„Autoportretul intr-o oglinda sparta“ al lui Octavian Paler este tot o calatorie interioara. Paler ezita sa-si dea singur un raspuns la intrebarea: biografia sa s-a transformat – „pe cai subterane“ – in destin ori „destinul, in masura in care e decis de firea noastra, se transforma, tot pe cai subterane, in biografie“? Cum se vede, nu e vorba doar de o preocupare de sine, de o problema personala, ci si o invitatie adresata cititorului de a reflecta impreuna pe o tema a sa constanta, chiar obsedanta: tema destinului. Ezitarea in a da un raspuns transant este fireasca la un intelectual si un scriitor care constata ca ar fi putut sa-si faca o carte de vizita menita sa-l recomande „specialist in paradise pierdute“.
Cel putin doua asemenea „pierderi“ il puteau indreptati pe Octavian Paler sa-si revendice aceasta calitate. Un paradis pierdut este, indubitabil, cel al copilariei. „Ruperea“ de el, când avea doar 11 ani, echivaleaza cu un exil fortat. Exilul in spatiu – din Lisa – un vechi sat de munte, cu o viata intensa, dar care curge dupa legi arhaice – in cel mai mare si mai cosmopolit oras al tarii – si in timp, din secolul XVII in secolul XX. Mai alienant insa pentru copilul care tocmai isi lasase opincile si se incaltase cu primii sai bocanci, caci urma sa calce acum pe Calea Victoriei si nu pe imemoriala Cale a Secii, este exilul interior. Dar, dincolo de trauma „rupturii“, trebuie sa observam ca odata cu geamantanul de lemn al tatalui, obiect ce evoca terifianta experienta a razboiului, Octavian Paler a luat cu el si ceva din destinul si fiinta unei lumi inchise, o lume care daca nu chiar boicotase istoria, cu vorbele unui alt mare ardelean, o privea cu maxima suspiciune, fiindca si istoria a fost nedreapta cu ea. Oricum, scriitorul datoreaza mult acelui topos si acelui univers. La rândul lor, Lisa si lumea ei ii datoreaza fiului risipitor, dar niciodata ingrat, cel putin demnitatea unei „mitologii subiective“. In esenta, la fel ca Humulestii lui Creanga, ca Rasinarii lui Cioran, ca Silistea-Gumesti sau Chiojdeanca lui Eugen Simion, ca satul Ilenei Malancioiu ori al Martei Petreu.
Când a aparut „Viata ca o corida“ a lui Octavian Paler, am afirmat ca nu mai citisem pagini atât de tulburatoare despre satul natal, despre obârsia taraneasca, despre copilaria unui fecior de taran, de la „Viata ca o prada“ a lui Marin Preda. N-aveam de unde sa stiu atunci ca se va ivi prilejul sa spun acelasi lucru despre o alta carte a lui Paler – „Autoportret intr-o oglinda sparta“ – tinând insa cont, fireste, de diferentele dintre ele: de perspectiva epica sau livresca, de asumare a melancoliei. Apropo de melancolie, dar nu numai, Tudorel Urian avea dreptate caracterizându-l astfel pe autor: „Un moralist dublat, asemenea lui Cioran, de un foarte subtil stilist. Multe dintre formularile memorabile ale lui Octavian Paler au devenit bunuri ale limbajului comun, iar stilul sau sententios, ornat cu citate revelatorii si pilde ale anticilor, este unul imediat recognoscibil. Daca insa etica lui Cioran are nuante cinice si sarcastice, cea a lui Paler este una dureroasa, adesea plina de melancolie“.
Rezistenta la melancolie a lui Paler, contrar se pare vointei scriitorului, se dovedeste a fi aproape inexistenta. Spre beneficiul literaturii sale atât de recognoscibile, ca sa reiau termenul comentatorului din al carui text am citat.
