători de patalamale de la „fabricile de diplome“ (adică altă sursă de bani), ghicindu-le viitorul. Evident, fără o minimă cultură economică, limitată fie şi numai la cunoaşterea „preţului“ obţinut prin haruri paranormale, nu şi-ar fi putut exercita meseria, una pe care ştampila noii limbi de lemn – „poveste de succes“ – se pune automat.
Legătura dintre INS şi DNA/ ÎCCJ nu a fost, nu este şi nici nu va fi alta decât… banul. INS calculează şi prezintă evoluţiile economico-sociale îndeosebi în expresie valorică, iar cele două instituţii juridice măsoară cinstea, în general moralitatea din societate, prin prisma Dreptului, tot cu ajutorul banilor. Teoretic, s-ar fi cuvenit ca interesul public să fie aproximativ egal faţă de entităţile statale menţionate, mai cu seamă că unul dintre comunicatele INS se referea taman la bani, la preţuri, la inflaţie.
Toate acestea sunt noi (dacă, în această materie, poate să fie ceva „nou“) argumente pentru studierea stărilor de spirit ale populaţiei în raport cu stările de fapt din economie în vederea identificării unor modalităţi de schimbare în bine a mentalităţilor, a comportamentelor. Pe acest tărâm, nu ne aflăm, desigur, pe loc gol. Dintr-o perspectivă pluridisciplinară, percepţia stărilor de spirit a făcut obiectul unor cărţi esenţiale, fie prin abordările economice ale profesorului Marin Dinu, fie de pe poziţiile sociologico-etice ale profesorului Vasile Morar. Cine le-a citit?
Dacă vorbim şi despre cărţi, în special sub aspect economic, nu putem ocoli un anumit segment al stărilor de fapt, şi anume cantitatea incredibilă de tipărituri care conţin „reţete“ ale succesului în viaţă, mai toate centrate pe înavuţire. Paradoxul constă, dacă poate fi vorba aici despre paradox, în numărul – la fel de incredibil de mare – al editurilor care le-au lansat pe piaţă, intrate în insolvenţă şi chiar în faliment.
În aceeaşi ordine de idei – inspiraţi de sondajele de opinie referitoare la sursele predilecte de informare a populaţiei – ne aducem aminte de posturile de radio şi de televiziune, ca şi de unele publicaţii print profilate pe tematica economică, dispărute din peisaj, mai ales în ultimii ani. „Reţetele“ furnizate cititorilor, ascultătorilor şi telespectatorilor nu le-au fost nici măcar lor de folos.
Portofelul
Dacă tot am pornit pe calea „popularizării“ cunoştinţelor în materie de economie, se cuvine să acordăm atenţia meritată datelor INS privind inflaţia. Este de prisos să se sublinieze că, prin această temă, ne aflăm chiar în epicentrul interesului fiecărui concetăţean care îşi etalează cultura economică în orice operaţiune de vânzare-cumpărare.
Din comunicatul statisticii oficiale aflăm că rata anuală (septembrie 2014 – septembrie 2015) a inflaţiei a fost de minus 1,7%. În împrejurări similare am avut prilejul să aud comentarii de genul „nişte mincinoşi“, „s-o creadă ei“, „abureală“… Degeaba explici cum se ajunge la calcularea ratei inflaţiei. Supremul argument al milioanelor de Toma Necredincioşi este „portofelul“, în acest sens argumentând corect cât de mult i-a costat o marfă sau alta cumpărată în reţelele comerciale atât de întinse şi de diversificate în mai toate localităţile ţării.
Chiar aşa, cum se calculează rata inflaţiei? Cine este cu adevărat interesat poate să acceseze site-ul INS şi, astfel, ajunge la explicaţiile de ordin metodologic. Doar cu titlu de exemplu, menţionez că, în cazul produselor care se pun în farfurie, datele sunt culese – cu metode validate de Eurostat – din 100 de pieţe agroalimentare, 50 de oboare, 100 de entităţi procesatoare, 60 de firme ale angrosiştilor şi 70 de societăţi comerciale de profil din 95 de localităţi, pe un eşantion de 1260 produse/ sortimente. Iar aceasta lună de lună.
Fără intenţia de a jigni pe cineva, trebuie să remarc că percepţia publică generală privind mişcarea preţurilor nu ia în considerare datele de genul celor prezentate înainte (nici nu putem pretinde o astfel de exigenţă… excesivă), dar nici măcar nu se reţine faptul că procentajul amintit a rezultat din situaţia lunii septembrie 2015, când doar 38,8% din produsele alimentare, agroalimentare şi servicii au intrat în zona de reducere a preţurilor, iar restul de 61,2% în cea de creştere a preţurilor, unele chiar semnificativ. Evaluarea depinde, deci, de ceea ce a cumpărat fiecare şi de ponderea respectivelor cumpărături în totalul sumelor cheltuite. Apoi, se impune a se ţine seama de ceea ce numim puterea de cumpărare a fiecăruia, a unor categorii sociale şi pe totalul populaţiei. Oricum, contabilizarea raportului dintre preţuri şi venituri la scară naţională nu este şi nici nu trebuie să fie neapărat o îndeletnicire cotidiană a majorităţii populaţiei ţării.
Tot în privinţa elementelor de calcul constatăm şi o confuzie majoră care vizează dimensiunile salariului. Am avut ocazia ca unii interlocutori să ia în considerare numai salariul fix în analizele personale şi familiale referitoare la raportul amintit. Or, în statisticile oficiale se operează cu indicatorul câştigul salarial, prin includerea, alături de salariul de bază, a unor adaosuri cum sunt sporurile de vechime, indemnizaţiile, premiile, iar banii peşin reprezintă rezultanta finală, adică după scăderea impozitelor şi taxelor (CAS, asigurările de sănătate etc.).
Recunosc, sunt cam plictisitoare toate acestea pe lângă isprăvile vrăjitoarelor şi cazurile de corupţie la nivel înalt. Şi totuşi…
De ce informaţia din economie şi comentarea ei, mai ales la televiziuni, nu face rating? Este o temă mai puţin de economie, cât mai ales una care-i priveşte pe… economişti. Cu cinci ani în urmă, regretatul Mircea Ciumara, care îndeplinea funcţia de director general al Institutului Naţional de Cercetări Economice, îmi declara, în cursul unei convorbiri (vreme de zece ani, după exercitarea unor înalte funcţii în guvernele CDR, a refuzat să mai aibă relaţii cu mass-media din motive care nu fac obiectul acestor însemnări) că „lipsa de har şi de haz a colegilor care au un mare deficit în materie de ştiinţă şi artă a comunicării reprezintă cauza principală a deficitului de cultură economică la nivel de masă; faptul este evident atât în cazul celor care recurg la «păsăreasca profesională», cât şi în situaţia de neinvidiat a celor care nu ştiu ce interesează cu adevărat un public nespecialist“. Deşi nu epuizează temele componente ale răspunsului la întrebarea legată de rating, remarca îşi păstrează, din păcate, valabilitatea şi în prezent. Cum e mai bine, să crezi sau să cunoşti?
Autor: TEODOR BRATEŞApărut în nr. 537