O lovitura de stat

Cine moare de grija altuia
Continuam lectura uneia dintre cele mai interesante, mai „pline“ reviste din provincie: „Caiete Silvane“ de la Zalau. În comparatie cu ea, destule reviste bucurestene si din alte „centre de cultura“ sunt provinciale. Una dintre însusirile revistei consta în faptul ca nu pare sa sufere de complexul marginalitatii si marginalizarii. Nimeni nu „tipa“ acolo, cum fac destui altii mai apropiati geografic de Capitala, contra centrului nedrept si imperialist, împotriva elitei orgolioase si a elitismului sfidator, pe scurt redactorii revistei si colaboratorii sai, fara a fi câtusi de putin autisti, nici nu duc pe umeri, ca pe o povara nationala, grija altora, ci îsi vad de treaba lor. Si fac o treaba excelenta. Insist asupra acestei calitati rare nascute dintr-o absenta: majoritatea revistelor din provincie, daca nu chiar toate, traiesc în proportii diferite sub apasarea grijii nationale pentru „ce se întâmpla“ în alta parte decât în zona lor sociala si culturala: nu mai pot de grija altora! Combustibilul care alimenteaza existenta si mobilizeaza condeiele unor asemenea publicatii apasate de griji mari, nationale si universale, este usor de banuit. Sare în ochi de la o posta: sucul toxic al invidiei si dorul de revansa, gustul scandalului care te mai tine la suprafata si, ce-i mai rau între toate, ura neputinciosului care vrea mult si poate putin ori deloc. Si mai e ceva. Ca si în lumea politica, schimbul de/ între generatii se face cu greu, seniorii tin cu dintii – daca-i mai au – de „scaun“, de pozitia lor în ierarhia locului. Exista si multe glorii locale fara opera, iar „cei ce vin“, cu sau fara temei, îsi compun în graba „generatia“ lor, bisericuta unui cult excesiv al tineretii, nu mai putin „fundamentalist“ decât al unora carunti si cu oglinzile sparte, ramasi în mintea copiilor. E un spectacol trist, uneori amuzant, de cele mai multe ori grotesc. Nimic din toate acestea în paginile „Caietelor Silvane“, pagini în care se tine bine minte o propozitie a lui Eminescu, citata de Ileana Petrean-Pausan într-o notita omagiala: „…gasesti în cercurile cele mai înalte oameni ce traiesc în vecinica dusmanie cu gramatica, necum cu alte cunostinte sau cu dreapta judecata“. Dreapta judecata înseamna, între altele, respectul si pretuirea cumpanita pentru cele ce au fost si fata de cei care au lasat o urma adevarata în istoria si cultura româna.
O poveste cu Ion Alexandru
Între aceste reverente emotionante în fata celor ce-au fost as trece în primul rând frumoasa poveste de dragoste din prima tinerete a lui Ion Alexandru, evocata în doua scrisori ale poetului transcrise, „cu fidelitate“, de Maria si Grigorie Croitoru din Alunis. Ei îsi intituleaza contributia documentara „Modeste întregiri la biografia lui Ioan Alexandru“, cel nascut la 25 decembrie 1941 la Topa Mica din judetul Cluj si botezat nu Ioan, dar Ion Sandor, fiul taranilor Ioan Sandor si al Valeriei (n. Cozar). „A trait“ – spun autorii transcrierii – „la începutul tineretii o frumoasa poveste de dragoste, într-un sat românesc de pe Somes. În perioada studiilor din orasul Cluj, între Ioan, viitorul poet, si Dumitru Muresan, tot viitor poet, s-a înfiripat o prietenie trainica, care a durat pâna în anul 2000, când cel despre care vorbim a parasit aceasta lume“. Prietenia lor l-a dus pe Ion Alexandru în casa cu trei fete a învatatorilor Vasile si Ecaterina Muresan din Alunis: Profira, Olimpia si Maria. Viitorul poet avea 21 de ani si cade în bratele primei iubiri: Profira, „fata cu ochi de calmuc, o frumusete ciudata si o inteligenta sclipitoare“, noteaza Maria (sora cea mica) si Grigorie Croitoru din Alunis. O iubire în care sufla inocenta si clocotul din „primele iubiri“ ale lui Nicolae Labis, poetul ramas buna vreme în amintirea si în poezia întregii generatii „saizeciste“. „Ritmurile rimate“ pe care i le trimite Profirei, în prima scrisoare din iulie 1962, par smulse din panoplia poetului de la Malini: „Mi-e tâmpla înca fierbinte si ochii/ Înca-mi scânteie