Pentru Octavian Paler, copilaria, ca orice poveste fascinanta, se termina brusc in seara când ajunge la Bucuresti, dupa ce – rememoreaza el: „Strabatusem intr-o jumatate de zi, fara sa stiu, trei secole“. Lasase in urma – cum avea sa constate destul de repede – un sat unde „cerul nu tinea de «cosmos»“, ci era „o anexa tainica a lui, unde Dumnezeu se uita sa vada daca s-a uscat fânul pe Seaca si a fost dus acasa, ca sa poata slobozi ploile“. In marele oras, avea sa-si dea seama apoi ca „doar in Lisa am vazut «cerul instelat de deasupra noastra»“. (A fost o vreme când, intr-adevar, in satul românesc legea morala si Kant se traiau, nu se fisau! – n.mea). Oamenii se culcau acolo devreme. Pe la zece seara, ulitele erau pustii. Daca ridicai privirea, ramâneai amutit, descoperind un cer adânc, fastuos, cum n-am mai vazut in Bucuresti“…
Cerul este si ceea ce se oglindeste in el de aici, de pe Pamânt.
In mitologie, Paler vede „un fel de a iesi din istorie, de a scapa de stressul istoriei“. O spune un scriitor si un moralist care a trait, fie si mijlocit, dar mai ales direct, istoria sub mai multe forme. A cunoscut, de pilda, in timp de pace, chiar din frageda copilarie, ceea ce as numi eroizarea istoriei. Razboiul face insa ca istoria sa-si piarda autenticitatea, sa devina, paradoxal, pe cât de concreta, o concretete cum nu se poate mai tragica, pe atât de conventionala. E ca o prostituata ce-si pune diverse podoabe contrafacute, care recurge la sulimanuri pentru a-si motiva conditia mizerabila si reactiile la o realitate devastata. Pe deplin explicabil, in fond, de vreme ce razboiul este, s-a spus, un viol comis asupra umanitatii. Omul, ca fiinta rationala si sensibila, nu mai valoreaza nimic, el fiind redus, cum observa si Octavian Paler, la un vierme pe care istoria il striveste sub talpa ei. In Lisa copilariei si adolescentei sale, viata, timpul curgeau mai mult in afara istoriei: „O grindina care nimicea vara intr-un sfert de ora munca dintr-un an intreg era mai importanta decât norii care se adunau pe cerul Europei“. Am trait asemenea momente apocaliptice in copilarie, când, in urma unei grindine, de pe dealurile impadurite cu vii din jurul satului meu vrâncean, situat in inima celui mai mare bazin viticol al tarii, se pravaleau râuri de struguri striviti, amestecati cu pamânt, pietre, crengi, frunze si am vazut barbati in toata firea, puternici, ca tata, care trecusera prin grozaviile fronturilor din est si din vest pret de o jumatate de deceniu de razboi, plângând de furie si de durere, de parca s-ar fi sfârsit lumea si pamântul. Lumea si pamântul nostru. Toamna cu stralucirile sale cromatice de vis si „cu sânii grei“ (un vers al nu mai stiu carui poet) se transforma, devenea hidoasa „intr-un sfert de ora“, capata un aspect funebru. Ce importanta mai avea in astfel de momente istoria?!
Daca in Lisa istoria era… boicotata de natura, la Bucuresti elevul Paler avea sa o ignore, caci descoperise paradisul lecturii. Lectura, ca singura forma de revolta, chiar daca probabil nu intrutotul constientizata, impotriva faptului ca „razboiul isi luase sarcina de a concura lectiile de filosofie“. Spatiul inchis al lecturii si totodata deschis spre atâtea zari, ca sa recurg la termenii consacrati de Valeriu Cristea, era unul mai securizat decât orice adapost, decât orice cazemata. Razboiul aproape nici nu exista: „Noapte de noapte, cartile au jucat pentru mine rol de Seherezada… Sufeream pentru moartea Annei Karenina, nu pentru mortii din comunicate“.
