Rusia şi-a dorit, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea şi, am putea spune, chiar până astăzi, să fie „A treia Romă“ pentru Europa.
Visul acesta a început să se materializeze odată cu Marea Revoluţie din Octombrie 1917, când bolşevicii, conduşi de Vladimir Ilici Lenin, au acaparat, la Petrograd, în urma unui puci militar, puterea de la guvernul provizoriu socialist al lui Alexandr Kerenski. Pentru că, trebuie să spunem, încă din februarie 1917 Rusia a fost cuprinsă de vâlvătaia revoluţionară. Numai că Octombrie 1917 a fost una dintre cele mai sângeroase pagini a începutului de secol XX. Ultimul ţar, Nicolai al II-lea, împreună cu familia a fost surghiunit de Kerenski în Siberia de Vest, pentru ca apoi să fie executat, atât el, cât şi soţia şi copiii. Naşterea materialismului i-o datorăm lui Karl Marx, iar a bolşevismului lui Lenin. În acea perioadă, mulţi intelectuali europeni au îmbrăţişat ideile lui Lenin, văzând în acesta un soi de Mesia al timpurilor moderne. Printre aceştia s-a numărat şi Nikos Kazantzakis, care la vremea respectivă (anul 1919) deja făcuse o vizită în Rusia pentru repatrierea grecilor din zona Caucazului şi a părţii de sud a acestei ţări. Ideea de a scrie un roman l-a bântuit multă vreme pe Kazantzakis. Numai că, văzând la faţa locului realităţile dure ale acestei ţări, încet, încet autorul lui Zorba se transformă într-un materialist ortodox.
Romanul Toda-Raba, apărut la noi anul acesta, la Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I“, în traducerea din limba neogreacă a Elenei Lazăr şi cu un foarte bun studiu introductiv semnat de Zamfir Bălan, a fost conceput în Cehoslovacia, în anul 1929, şi a cunoscut o publicare târzie, din cauza faptului că era considerat a fi „prea roşu“. Este foarte adevărat, romanul este rodul vizitelor întreprinse de autor în Rusia post-Octombrie 1917, când Kazantzakis încheie o etapă a vieţii lui. În fapt, nu-l mai interesau oamenii, pământul, cerul, ci numai ideea pură. „Această flacără trebuie s-o captez, s-o redau şi numai atunci voi depăşi toate etapele prin care am trecut. În Rusia am simţit foarte clar acest lucru: nu mă interesează deloc Rusia, dreptatea, bunul trai, virtuţile omeneşti; mă interesează doar flacăra care-l mistuie pe om cu aceste capcane simple, modeste, efemere – dreptatea, bunul trai, virtutea“, scria Kazantzakis într-o scrisoare adresată lui Pandelis Prevelakis şi redată de Zamfir Bălan în studiul introductiv. Autorul romanului Raport către El Greco şi-a dorit întotdeauna să scrie un roman-reportaj. Şi acest lucru se vede în romanul Toda-Raba, care în ebraică se traduce prin „Mulţumesc foarte mult“, pentru că ne este adusă în faţă o Rusie aspră, haotică, îngropată într-o sărăcie înspăimântătoare, cu oameni care trăiesc în Evul Mediu, regretând vremurile ţarului. De ce? Pentru că, aşa cum s-a întâmplat în toate ţările ce s-au aflat sub cizma bolşevică, „luptătorii“ revoluţiei, materializaţi în trupele CEKA, au trecut la conducere aducând în rândul oamenilor frica şi sărăcia.
Pentru a reda toată oroarea, mai ales pentru un tânăr cititor al zilelor noastre, Kazantzakis a apelat la o stratagemă. Eul narativ a fost împărţit în şapte personaje: Tsita (bătrânul chinez), Amita (poetul japonez), Azad (muncitorul tipograf rus), Amanda (călugărul indian), Husin (tânărul muezin care pleca de la Buhara la Moscova), Gheranos (grecul din Creta, cu trupul firav şi sfâşiat de spirit, uşor recognoscibil a fi autorul) şi Toda-Raba (negrul venit din Africa). La aceste personaje se mai adaugă evreica Rahel, o poloneză venită din Lodz, Gandara, o muncitoare indiană, Dima, palidă şi încăpăţânată, stăpânită de demonul picturii şi al poeziei, Roza, frumoasă, cu păr roşu, lung, trup zvelt, ziua lucrând la partid, iar nopţile erau ale ei, Itka, cu minte limpede şi echilibrată, lucrând la CEKA. Poate că ar trebui să ne oprim puţin asupra acestui personaj, care credea că Marx a răspuns la toate întrebările metafizice, economice şi morale, Lenin le-a pus în practică, iar comunistului nu-i rămâne decât să le înţeleagă şi să se supună. Este adevărat că în roman apar câteva personaje care aparţin lumii ebraice, cum ar fi Markus Abramovici, Efraim Mihalovici, precum şi personajele feminine, menţionate mai sus. Alături de acestea apare şi unul straniu, Omul cu fălci mari. Toate aceste personaje reprezintă trepte ale gândirii autorului, iar lumea evreiască îi era foarte cunoscută de la Berlin. Drumul era doar unul: Moscova, unde se sărbătoreşte un deceniu de la Revoluţia din Octombrie 1917. Capitala Rusiei bolşevice era un oraş unde puteai vedea o populaţie semi-barbară, formată din voguli, iacuţi, ostatici, laponi, iar cu ocazia sărbătorii – oameni de pe toate continentele. Aici este şi o metaforă a ceea ce însemna comunismul în prima jumătate a secolului trecut. La Moscova trona trupul neînsufleţit al lui Lenin, pe care unii îl vedeau ca pe un spirit al răului, iar alţii ca pe un Mesia roşu. Radiografia pe care o face Kazantzakis Rusiei este una dură, violentă, aproape neîndurătoare pentru omul postmodern de azi. Însă, dincolo de convingerile sale, Kazantzakis îşi păstrează luciditatea. El, împătimitul de idee, spune la un moment dat: „Ideea comunistă e şi ea o carapace de broască ţestoasă cu totul nouă“, iar istoria i-a dat dreptate.
Romanul se încheie cu o parabolă, când Toda-Raba distruge masca Creatorului şi în locul ei se naşte un alt chip, cel al lui Lenin, care „aude, ucide, mănâncă“, care „plânge“, „cere ajutor“, „cerşeşte la nord, la sud, la răsărit, la apus“. Războiul bate la uşă şi undeva, „peste mări şi ţări, „un Lenin alb trece în faţă şi masele albe se revarsă agitate“. Este o imagine apocaliptică, care şi astăzi poate bântui, evident purtând altă mască.
Aşa cum la începutul secolului trecut Rusia se visa o A treia Romă, şi astăzi lucrurile nu
s-au schimbat, iar figura emblematică a lui Lenin mai bântuie străzile Moscovei şi plaiurile ruseşti, şi nu numai…