Initiativa Goethe Institut Berlin de a provoca discutii, dezbateri si vizionari ale unor spectacole care servesc ideea de teatru documentar, într-o reuniune a „expertilor în teatru din sud-estul Europei“ mi s-a parut surâzatoare si binevenita. În particular, am acceptat invitatia pentru ca îmi doream sa revad Germania, iar în plan profesional ideea unei mese rotunde, timp de o saptamâna, cu vizionare de spectacole în cele mai bune teatre din Berlin, este mai mult decât o oportunitate. Asadar, am sosit pe patru noiembrie 2012 la Frankfurt am Main, de unde începea traseul prevazut de caldele si competentele gazde ale manifestarii. Ajungeam astfel pentru a treia oara în Germania la invitatia unor institutii de cultura reputate, dupa ce în 2004 si în 2008 am fost invitat, ca scriitor, de respectabile fundatii literare din Westfalia: Heinrich Böll-Haus (în fosta casa a lui Boll din Langenbroich, o localitate pe lânga Cologne), respectiv Stiftung Künstlerdorf Schöppingen, în Münsterland. Mi-a fost mult mai usor, însa, atunci, pentru ca eram, ca sa zic asa, în elementul meu si în plus nu aveam presiunea dezbaterilor pe care o presupunea sejurul din 2012. La stipendiile sus amintite nu trebuia decât sa scriu, sa calatoresc si sa vorbesc cu colegii mei din diferite tari ale lumii. Eram un poet român în Germania si tot ce se astepta de la mine era, cred, sa ma comport ca atare. Însa aici, la Goethe Institut, eram catalogat ca expert si asta obliga infinit. De fapt, tiparul dezbaterilor si al întregii vizite fusese echilibrat cu minutie germana de gazdele noastre, iar însotitoarele de calatorie, caldele si generoasele Edina Sabanovic (pentru perioada cât am stat la Frankfurt), Natalija Yefimikina (Frankfurt, dar si Berlin), ca si Nisha Anders, organizatoarea programului, ne-au determinat, atât cât le-a stat în puteri, sa executam întocmai si la timp acel program. Un gând luminos pentru „latinul“ Moritz Meutzner, cald si prietenos, cel care a fost chiar si la Craiova, ca sunetist, în trupa celor de la Berliner Ensemble, cu inimitabilul spectacol „Sonetele lui Shakespeare“, în regia lui Robert Wilson
La prima întâlnire din program, cea din cinci noiembrie, am facut cunostinta cu profesorul de studii teatrale Nikolaus Müller-Scholl de la Universitatea din Frankfurt am Main, cu stagii anterioare de predare la Universitatile din Bochum, Giessen, Paris. Dl Müller-Scholl. Profesorul sustine un program pentru masteranzi în arta dramaturgiei si ne-a vorbit, între altele, despre teatrul postdramatic al realului, despre ceea ce a numit „redescoperirea insolubilei ambivalente a credintei în iluzie“, sub privirile atente ale tinerilor sai colaboratori care au intrat rapid în jocul explicatiilor si al decantarilor. Ca ins putin obisnuit cu problematica ridicata de teatrul documentar, atunci când am primit invitatia primul meu gând s-a îndreptat spre Brecht – vai, printre putinele umbre de care ma puteam rezema în context! Spre surprinderea mea (la care se adauga destula naivitate în materie), profesorul Müller-Scholl avea sa ne vorbeasca chiar despre acest moment de rascruce în teatrul iluziei, asa cum, se arata el în incipit-ul sau din secolele trecute: Brecht, si nu altul, vine sa produca „un moment de cotitura în istoria iluziei teatrale ca si a distrugerii acesteia“: „teatrul trebuie sa reprezinte distanta fata de lucrul iluzionat, nedând uitarii, în timpul reprezentatiei, propria realitate a mijloacelor sale – corpul actorului, reflectoarele etc.