Simona Vasilache, Cinstite obraze, moftangii si domni, Editura Cartea Româneasca, Colectia „Critica & istorie literara“, Bucuresti, 2012
Pe Simona Vasilache o citeam – daca nu întotdeauna cu încântare, macar cu interes – pe vremea când tinea cronica de carte la „România literara“. Avea de partea ei atât girul celei mai cunoscute reviste culturale autohtone, tineretea (nu e putin lucru sa scrii aproape saptamânal înca din studentie), precum si o anume scrupulozitate în asezarea bemolilor analitici ori comparatisti. Desi judecata de valoare nu a pasionat-o mai deloc, discursul ei a fost constant particularizat prin formulari plastice, chiar memorabile. Asumarea unei rubrici („Prin anticariate“) si, implicit, renuntarea la critica de întâmpinare au coincis, cred, cu un regres. Din acel moment, narcisismul stilistic sau parada de trimiteri bibliografice nu mai puteau fi imputate unei mâini critice în formare, dupa cum cautarea cu orice pret a tematicilor exotice si a reinterpretarilor cât mai inedite au blocat consolidarea unui stil interpretativ particular. Nu e de mirare, asadar, ca darile de seama despre noua generatie de critici au evitat constant numele Simonei Vasilache. Imaginea de analist literar a colaboratoarei „României literare“ a ramas pregnant inferioara expunerii/promovarii publicistice de care a beneficiat din plin.
Nici debutul editorial cu „Cinstite obraze, moftangii si domni“ nu pare a sustine revizuirea respectivului statut paradoxal: publicat în deja prestigioasa colectie de „Critica & istorie literara“ a Editurii Cartea Româneasca, volumul se adreseaza – prin titlu si prin problematica abordata (metamorfozele perceperii onoarei în literatura româna) – unui orizont de receptare conturat de eseurile Ioanei Pârvulescu, anume unui public preocupat mai degraba de valorile morale, de reflectarile sociologice, de scenariile ideologic-mentalitare, de amanuntele chic ori cancaniere implicate de literatura.
Onoarea vorbei
Totusi, tematica si paratextul cartii sunt, partial, înselatoare. Fara a fi cu adevarat un concept critic (asa cum sustine Gabriel Dimisianu în prezentarea de pe coperta a IV-a), ci doar un simplu motiv literar, onoarea impune o abordare preponderent critico-istorica si teoretica. Aceasta deoarece – înca din capitolul introductiv, Simona Vasilache afirma inspirat, pe urmele lui Falstaff – „onoarea e un cuvânt“, deci o proiectie discursiva contextuala a unui sentiment inefabil si atemporal. Ba mai mult, alegând sa-si focalizeze analiza pe literatura româna, exegeta descopera ca tineretea societatii si culturii autohtone confera o accentuare semnificativa a punerii în discurs a onoarei: „Când s-au raportat la onoare, romanticii nostri au suferit de o melancolie a bastardului. Aceea a omului fortat sa creeze o poveste – pe care, pâna la urma, sa o si creada, în jurul venirii lui pe lume. (…) Hrisoavele noastre de întemeiere neavând cavaleri, ordine si caste, romantismul românesc s-a nascut dator. Dator cu o mitologie a unor vremuri onorabile si pierdute. Un fel de îndulcitor de istorie“.
Astfel, de la primele sale configurari literare din perioada pasoptismului românesc, onoarea se dovedeste facuta exclusiv „din vorbe“, asa încât nu e deloc dificil sa se demonstreze ca ramâne o alta forma fara fond. Mai mult decât experimentata, ea este proclamata, majoritatea ipostazierilor ei implicând note parodice: „cautarea onoarei în istorie e, înca înainte de a se fi încheiat, deja data ofranda derizoriului“, demonstreaza cu subtilitate autoarea.
