Dispariţia lui Kenneth Hudson, acum 16 ani, a lăsat un gol mare în gândirea muzeologică europeană. Suntem, cei mai mulţi dintre noi, convenţionali şi plaţi. Imaginaţia şi creativitatea sunt păsări rare, care nu se găsesc în orice ogradă! Atunci când cineva reuşeşte să dea lovitura şi să deschidă un drum nou, ideile sunt preluate rapid, în alte muzee şi, încet-încet, se naşte o tendinţă. Evident, asta nu se întâmplă numai în muzee. În orice caz, în muzeele europene, câţiva ani, după moartea lui Hudson, chiar dacă au existat, de bună seamă, foarte mulţi muzeografi doldora de imaginaţie, şi care au şi reuşit să se facă, relativ, cunoscuţi, în mediul muzeal, ne-a lipsit o personalitate cu farmecul oratoric şi cu puterea de convingere pe care britanicul le-a avut. De câţiva ani, un gânditor de calibrul lui Hudson – dar original, fără îndoială – pare a se fi afirmat prin persoana unui spaniol care, de altfel, fusese remarcat şi de fondatorul Forumului Muzeului European: Jorge Wagensberg Lubinski (uzual, foloseşte ca nume doar Wagensberg). Muzeografii români au avut prilejul să îl cunoască şi la Bucureşti, acum doi ani, la întâlnirea Reţelei Europene a Muzeelor (NEMO). Pentru cei care nu l-au cunoscut, se cuvine, cred, o scurtă prezentare. Având, acum, 66 de ani, Wagensberg şi-a luat doctoratul în fizică în 1976 şi este profesor la Universitatea din Barcelona. S-a apropiat de muzeografie din afara domeniului (lucru valabil şi pentru Hudson, şi pentru Bernea şi, cu siguranţă, şi pentru alţi oameni care au refuzat să meargă pe căi bătătorite), fiind numit, în 1991, la conducerea Muzeului de Ştiinţă al Fundaţiei „la Caixa“, aparţinând marelui concern bancar, cu acelaşi nume (da, în alte ţări, băncile private înfiinţează fundaţii cultural- ştiinţifice!). Nefiind, niciodată, mulţumit cu ceea ce a făcut, a decis schimbarea din temelii a muzeului, lucru pe care a reuşit să îl finalizeze în 2004 când muzeul a fost redeschis sub numele de CosmoCaixa (un nume mult mai comercial, desigur, decât clasicul „muzeu de ştiinţă“). Poate, puţin obosit, după un efort istovitor, Jorge a refuzat să se bucure, îndelung, de opera pe care o realizase şi s-a retras, în 2005, de la conducerea instituţiei, care a reuşit, un an mai târziu, să cucerească Premiul Muzeul European al Anului (cel obţinut, cu exact 10 ani înainte, de Muzeul Ţăranului Român). A rămas director ştiinţific al Fundaţiei până în 2014. Acum, este activ în juriul Academiei Europene a Muzeelor, unde am onoarea de a-i fi coleg, de la înfiinţare. În tot acest timp a scris un raft de cărţi şi nenumărate articole, pe cele mai diverse teme.
Într-un articol recent, în care savantul revine la o idee care îl obsedează de mai multă vreme, aceea a „muzeului total“ (despre care am mai avut prilejul să vorbesc, în paginile acestei reviste), muzeologul catalan a observat că, în vreme ce primele muzee aveau numai obiecte, muzeele contemporane tind să sublimeze bunurile corporale, utilizând, preponderent, audiovizualul (bunurile imateriale). Ceea ce CosmoCaixa a încercat, la Barcelona, a fost să ofere publicului un muzeu total: unul în care să existe un echilibru desăvârşit între material şi imaterial, între obiecte, sunete şi imagini.
Wagensberg nu explică de ce muzeele au trecut, după mai bine de trei secole de dezvoltare, de la realitatea obiectului la realitatea audiovizuală, dar motivele sunt, în opinia mea, destul de clare. Pe de o parte, muzeele s-au confruntat, dintotdeauna, cu criza de spaţiu – atât cel de expunere, cât şi cel pentru depozitare. Un monitor pe care rulează, în buclă, un film de câteva minute, în care pot fi văzute 10 sau 20 de obiecte, însoţite de explicaţiile aferente şi în acompaniamentul unei muzici adecvate, economiseşte spaţiul care ar fi fost necesar pentru expunerea obiectelor în sine. Pe de altă parte, imaginile pot suplini lipsa unor obiecte din colecţii. În fine – şi nu este de neglijat nici acest aspect –, fiecare muzeu încearcă să fie „în trend“, confundând dinamismul şi modernitatea cu electrotehnica. Nu spun, Doamne fereşte, că ar fi bine dacă ar lipsi toate aceste device-uri din muzee! Încerc, doar, să explic cum s-a ajuns în situaţia ca unii muzeografi să creadă că poţi să faci un muzeu fără nici un obiect. Teoretic, da, se poate. Problema este în ce măsură rezultatul unui asemenea demers mai este ori nu mai este un muzeu!