“ (asa cum suna si mica prezentare din programul pentru masteranzi din acest an). În dialogul sau cu cei prezenti, profesorul a apasat asupra caracterului formativ al educatiei, care trebuie sa fie complexa (to give people Bildung, în sens humboldtian) si sa pregateasca oameni apti pentru schimbare – marele challenge al vremii noastre. Am retinut acest deziderat, ca pariu autoformativ: sa ai curajul sa-ti schimbi propria imagine. Profilul masterului condus de profesor suscita interesul pentru textele artistice contemporane, inclusiv actul de creatie, pentru ca traditia nu înseamna doar trecut, ci si prezent si viitor. Sunt încurajate proiectele care dezvolta aptitudini combative ale studentilor, încurajati sa îsi însuseasca idei si cunostinte despre organizare, relatii publice, performance, opera, adica interrelationari atât de necesare în globalizanta lume de azi. Nu în ultimul rând, studiul teoriei critice (am auzit numele lui Adorno sau Walter Benjamin), dar si constanta atentie la miscarile sociale si schimbarile cerute de acestea. Miscarea ideilor însotita de faptul social ca atare, evaluarea critica a cursului actual, al establishment-ului care poate fi mâine istoricizat pentru ca altceva i-a luat locul – iata fondul programului propus de profesorul Scholl, unul numai bun pentru poetii ca mine care vor sa iasa din turnul lor de fildes!
Cu aceste impresii placute (prima impresie conteaza, se stie) am trecut la partea a doua a zilei, întâlnirea cu Jan Deck, director, dramaturg si curator, cel care ne-a vorbit din partea „Landesverband Professionelle Freie Darstellende Kunste Hessen“ despre postura teatrelor independente. Una bine cotata, de vreme ce acestea sunt importante pentru comunitatile mici sau cele izolate. Exista fonduri locale pentru sutinerea acestora, iar ele sunt oferite de regiuni sau de orase. Sunt câteva sute de grupuri artistice care aplica în cadrul acestor proiecte, însa primesc fonduri doar 30-40. Ca de obicei, competitia selecteaza, fondurile nu ajung pentru toti. Donatiile particulare, acele mecenate atât de dorit si în România, maresc bugetele celor creativi, iar limita în donatie nu exista, gratie unei legi a sponsorizarii care în România pare ilizibila. În Germania exista interesul pentru investitii în educatie si arta (bugetul alocat aici e urias, numai în Berlin e de 300 de milioane de euro anual), teatrele de stat, spre deosebire de trecut, coopereaza cu cele independente, nu mai exista competitia si zidul, ca sa zic asa, „berlinez“, de acum cincisprezece ani. Teatrele mari primesc în interior grupuri de artisti independenti, constiente ca de acolo poate veni schimbarea.
Nu lipsita de interes a fost întâlnirea (de doar treizeci de minute, la un curs al sau) cu doamna Bojana Kunst, profesor de coregrafie si performance la Institutul pentru Studii Teatrale al Universitatii „Justus-Liebig“ din Giessen, renumit pentru calitatea învatamântului practicat, ca si pentru faptul ca aici au studiat, între altii, artisti de teatru independent, care azi sunt afirmati în Europa, cum ar fi actorii faimoasei trupe „Rimini Protokol“. Din discutia cu profesorul Gerald Siegmund am aflat ca Institutul a fost creat dupa model american, iar ceea ce se studiaza aici poate fi de regasit în triada teorie-analiza-critica, cu aplicatii originale în asa zisele media contemporary pentru spectacolele de teatru. Asadar, la Giessen nu se pregatesc actori, regizori, ci specialisti în sunet, light design, cu explorarea structurilor teatrale din afara teatrului, caci „toti jucam cumva“, nu-i asa?