În primul rând, suspecta ajunge cea „de grup“, nationala, chiar sociala, mitizata de (pre)romantici, deoarece, în umbra ei, se plaseaza tot felul de parveniti. Din nou, Simona Vasilache propune o formulare inspirata pentru a marca aceasta involutie a „onorului“ (deplânsa de Vasile Alecsandri în „Dictionar grotesc“): „onoarea, treptat, se adjectivizeaza. Nu mai e o calitate, ci un calificativ“. Apoi, dupa ce si-a trait clipele de glorie în creatiile lui Grigore Alexandrecu si, mai ales, ale lui Mihai Eminescu, pâna si onoarea individuala, intima, desprinsa de civismul pasoptist, intra într-un accelerat proces de disolutie, ea identificându-se cu o fantosa, contribuind doar la egolatria celui care si-o asuma si declama.
Onoarea burlesca si muta
Nu mai trebuie facut decât un pas pâna la instaurarea celei de-a doua tipologii majore a onoarei, cea caracteristica „epocii de tranzitie“, prin care iluziile, dar si naivitatile romantismului se travestesc burlesc. Reprezentativi sunt actantii „onorabili“ ai lui I. L. Caragiale, carora li se dedica pagini consistente în „Cinstite obraze, moftangii si domni“. Pornind de la opere si interpretari clasice, pe care le puncteaza cu formulari personale expresive si cu referinte la texte mai putin analizate, Simona Vasilache ofera o schita conceptuala a moftului, daca nu inedita, macar lamuritoare si convingatoare: hatârul, moftangiul/moftangioaica, onoarea de familist, simulacrul dreptatii, pretentia. Se justifica astfel asertiunea plastica a exegetei ca, în istoria literaturii române, creatorul lui Mitica impune trecerea de la „onoarea facutului“ (de sorginte romantica) la „onoarea facaturii“ (tipica perioadei de tranzitie), ambele fundamentate, deci, pe absente, pe artificii la nivel discursiv.
Cât despre al treilea chip al onoarei, identificat în cadrele modernitatii interbelice, acesta dezechilibreaza întreg proiectul teoretico-analitic al Simonei Vasilache. Oferindu-i putin peste cinci pagini (!), în care aglomereaza scurte comentarii ce vizeaza prozele lui Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Begescu ori Anton Holban, autoarea abia reuseste sa anunte (nicidecum sa demonstreze) decaderea tragica, muta, a onoarei, dupa aceea vesela, guraliva, burlesca din epoca lui Caragiale. Câteva note de lectura merita retinute totusi, cum ar fi faptul ca interbelicul românesc nu izbuteste sa creeze personaje cu adevarat preocupate psihologic de onoare: „modernitatea interbelica vine pe un fond de împlinire a marilor idealuri de grup. Natiunea fiind asigurata, onoarea îi ramâne insului. Stie el ce sa faca cu ea? Nu tocmai (…) Onoarea (…) arata, din profil, o hârca a desertaciunii. Pe care unii o traiesc complicat, disimulat, pe când altii si-o asuma simplu. În taraganare, ca si-n bruschete, e aceeasi drama. A despartirii individului de lumea lui. Fiecare, în felu-i, se trezeste un gândac în propria-i casa. Si, în fata unei tradari de asemenea proportii, onoarea trece în arrière-plan“. Pâna si în cazul lui Gelu Ruscanu, al lui Ladima ori al „doamnelor“ Hortensiei Papadat-Bengescu, moralitatea, demnitatea si cinstea asuma fenomenalizari diluate, inautentice, pueril-utopice, frizând chiar patologicul.
De aici se naste o întrebare fireasca: este onoarea un motiv literar suficient de bine profilat artistic pentru a sustine o incursiune interpretativa (fie si camuflata eseistic) în istoria literaturii române? Din nefericire pentru debutul editorial al Simonei Vasilache, cel putin secventele finale ale volumului conduc spre un raspuns negativ. Caci, dincolo de analizele pertinente din capitolele despre (pre)romantism si Caragiale, din „Cistite obraze, moftangii si domni“, literatura româna iese cu onoarea „nereperata“.