De altfel, opinia lui Wagensberg este foarte clară: „realitatea stimulează mai mult decât oricare dintre reprezentările sale, cum ar fi filmele, cărţile, machetele, imaginile şi cuvintele“; autorul se referă, aici, la stimularea procesului cognitiv, care nu poate începe fără perceperea acestei realităţi, pe care o poate oferi muzeul. Este ideal ca obiectele să fie însoţite de imagini filmate, de explicaţii, de ambianţă sonoră, dar numai acestea, fără obiecte, nu sunt îndeajuns.
Încercând să definească mai bine muzeul total, savantul catalan oferă şi o cheie pentru evaluarea acestuia; în opinia sa, calitatea unui muzeu nu trebuie judecată exclusiv sau precumpănitor după numărul vizitatorilor. Sigur că, atunci când un muzeu mediu are câţiva vizitatori pe zi, până în zece, înseamnă că ceva nu este în regulă: nu neapărat expoziţia este de vină; poate este doar o problemă de marketing. Dar simpla prezenţă covârşitoare a vizitatorilor presupune, automat, calitatea superioară? Răspunsul fizicianului spaniol este negativ. Important ar fi să aflăm ce a reuşit o expoziţie muzeală să schimbe în mintea publicului. Este limpede că acest lucru nu este uşor de aflat, dar există metode sociologice care ne pot ajuta.
Proiectul la care lucrează acum Jorge Wagensberg este o încercare de a realiza o expoziţie de ştiinţă şi artă, expoziţie ce ar ambiţiona să treacă de graniţele tematice artificiale, impuse de gândirea pozitivistă de acum două secole. Îi dau perfectă dreptate doctorului Wagensberg cu privire la demersul său ce ar urma să înlăture cutumele care ne fac să vizităm „muzee de artă“, „muzee de istorie“, „muzee de ştiinţă“ etc.. Am fost şi sunt şi eu tentat de asemenea experimente. Doar că atunci când am văzut expoziţii care au încercat să amestece arta cu istoria şi biologia cu etnologia am fost neplăcut impresionat. Poate că am avut ghinion şi poate că inventivul Wagensberg va reuşi să găsească reţeta echilibrului perfect între genuri! Rămâne de văzut.
Închei cu cele 12 aforisme wagensbergiene (cunoscute, poate, de unii dintre specialişti, din diverse prezentări mai vechi ale creatorului spaniol), cu observaţia că nimic nu poate suplini farmecul indicibil al unei prelegeri ţinute de Jorge Wagensberg.
Aşadar:
1. Muzeul este un spaţiu de întâlnire, de contact, dedicat furnizării de stimuli pentru cunoaştere, metodelor utilizate pentru a o dobândi şi opiniilor pe care aceasta le dezvoltă.
2. Realitatea este constituită din obiecte care se aşază în spaţiu şi din fenomene care au loc în timp.
3. O metaforă muzeografică este o combinaţie între obiecte şi fenomene, care este capabilă să facă vizibilă o felie invizibilă din realitate.
4. Realitatea muzeografică are mai multe grade: un peşte înotând în libertate este mai real decât un peşte înotând într-un acvariu, care este mai real decât un peşte fosilizat, care este mult mai real decât o sculptură reprezentând un peşte.
5. O copie este 100% reală … doar în calitate de copie!
6. O piesă de muzeu nu este reductibilă la nici una dintre reprezentările sale.
7. Muzeele prezintă realitatea, în vreme ce oricine şi orice altceva (cărţi, filme, profesori ş.a.m.d.) o reprezintă, doar.
8. Limbajul muzeografic combină trei clase de cuvinte: obiecte, fenomene şi metafore (cu toate combinaţiile care pot fi imaginate, între ele).
9. Un ecran înlocuind o felie de realitate reprezintă acceptarea impotenţei muzeografice.
10. Tehnologia expiră (validitatea sa este măsurată în ani); realitatea nu expiră (validitatea sa este măsurată în milioane de ani).
11. Cel mai bun stimul pentru cunoaştere este contradicţia între ceea ce vede cineva privind realitatea şi înţelegerea pe care o are cineva asupra ei. Un muzeu bun nu evită paradoxurile, ci le caută.
12. Limbajul muzeografiei este realizat din stimuli, iar un muzeu bun, ca şi o pădure valoroasă, are o asemenea bogăţie de stimuli, încât fiecare vizitator îl va găsi pe cel care i se potriveşte.
Poate că unele dintre aceste „ziceri“ par banale, dar, cu siguranţă, ele sunt rodul unei experienţe unice: aceea de creator de muzee! Definiţia muzeului, de exemplu, aşa cum este dată de acest muzeolog fizician, mi se pare a fi o mare provocare pentru întregul ICOM şi pentru definiţia pe care Consiliul, cu întreaga sa cohortă de experţi, a oferit-o pentru muzeu, actualizând-o, vreme de şapte decenii. Poţi să fii sau să nu fii de acord cu ea, dar nu îi poţi contesta nici originalitatea, nici viziunea cuprinzătoare. Iar, în ceea ce priveşte clasele de cuvinte ale limbajului muzeografic, cred, de asemenea, că, în esenţă, oricât am încerca să ambalăm expresiile, vom ajunge, până la urmă, la aceleaşi tipare.
Fie că jovialul Jorge are, fie că nu are dreptate, aştept replica muzeologilor români.
Autor: Virgil Ştefan NIŢULESCUApărut în nr. 532