Cu Sebastian Brünger, dramaturgul celor de la „Rimini Protokoll“, aveam sa ne întâlnim pe sase noiembrie, seara, la sediul de pe Neue Schönhauser Strasse 20, si sa aflam, într-o prezentare calda, fara vreo morga academic-glorioasa, ceva despre activitatea celor trei actori care au studiat cândva la Giessen: Helgard Haug, Stefan Kaegi si Daniel Wetzel. Aceasta troica avea sa devina faimoasa dupa ani de munca si cautari artistice sub denumirea de mai sus, parte serioasa, parte ironica (aluzie la „Rimini Protocol“ sau „Protocolul Uppsala“, numele programului propus de geologul Collin Campbell prin care se încerca stabilizarea pretului petrolului la apogeul resurselor ca atare!). Cu o delicatete rara, Sebastian Brünger ne-a vorbit despre activitatea celor trei componenti ai trupei care astazi este un brand artistic ce si-a pus amprenta asupra vietii teatrale germane si europene, în încercarea lor de a gasi noi surse alternative pentru teatru si miscarea teatrala. Am putut vedea proiectate câteva fragmente din spectacole ale „Rimini Protokoll“ si ne-am putut convinge de adevarul acestei fraze laconice care, doar, rezuma o munca asiduua, inovatoare: „Rimini Protokoll aduce viata adevarata pe scena“ („Frankfurter Rundschau“).
Însa viata adevarata am putut vedea si la splendidul spectacol de la „Hebbel am Ufer“ al coregrafului si regizorului francez Laurent Chétouane, „Sacré Sacre du Printemps“, un regal cu sapte dansatori unici, în felul lor, adevarati maestri ai poemului-balet pe muzica lui Igor Stravinsky. Spectacolul, pe care l-am vazut în seara zile de opt noiembrie, fusese precedat de o întâlnire cu dramaturgul teatrului cu care am purtat un dialog legat de munca celor de la HAU. În 2003/2004, acest teatru laborator al scenei germane a fost votat de revista „Theater heute“ ca „Teatru al Anului“. HAU este un teatru de avangarda, mereu în cautarea de noi frontiere de depasit. Desi nu am cunocut-o personal pe directoarea HAU, Annemie Vanackere, am apreciat pledoaria sa de pe site-ul teatrului. Sunt total în asentimentul sau atunci când spune, între altele: „Dar eu cred ca arta, mai ales în aceste timpuri, trebuie de asemenea sa îsi permita luxul de a nu avea o functie, de a nu fi folositoare, poate chiar de a fi o forma mai înalta de pierdere de timp. Poate este putin precum dragostea pe care as descrie-o, în aceste timpuri neo-liberale, ca pe o comoditate pe cale de disparitie, dar si ca pe o pozitie de rezistenta. Ca sa-l citez pe Frank Raddatz, «pasionata devotiune pentru imponderabil» nu poate fi în niciun fel descrisa ca o situatie de câstig reciproc. Dimpotriva, iubirea, ca si teatrul, «este o forma si rispire exclusiva de energie si, ocazional, si de viata. Iubirea este un factor de risc pe care Zeitgeist-ul suveran ar cauta sa îl minimizeze, dar care din fericire nu poate fi externalizat catre banci rele. Bunavointa de a plati pretul pentru iubire descuie si legitimizeaza devotiunea sub forma unui sacrificiu – pentru celalalt sau ceilalti. Fara iubire, fara relationare cu celalalt, nu ar exista dialectica».
Dar surpriza placuta pe care am avut-o odata intrat în HAU a fost sa regasesc în programul lor pe luna decembrie un festival românesc, „Many Years After“, care urma sa se desfasoare în perioada 13-16 decembrie, cu participarea unor spectacole despre care citisem câte ceva în tara. Am regretat ca nu venisem în decembrie la Berlin, exact în acea perioada, caci as fi fost un sustinator entuziast al spectacolelor „X mm din Y km“ (Gianina Carbunariu), „Clear History“ (Nicoleta Esinencu), „Capete înfierbântate“ (Mihaela Michailov si David Schwartz), „Romanian Dance History VI“ (Manuel Pelmus), „Duet“ (Vlaicu Golcea si Sergiu Matis), carora li s-au adaugat instalatia „Global Exoticism“ (Alexandra Pirici si Andrei Dinu) si dezbaterea publica „Spatii Critice“, moderata de Mihaela Michailov. Am putut citi mai târziu un articol al Iuliei Popvici, prezenta la acest festival dedicat teatrului independent românesc, cu comentariile pertinente ale autoarei, inclusiv legate de situatia politica si culturala româneasca, complexa si, ca de obicei, prost cunoscuta în lumea germana (vezi ultramediatizatul caz ICR). Cert este ca am fost bucuros si cumva mândru ca HAU gazduia o serie de artisti români foarte tineri, cu o buna reputatie europeana, si, fara nici un merit personal, mi-a crescut cota de popularitate în rândul colegilor mei din Albania, Muntenegru, Serbia, Grecia, Cipru, Bosnia-Hertegovina, Croatia, Macedonia, Bulgaria si Turcia.