Dar un paradis odata pierdut nu poate fi inlocuit nici chiar de cel din „spatiul fascinant al lecturii libere“. Si pierdut nu e numai cel al copilariei cu a ei Cale a Secii (un pârâu din muntii Fagarasului) – „«calea regala» a copilariei mele“ – ci si alte paradise (imi place acest plural folosit de Octavian Paler cu infailibilul sau simt filologic) ramân irecuperabile, fiindca „… tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna“. De pilda, paradisul iubirii, pe care, de altfel, toti il ratam ori poate l-am ratat atunci când am fost adolescenti ori tineri abia iesiti din adolescenta. Poezia profunda a unei asemenea ratari o regasesc intr-o pagina superba din „Autoportret intr-o oglinda sparta“: „ Ma aflu pe un modest drum de tara, un drum acoperit cu ierburi spalacite de soare, intr-o dupa-amiaza de primavara, undeva pe un câmp din marginea orasului, sub un cer inalt si gol. Intrucât carutele nu mai trec pe aici demult, iarba creste nestingherita. Urmele carutelor nici nu se mai vad. Santurile s-au umplut cu balarii. Drumul nu mai duce nicaieri. O timiditate caraghioasa ma impinge sa fiu teatral. Incerc s-o ascund si reusesc doar s-o pun in evidenta. Ca sa scap de acest mic supliciu, ma uit cum se ingroapa pantofii prin iarba. As vrea sa spun ceva deosebit, dar ma refugiez in platitudini: «ce flori sunt astea?» De fiecare data când o pasare tâsneste, speriata din sant, ma opresc, ma uit dupa ea, iar peisajul mi se pare minunat, in ciuda incercarilor de a-l privi obiectiv: un cer luminos, un drum napadit de ierburi, câmpurile cultivate, fumegând pâna la orizont, mica padurice rotunda din apropiere, linistea prin care forfotesc tot felul de gâze. Un avion, din nou liniste si parca lumea nu mai are nimic ostil. Drumul e parasit, bun doar ca sa-ti dea iluzia ca inaintezi, dar e exact drumul ideal pentru doi oameni care nu vor sa ajunga decât la ei insisi. Ca sa zic ceva, intreb: «Mai mergem?» Raspunsul arunca pe umerii mei raspunderea: «Cum vrei». Continuam sa mergem. In fond exista un singur mod de a trai dragostea: traind-o“.
Nu m-as incumeta sa raspund la intrebarea pe care si-o pune si ne-o pune Octavian Paler si cu care am inceput aceste insemnari. Cred insa ca tocmai „paradisele pierdute“ dau masura „transformarii unei biografii in destin“.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 331
N-as putea preciza ce mi-a ramas necitit sau neascultat din d-l Paler.In devenirea d-sale exista multe similitudini cu a mea,amandoi plecand din Paradisul copilariei rurale in Infernul citadin,amandoi parcurgand experiente dureroase si indelungate.Magistrul a avut totdeauna pentru mine o aura aparte,pe care nu si-a pierdut-o niciodata.Marele lui talent,etalat in toate cartile scrise,ramane ca un reper si o tinta, demne de cautat si atins.Nu te poti pronunta asupra scriitorului care a fost,fara a fi atins de aripa inefabila a geniului sau.Octavian Paler ramane ca o borna luminoasa in calea tuturor iubitorilor de poezie si adevar.De cate ori apare Zeita memoriei,ma apuca o nostalgie iremediabila.
N-as putea preciza ce mi-a ramas necitit sau neascultat din d-l Paler.In devenirea d-sale exista multe similitudini cu a mea,amandoi plecand din Paradisul copilariei rurale in Infernul citadin,amandoi parcurgand experiente dureroase si indelungate.Magistrul a avut totdeauna pentru mine o aura aparte,pe care nu si-a pierdut-o niciodata.Marele lui talent,etalat in toate cartile scrise,ramane ca un reper si o tinta, demne de cautat si atins.Nu te poti pronunta asupra scriitorului care a fost,fara a fi atins de aripa inefabila a geniului sau.Octavian Paler ramane ca o borna luminoasa in calea tuturor iubitorilor de poezie si adevar.De cate ori apare Zeita memoriei,ma copleseste o nostalgie iremediabila.
Comentariile sunt închise.