Pentru cunoscatori era de asteptat ca „padurea mare, cu putine carari“, care este (si) corespondenta lui Liviu Rebreanu, sa o poata strabate si sa o restituie prezentului si posteritatii acelasi inegalabil editor al marelui romancier – Niculae Gheran. O padure, pâna la un moment dat, chiar si lui inaccesibila în întregime, nu în ultimul rând si din cauza rezistentei celor ce o detineau. În „Cuvântul înainte“, care e de fapt un eseu de istorie literara, Niculae Gheran rememoreaza succint în binecunoscutul sau stil ironic-amar aventura patrunderii în „padurea“ corespondentei lui Rebreanu si a parcurgerii „cararilor“ ei, ca sa nu ies din metafora sa. Descoperirile, identificarile rasplatesc însa efortul editorului în beneficiul istoricului literar si al biografului, dar si al nostru, cei care l-am citit si îl mai recitim pe Rebreanu, ca si pe alti mari scriitori români. Luptele duse cu mostenitoarele scriitorului nu au fost nici putine si nici usoare. Sintagma „les veuves abusives“ nu e total nepotrivita nici în cazul familiei lui Rebreanu. Cu umor si cu o anumita bonomie grava, Gheran îsi încheie astfel amintitul eseu introductiv: „În afara de alcatuirea sumarului, mi-am asumat grija prefetei, a notelor si comentariilor. Nu cu putine regrete. Cândva, cu Puia alaturi, îmi venea usor sa o întreb despre lumea din cercul aflat în jurul familiei, nume inexistente în vreo istorie de literatura, în enciclopedii si dictionare. Astazi ma întreaba altii pe mine… Cu noile scrisori descoperite în arhiva, ma descurc în buna masura, apelând la corespondenta Puiei, tiparita cândva împreuna. Dar nu total. Hodoronc-tronc, mai apare si câte un Gogu? Care Gogu? Ca nu-i vorba de Gogu Georgescu. Si sincer vorbind, nici nu sunt tentat sa merg dupa Fanny si Puia sa le mai întreb câte ceva. Cel putin deocamdata. Las totul pentru mai târziu, nu prea mult, eventual pentru o editie postuma, când ma voi revedea cu dânsele în purgatoriu, ca în paradis nici ele nu trag nadejdea sa ajunga“.
Fapt e ca Niculae Gheran, în colaborare cu Dana Hiticas-Moldovan, Lorenta Popescu si Teodor Papuc, publica acum la Editura Academiei Române, sub titlul „Intime“, un masiv volum ce cuprinde corespondenta Liviu-Fanny Rebreanu. Se cuvine sa remarcam contributia celor trei eminenti cercetatori, profesionalismul, migaloasa lor munca de transcriere filologica a epistolelor, de confruntare a documentelor si colationare a textelor. De altfel, ei sunt si cei mai în masura de a prelua stafeta de la „clasicul“ Gheran si de a edita în continuare corespondenta marelui scriitor. Aflu ca este vorba de înca vreo 2000 de scrisori adresate lui Liviu Rebreanu de catre numeroase personalitati de prim plan ale culturii si artei românesti si ale vietii social-politice din prima jumatate a secolului trecut. Ele stau sa fie publicate cu toate instrumentele unei editii critice. Daca îmi dau bine seama, ar fi vorba de vreo cinci volume de dimensiunile celui recent aparut.
Corpusul de fata contine 405 scrisori – 237 ale lui Rebreanu si 166 expediate de Fanny – din perioada 14 august 1911-24 decembrie 1943. Peste 32 de ani de dialog epistolar. Editia este alcatuita la cel mai înalt nivel filologic si nu numai. Aparatul critic ce apartine lui Niculae Gheran, impecabil întocmit si redactat, sursa de informatie nu o data inedita, mi s-a parut uneori chiar mai captivant la lectura decât epistolele însesi. Acestea, la rândul lor, si ma refer mai ales la cele ale lui Rebreanu, surprind printr-o anumita poezie, fie ea si una mai degraba a concretului. Editorul însusi este surprins: „Cine s-ar fi asteptat ca în corespondenta particulara sa se afle în fata unui Rebreanu liric?“. Si asta e cu atât mai de mirare cu cât nu numai ca creatorul romanului românesc modern este „un autor obiectiv, detasat de lumea personajelor sale“, cum precizeaza Niculae Gheran, ci, as spune, si fiindca le citim având în minte jurnalul scriitorului atât de domestic si atât de departe de vreun fior liric sau metafizic. Ceea ce nu înseamna ca scrisorile sotilor Rebreanu, de obicei întinse si pline de amanunte, dar si de efuziuni, nu sunt literalmente lipite, si ele, de cotidianul rareori spectaculos si extrem de solicitant, în linia primum vivere, privind cerintele unei familii cu un venit apreciabil, dar parca mereu neîndestulator. Pentru capul familiei, pe care cade toata greutatea, pare sa fie, vorba cronicarului, o povara mai degraba dulce, scrisorile lui Rebreanu atestând un atasament, o daruire si o iubire de nimic umbrita fata de Fanny si Puica, „sfânta mea sotie si iubita nevestica“, „mult iubitele mele suflete“, „Fanicutul meu drag“ etc. Femei pragmatice, costisitoare, risipitoare, mai mult decât ar putea-o