Si fiindca am ajuns aici, am sa-i numesc pe toti cei cu care am discutat, vizionat spectacole, alaturi de care am mâncat, am baut un pahar de vin în toate cele sapte zile ale sederii noastre în Germania: Stefan Capaliku, Dragan Komadina, Mladen Aleksiev, Ivor Martinic, Maria Kyriakou, Elisavet Alexandropoulou, Anna Stavrakopoulou, Ilir Gjocaj, Gorjan Miloshevski, Lidija Dedovic, Jordan Cvetanovic, Hasibe Kalkan. Cu ei si cu gazdele noastre am fost martori de timp de o saptamâna la un fel de istorie cotidiana a orasului. Fie ca eram spectatori în sala de la „Schaubühne Theater“, unde am vazut „Hedda Gabler“, în regia lui Thomas Ostermeier, cu Lars Eidinger în rolul principal, actorul care a jucat în „Hamlet“-ul adus de Emil Boroghina acum doi ani la Festivalul International Shakesperare, vizitatori curiosi la „Radyalsistem V“ si la „Volkstheater“ (pentru un spectacol „Gob Squad“, nedus pâna la capat), în dialog cu Lisa Lucassen, exuberanta membra a trupei „She She Pop“, totul avea savoarea ineditului, a noutatii, a provocarii. Retin discutia excelenta avuta, alaturi de colegii mei, cu Hans-Werner Kroesinger, absolvent al aceluiasi Institut din Giessen, cel care în 1987 a lucrat cu Robert Wilson (sunt bucuros ca am un interviu cu Mister Wilson în revista „SpectActor“ pe care o fac la Teatrul National Craiova), dar si cu Heiner Müller si care acum, pe urmele unor Rolf Hochhuth si Peter Weiss, face un teatru independent (scena este un mediu pentru informare, ca si instrument de analiza, iata unele dintre devizele sale), unde se regasesc situatiile tragice din Rwanda („Rwanda Revisited“), Somalia („Failed States One: Somalia“ se joaca chiar acum la HAU), din Kosovo sau cele legate de colonialismul european în Africa. Calatoria, pe jos, din Potsdamer Platz, alaturi de Stefan Capaliku (dramaturg de valoare albanez, cu un tata care a facut o facultate în România!) pâna la Poarta Brandenburg si mai apoi Check Point Charlie, paharul de gluhwein baut, care mi-a reamintit piata de Craciun din jurul Domului din Cologne, iata alte câteva repere placute ale unei vizite obisnuite si totusi initiatice pentru un poet din Est, aflat în prima sa descindere la Berlin. Acelasi cu cel care a scris cândva niste versuri ocazionale care se pot citi si azi în contextul evocat: „Cât înca mai avem timp, poezie si bere germana/ as vrea sa va spun ceva important –/ Poezia e si nitica stricnina a vietii,/ faceti-va provizii din timp./ Berea germana conteaza. Faima trece si ea./ Timiditatea în arta nu e o scuza…“.
Va rog, în acest caz, sa înlocuiti pentru câteva clipe cuvântul poezie cu termenul teatru. Veti vedea, suprinzator sau nu, ca efectul e acelasi…
Autor: NICOLAE COANDEApărut în nr. 407