prelung în orbite/ Si fata mi-e neagra de privirile tale/ Si mâinile tulburi …// Cum sa îti spun? Tu esti prima furtuna/ Ca un traznet ivita în sufletul meu/ Prin fiece umbra placuta, pe strada trecuta/ Sufletul meu sincer te cheama mereu“. Nu doar Labis, dar si poetul Beniuc trece usor, ca o umbra, prin aceasta „furtuna de primavara“ a viitorului Ion Alexandru. Nota finala din prima scrisoare atrage atentia: „Îti repet. Tu esti o fata grava“. În cea de-a doua scrisoare, poetul este „la culme indignat“: fata cea grava nu raspunde scrisorii lui cam învapaiate. „Florile noastre“ – îi scrie ca un trubadur iubitei de departe si din închipuire – „desigur au fost cosite sau au îmbatrânit de atâta soare, zmeura voastra s-o fi terminat, grâul din gradina o fi copt, luna ce atunci (ce mult e de-atunci) era noua acum e veche de tot, si tu de câte ori nu ti-ai cufundat bratele în apa rece…“ Dar „posta e o institutie corupta“ si nu-i aduce scrisoarea fetei de departe: „Sa zicem ca posta e o institutie corupta si ca tu nu esti de vina. Eu sunt foarte sanatos. Lucrez cum poate niciodata în viata mea (pe plan intelectual) si fie binecuvântata întâlnirea noastra. Nici nu-ti poti imagina cât m-am schimbat. Fireste o schimbare interioara. Nu te mai înspaimânt (poate) cu pretinse divagatii poetice. Înca o data, romantism e realitate înafara, si eu sunt cu totul la obiect“. Izbitoare, ultima afirmatie e de-a dreptul stupida, daca n-ar fi revelatoare: cu romantismul ramas „realitate înafara“, poetul Ion Alexandru e într-adevar, înauntru si „la obiect“, la „obiectul“ sau: începe sa-si puna iubirea în vers sau, invers, presimtita, poezia lui începe sa curga precum o iubire cu atât mai vie, cu cât e mai de demult si mai de departe. Posta „corupta“ s-ar zice ca l-a trezit, facându-l pe poetul ce va sa fie. Si va ramâne asa: „corupt“ întru poezie, dedicat „obiectului“ sau descoperit sub lovitura primei iubiri ramase, din fericire pentru poet, fara niciun ecou… postal. „Aici noaptea ascult muzica destul de buna si noptile în general sunt foarte placute“ – îi scrie el celei din ce în ce mai departe; „E luna stelelor multe si a linistii totale. Ziua e prea mult soare si galagii sparte. Te rog sa-mi mai trimiti, daca vrei, o poza. Tu ai ochi de «calmuc», da?“ Cu siguranta, poetul se nascuse atunci, când îi transmite fetei cu ochi de calmuc „Nici nu-ti poti imagina cât m-am schimbat. Fireste o schimbare interioara“, dupa care se multumeste în locul fetei cu o „poza“: romantismul si prima iubire ramân o „realitate înafara si eu sunt cu totul la obiect“. E probabil sau posibil ca în biografia poetului fata cu ochi de calmuc ramasa doar în poza sa joace rolul pe care l-a avut iubita mitologica de la Ipotesti a lui Mihai Eminescu? În orice caz, cu aceasta frumoasa si neîmplinita poveste de iubire din prima tinerete a autorului „Vamilor pustiei“, speculatiile, oricât de hazardate, au cale libera: în viata oricarui poet trebuie sa survina o „posta corupta“, lasând scrisorile neexpediate, iar pe poet „la obiect“, luându-si în primire mesajul caruia îi este destinat. Câta „coruptie“, atâta poezie …
Ciuma si reforma
Pretioase, contributiile documentare din „Caiete Silvane“ sunt, unele, de-a dreptul spectaculoase. Asa este studiul intitulat „Epidemiile si eradicarea lor în nord-vestul României (secolele XVIII-XIX)“. Terifiant în continut, studiul e numai un fragment dintr-o carte cu acelasi titlu a lui Florin Ioan Chis, volum aparut la Editura Mega din Cluj, cu sprijinul Centrului de Cultura si Arta al judetului Salaj. Spre sfârsitul secolului XVIII si la începutul celui al XIX-lea, ciuma lasa locul holerei care bântuie teritoriul românesc începând cu deceniul patru al secolului XIX. La 1848 n-a fost doar o revolutie, ci si una din cele mai virulente epidemii de holera, fiind depasita, scrie autorul, „doar de cea din 1872-1873“, care a cuprins întreaga Transilvanie: „Nord-vestul românesc avea la 1873, 996.147 de locuitori, adica aproape un sfert din populatia totala a Transilvaniei.
