La primăria unui oraş de provincie grecesc s-au oprit zilele trecute doi turişti nemţi. Au cerut să vorbească direct cu primarul. Au fost primiţi. Oameni în vârstă. El, pensionar. Ea mai lucra încă, un serviciu ca oricare altul. Veneau de mai mulţi ani în Grecia. Erau dintre cei care îşi petreceau regulat vacanţele în ţara de pe Mediterană.
Ştiau deci ce se întâmplă aici în ultimii cinci ani. Vedeau cu ochii lor. Şi auziseră că guvernul grec, în cazul de forţă majoră în care se află, a reluat dosarele prin care Grecia avea dreptul din partea Germaniei la despăgubiri de război. Dosarele sunt grăitoare. Se constată acum că la un moment dat chiar începuseră aceste plăţi. După care, cum, necum, asemenea unui râu ale cărui ape se pierd prin nisipuri…
În jur de 800 de euro ar trebui plătiţi, în momentul de faţă, de fiecare cetăţean german, s-a făcut socoteala, pentru ca această datorie să fie achitată. Iar cei 800 de euro de persoană ar salva Grecia de la catastrofa financiară.
Aşa că cei doi nemţi veniţi la primăria oraşului de provincie grecesc, voiau acum să-şi plătească datoria. Aveau cei 800 de euro într-un plic. Şi voiau să-l înmâneze primarului. Fiindcă nu-şi puteau închipui că li se va refuza plăcerea de-a petrece verile pe malul Mediteranei. Fiindcă nu suportau ideea că prietenii greci pe care şi-i făcuseră i-ar putea privi cu suspiciune. Proprietarii căsuţei pe care o închiriau, cei de la cuptorul de unde îşi aduceau dimineaţa plăcintele proaspete, cei care le fixau cortul pe plajă, cei cu care se învăţaseră să-şi bea după-amiezele cafeaua la cafenea şi cei de la tavernă, cu care serile, ascultau cum se izbeşte valul de ţărm şi priveau luna prin fumul grătarelor de suflaki.
Povestea celor doi nemţi a făcut ocolul ţării aflate acum la ananghie. S-a auzit apoi că nu sunt singurii cu o asemenea inţiativă. În Germania s-a deschis un fond. Şi voluntarii nemţi plătesc datoriile de război ale ţării lor astăzi prospere.
Nu ştiu dacă această poveste a ajuns la urechile doamnei Merkel. Nu ştiu dacă această poveste a rezonat în minţile îngălate ale naţionaliştilor greci. Şi nu ştiu dacă această poveste este menită să influenţeze într-un fel sau altul cohorta de hoţi guvernamentali din ambele ţări.
Pentru ieşirea Greciei din marasm ar trebui pedepsiţi întâi grecii. Cei care golesc acum zi de zi băncile şi-şi pun la adăpost banii în străinătate, lătrând la guvernul Tsipras că nu e în stare să scoată ţara din groapă. Ar trebui pedepsiţi grecii care au primit comisioane uriaşe pentru a permite să se desfăşoare pe teritoriul ţării afaceri nemţeşti. Grecii care au cumpărat, primind comisioane uriaşe, armament nemţesc ineficient şi depăşit moral. Pentru actuala stare a Greciei ar trebui pedepsiţi nemţii care au dat aceste comisioane. Dacă armamentul cumpărat fără rost ar fi dat înapoi, o bună parte din datoria ţării s-ar şterge.
Dar… vorbim despre guverne. Vorbim despre bani. Despre cei care mânuiesc cu lopata banii. Nu vorbim despre omul de rând. Despre cel care bate la uşa unei primării de provincie de pe malul Mediteranei. Şi ţine în mână un plic, dorind astfel să-şi plătească datoria lui personală. Despăgubirea, pentru că face parte dintr-un popor… Care popor? Fac oare parte grecii care îşi scot astăzi banii golind băncile din vreun popor? Fac cei care au primit comisioanele uriaşe nemţeşti parte din poporul Elladei?
Din poporul Elladei au făcut parte miile de copii morţi de inaniţie în timpul Ocupaţiei, pentru care se cer acuma despăgubiri. Din poporul german fac parte cei doi bătrânei, care plătesc datoria unei ţări ai cărei primi traumatizaţi au fost ei înşişi, din proprie iniţiativă.
Cred că noţiunea de popor ar trebui regândită. Îl aştept pe domnul profesor Lucian Boia cu toată încrederea. Sunt convinsă că într-o zi îşi va spune punctul de vedere şi asupra acestui subiect, aducând în mentaliatea nostră puţină lumină. Vremurile sunt propice şi oferă din plin argumente. Parcă acum mai mult ca niciodată patriotismul omului de rând se deosebeşte fundamental de patriotismul celui de la guvern. Şi mai mult ca niciodată patriotismul este mânjit de bani mânuiţi cu lopata în vârful piramidei naţionale sau salvat ca noţiune de omul de rând, indiferent despre ce neam am vorbi.
Ţin minte că m-am gândit la acest lucru la un moment dat, când, în timpul măcelului din Fâşia Gaza, am vorbit cu nişte prieteni israelieni. Străluceau de mândrie naţională. Copiii lor erau la închisoare. Nu acceptaseră să fie înrolaţi în armată. Erau refuznici. Ei şi părinţii lor aveau deplina convingere că astfel, neluând parte la actul criminal împotriva palestinienilor, salvau bunul nume al poporului lor.
Citesc cu totală stupoare un articol în presa românească din care aflu că marele neurochirurg Leon Dănăilă şi-a vândut casa pentru a-şi putea publica un tratat de specialitate. Mă gândesc la cei care au bani să plătească editurilor uriaşa maculatură care zace pe rafturile librăriilor, unde nu mai există nici un criteriu valoric, şi unde oricine poate să-şi publice orice, dacă are cu ce să plătească pe oricine care e dispus să publice orice. Mai citesc în presa românească despre unele „persone însemnate“, cu funcţii în guvernul României, care au fâţâit o poşetă neagră prin ministerele ţării, unde erau aproape un milion de euro, mită. Vasăzică cineva avea acest milion ca să-l dea şi se găsise şi cineva care se arătase dispus să-l primească. Cine erau aceşti „cineva“? Care era valoarea lor în neamul ai cărui reprezentanţi se cheamă că se numeau?
Vrea cineva să-mi spună că cei cu geanta cu milionul de dolari mită faceau parte din acelaşi popor cu savantul Leon Dănăilă, pe a cărui uşă la cabinet scrie că dã consultaţii gratis, care a făcut peste 40.000 de operaţii pe creier şi care acum şi-a vândut casa pentru a putea publica un tratat de neurochirurgie?
Domnule profesor Boia, cum mai definim în acest caz noţiunile de popor şi de patriotism? Totdeauna v-am citit cu uimire şi cu câştig intelectual. Aşa că sunt convinsă că la un moment dat vă veţi opri şi asupra acestui subiect. Al istoriei noastre în mers.
Autor: Monica Săvulescu VoudouriApărut în nr. 511