O tânara românca la Scala din Milano

Se numeste Letitia Vitelaru, are 27 de ani si jumatate, s-a nascut la Comanesti, a urmat sectiile de canto ale Liceului de Muzica „Dinu Lipatti“ din Bucuresti si Conservatorului „Giuseppe Verdi“ din Milano, iar în prezent este bursiera Institutului Român de Cultura si Cercetare Umanista din Venetia la Academia Teatrului Scala. Pentru admiterea la cursurile prestigioasei institutii milaneze, tânara soprana a participat alaturi de nu mai putin de o suta optzeci de candidati la selectia din iulie 2011. Comisia alcatuita din personalitati ale lumii lirice italiene i-a apreciat calitatile si Letitia a devenit astfel prima românca bursiera pentru doi ani la Academia de Perfectionare pentru Cântareti Lirici, cum suna denumirea oficiala a institutiei. Efortul financiar al IRCCU Venetia este, conform articolului semnat D.S. pe website-ul Hotnews.ro, de 26.000 euro, suma „suportata din bugetul Institutului Cultural Român, conform procedurilor financiar-contabile proprii“.
În vara acestui an, la finele primului sezon de studii, Letitia Vitelaru a debutat pe marea scena a Scalei din Milano în productia cu „Don Pasquale“ de Donizetti, înconjurata de colegi în exclusivitate italieni. Întreaga serie de spectacole, din care unul i-a revenit sopranei românce, a apartinut studentilor academiei.
Prezenta scenica agreabila, foarte muzicala, cu timbru placut, Letitia Vitelaru a fost Norina cu glas lirico-lejer potrivit pentru vocalitatea donizettiana. A parcurs cu usurinta si în siguranta ruladele din partitura, cu acute stralucitoare. Evident preocupata si tensionata – stari firesti la accederea direct de pe bancile de studiu în… groapa cu lei – a fost mai retinuta în joc la început, dar a câstigat în dezinvoltura pe parcurs si a sfârsit eliberata de emotii. Sper ca debutul la Scala sa-i fie de bun augur în lansarea pe orbita lirica internationala. Si mai sper s-o vedem cât de curând la Bucuresti.
Dintre junii parteneri-bursieri l-am remarcat în primul rând pe baritonul Filippo Polinelli (Malatesta), cu timbralitate frumoasa si cu voce care se dezvolta bogat în registrul acut. L-am intuit drept un viitor bun Conte de Luna în „Trubadurul“ verdian. Nu culoarea vocii lui Leonardo Cortelazzi (Ernesto) este punctul sau forte, ci îndeosebi delicatetea sunetelor si linia de cânt „di grazia“ („Sogno soave e casto“ în duetul cu Pasquale), sensibilitatea si tristetea expresiei (aria „Cercherò lontana terra“, în care supra-acuta finala, Re bemol, poate fi perfectibila), nuantarea în mezzavoce si filajele subtile (serenada „Com’è gentil“). Pentru rolul titular, s-a apelat la un artist experimentat, Nicola Alaimo, special pentru scopul de a oferi sustinere profesionista tinerilor. Desi culoarea glasului este mai mult de bas-bariton decât de bas, italianul a cântat cu umor si aplomb, cu potrivite intentii de expresie, dezvaluind toate fatetele comicului sau personaj.
La pupitru, tot un sef cu experienta, Enrique Mazzola, a condus Orchestra si Corul proprii Academiei, ansambluri bine puse la punct, în pofida tineretii, care au excelat prin transparenta „cordarilor“. Unei pregatiri muzicale excelente i s-au adaugat rigoarea discursului, echilibrul si logica tempilor. Câteva momente au iesit în evidenta, cum ar fi cantabilitatea cvartetului de la finele celui de-al doilea act sau spontaneitatea exprimata prin potrivite libertati ritmice – „rubati“ –, în duetul Pasquale-Malatesta. La polul opus, micile incorectitudini ale trompetei în preludiul ariei „Cercherò lontana terra“ nu au afectat imaginea întregului. În fond, se întâmpla si la instrumentisti ce au depasit pragul studentiei.
Productia în sine este semnata de reputatul regizor Jonathan Miller si face parte din repertoriul curent al Scalei. Decorurile si costumele Isabellei Bywater reproduc epoca. Totul se petrece în casa batrânului Don Pasquale si în jurul ei, o cladire sectionata pe verticala ce permite desfasurarea actiunii pe mai multe planuri paralele, pe niveluri si în încaperi. Este o mizanscena inspirata care nu de putine ori aminteste de una din montarile lui Jean-Pierre Ponnelle cu „Cenusareasa“ rossiniana. Nu conteaza, important este ca spectacolul a functionat si spiritul buffo a fost prezent peste tot, în jocul eroilor si mai ales în delicioasele „comentarii“ ale figurantilor-servitori ai lui Don Pasquale, fie ca se aflau în… bucatarie, spalatorie, pe scari sau la mansarda. Vivacitatea si comicul de situatie au debordat, au dat atmosfera si veridicitate productiei, transformata într-o seara a tineretii si viitorului.