motiva chiar si statutul pe care li-l conferea, nu-i asa?!, numele de Rebreanu… Între altele, Niculae Gheran relateaza în textul ce prefateaza volumul fapte privind comportamentul si relatiile scriitorului cu cealalta parte a familiei scriitorului, cea din Ardeal, de care Fanny a reusit sa-l îndeparteze total. Corespondenta particulara sta marturie modului în care si-a tratat Rebreanu fratii – Florica, Emil (tragedia acestuia fiind si rezultatul nefast al atitudinii cumnatei sale), Tiberiu (care în regimul instaurat dupa august ’44 mai si înfunda puscaria deoarece era fratele „tradatorului de neam“) si mama. Fara a-l judeca noi pe Rebreanu care, atât în timpul vietii cât si în posteritate, a fost tinta unor infecte campanii defaimatoare si a multor acuzatii întemeiate sau nedrepte – colaborationism, tradare, dezertare din armata austro-ungara, urmarit juridic si acuzat în Ardeal, suspect la Bucuresti, înjurat la Iasi –, nu putem ignora faptul ca si-a neglijat mama, iar poate ca „neglijat“ e un cuvânt prea blând, ca o ocolea ori de câte ori mergea în Transilvania. Pe când Fanny si Puia nu pridideau cu vacantele si cumparaturile de lux la Paris, la Venetia, la Karlsbad ori în tara, mama scriitorului nu avea cu ce sa-si procure o proteza dentara si purta haine peticite. Scrisorile sotiei abunda în solicitari sau, cum observa Niculae Gheran: „bani, bani si iarasi bani, rasplatite epistolar de Fanny cu un „compliment“ în care abrevierea unor cuvinte nu le schimba sensul: «Sunt mândra ca esti în stare sa tii un c… de muiere. Nu uita ca c… muierii tale e cam mare! Sâc!»“. Si Rebreanu nu uita, solicitarile îi erau satisfacute cu vârf si îndesat.
De remarcat ca sotii Rebreanu îsi scriu cu o consecventa, care ea însasi este admirabila, dincolo de cererile de bani ale lui Fanny, de presiunile ei sau de alte interese. Din strainatate ori de la Valea Mare, de la Bucuresti sau din alte parti ale tarii unde se afla în diverse calitati, nu o data ca reprezentant si conducator al breslei, scriitorul gaseste întotdeauna timp – nici nu stii de unde! – sa astearna pe hârtie si sa expedieze adevarate dari de seama, nu vreau sa le numesc rapoarte, în serial, în care consemneaza si cele mai neînsemnate detalii cu o minutiozitate… ardeleneasca. „S-a mai încheiat o zi si, oricât ar fi de târziu, trebuie sa-ti povestesc întâmplarile. Cartile postale, oricât ar fi de dese, nu-ti pot spune mare lucru“, îi scria el din Madrid. Sau din Granada: „Sa continuam de unde am lasat-o…“. Orice întârziere, cât de mica, a epistolelor unuia sau altuia dintre corespondenti – din cauza postei sau a unor transmitatori ocazionali, cum s-a întâmplat de multe ori în anii razboiului prim, când scriitorul urmarit de autoritatile austro-ungare se refugiase la Iasi, atunci capitala provizorie a României – se soldeaza cu reprosuri, provoaca îngrijorari, declanseaza mici drame de comunicare si alarme ce se dovedesc aproape de fiecare data false. Oricum, cei doi parteneri de dialog epistolar au ce sa-si spuna, au ce sa-si marturiseasca, inclusiv dragostea, dorinta de a se revedea, de a se reuni cât mai grabnic. G. Calinescu deplângea „lipsa corespondentei sentimentale si a corespondentei în genere“ din cultura noastra si regreta ca „n-avem scrisori de artisti si scriitori catre femei si invers“. Divinul conchidea: „Când într-o cultura un barbat si o femeie nu au sa-si spuna nimic, acea cultura nu-i eminenta“. Iar apoi, în stilu-i inimitabil, întreba retoric: „Unde este Elena pentru care s-a aprins razboi? Unde este pasionata Fedra? Unde este Beatrice care l-a asteptat pe Dante în Paradis, unde este Laura pentru care Petrarca a plâns elegant douazeci de ani, unde este Angelica pentru care îsi pierde mintile Orlando, unde este Isolda lui Tristan, unde Eloisa lui Abelard, unde chiar Manon a lui Grieux, unde Silvia lui Leopardi, unde Atala, unde Otilia lui Goethe, unde Corrina, unde Delphina!“
Având acum pe masa corpusul de scrisori Liviu-Fanny Rebreanu, dar mai ales dupa ce în anul 2000 Editura Polirom a restituit miraculos culturii noastre, sub titlul „Dulcea mea Doamna / Eminul meu iubit“, o mare parte din corespondenta inedita Eminescu-Veronica Micle (108 epistole), ajunsa la capatul unui lung lant de întâmplari departe de tara, putem spune ca nu suntem saraci de tot în privinta „scrisorilor de scriitori catre femei si invers“. Ar fi totusi exorbitant sa o comparam pe Fanny cu legendarele femei invocate de Calinescu. Altfel, desigur, stau lucrurile când e vorba de Veronica Micle. Cu ea pasim într-un alt tarâm: în tarâmul mitului. Unicul mit al iubirii pe care noi, românii, ni-l putem revendica…
(Va urma)
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 400