Numarul celor infectati de holera se ridica în spatiul studiat de noi la 55.661 de oameni, din care 36.156 s-au vindecat, iar 19.505 au decedat. Comparând numarul mortilor de holera de aici cu cel de la nivelul întregii Transilvanii, care este de 55.832 de victime putem observa ca el reprezinta 36,91% din cuantumul final al celor pieriti din cauza holerei“. Autorul studiaza cu sânge rece situatia si, istoric al catastrofei, stabileste statistic grade de virulenta pe kilometru patrat ale epidemiilor de ciuma si holera de-a lungul secolelor, „gradul de letalitate“ în diverse comitate, „ponderea deceselor“, „impactul molimei“, directiile de înaintare ale holerei, felul cum boala „calatoreste de-a lungul vailor importante, în aval prin intermediul apei infectate, iar în amonte prin oamenii bolnavi si de-a lungul drumurilor“, directia de raspândire („o raspândire radiala a infectiei, dinspre orasele mai importante, contagiate primele, spre celelalte localitati“), „sistemul carantinal permanent pe linia Carpatilor, datorita repetatelor contagieri dinspre Imperiul Otoman“, „lupta antiepidemica“ ce începe la ordinul Mariei Tereza. Cum însa medicina era neputincioasa, „singura cale de a scapa de ciuma era sa încerci s-o izolezi într-un tinut, localitate sau locuinta pâna ce se autoanihileaza. Boala disparea atunci când reusea sa-si omoare „gazdele“…“ Ciuma si holera stimuleaza reforma sanitara a Mariei Tereza când „se încearca cresterea numarului personalului sanitar prin înfiintarea Facultatii de Medicina de la Nagyszombat si a Scolii chirurgicale de la Cluj, ulterior împarateasa obligând fiecare comitat sa angajeze cel putin câte un medic. Reforma era sustinuta, din 1770, de prima lege sanitara, „Normativum Generale in Re Sanitatis“… Chiar de nu au eradicat cu desavârsire epidemiile de ciuma si holera, reforma si legea sanitara a Mariei Tereza au pus partial capat solutiei naturale, aceea prin care „boala disparea atunci când reusea sa-si omoare gazdele“. Altminteri, cu putine exceptii, de atunci si pâna azi vedem cum mai toate „reformele“ survin dupa ce „boala“, ciuma ori holera, îsi face de cap omorându-si gazdele. Este chiar „boala“ de care sufera reforma la români. Întâi potopul, apoi îndiguirea apelor ucigase.
Cronica de la Fagetu
Contributiile documentare oferite în paginile „Caietelor Silvane „nu se opresc la invazia ciumei si a holerei. Pamânt românesc, Transilvania a suferit si invazii benefice. I-a primit cu bratele deschise pe multi dintre cei rataciti de nevoie, veniti de departe, în cautarea unui trai mai înlesnit. Pe lânga unguri cu care românii au relatii foarte vechi si foarte trainice nelipsite de certuri, ca în orice mare familie, musafirii nostri au fost multi si diferiti. Nu lipsesc dintre ei slovacii, un fel de „emigranti la Brazilia“ de-ai lui Sadoveanu, ajunsi în „paradisul“ din nord-vestul Ardealului în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, alungati de o seceta cumplita din teritoriile de azi ale Slovaciei. Veneau dintr-un tinut numit Orava, erau mici meseriasi, taietori de lemne, întemeietori de fabrici de sticla: si-au numit satele în care au poposit Huta: Huta-Bogdana, Huta-Sinteu, Huta-Voievozi, în Bihor; Maria-Huta, în Salaj; Huta-Certeze în Satu Mare. Povestea întortocheata si dramatica a acestor emigranti o spune, cronicareste, un preot: „Aceste pagini despre Fagetu, judetul Salaj, le-am scris eu, preotul Rolnik Martin. Surse de inspiratie: cronica scolara cu nr.3; «Historia Domus» a parohiei romano-catolice din Fagetu; informatiile culese de la oamenii vârstnici din ultimii 27 de ani; evenimente de care am avut parte aici împreuna cu locuitorii din Fagetu în ultimii 27 de ani traiti în mijlocul lor“. Trec peste darea de seama palpitanta, dramatica, plina de vicisitudini a acestor destoinici si bravi slovaci care si-au aflat o Brazilie a lor în Fagetu salajan, spre a ma opri la încheierea emotionanta si vrednica de luare aminte a cronicii preotului lor. A trait toate evenimentele din ultimii 27 de ani, spune el, „în mijlocul“ si „împreuna“ cu locuitorii din Fagetu. În „mijloc“ poti fi si foarte singur, iar „împreuna“, adica la un loc, devine adesea o forma de izolare, autarhie comunitara, autism zonal nelipsit de egoism si dezinteresare. Nu-i asa pentru slovacii din Fagetu. „În încheierea acestor câteva rânduri despre localitatea noastra si despre scolile noastre din Fagetu“ – scrie preotul Rolnik Martin – „vreau sa amintesc faptul ca atunci când undeva a suferit un anumit grup de oameni din cauza inundatiilor sau a altor catastrofe, oamenii din Fagetu, judetul Salaj, din putinul pe care îl au, au încercat sa ajute pe cei la nevoie. Astfel, imediat dupa revolutia din 1989, în luna ianuarie 1990, au donat si transportat la Timisoara 8 tone de cartofi pentru spitalul de copii; când au fost inundatii în Moldova (pe Trotus si în alte parti), cât si în zona Harghitei, locuitorii din Fagetu au participat cu 20.000 lei. Când au fost inundatiile în nordul tarii noastre, prin satele locuite de etnie ucraineana, în loc. Poienile de sub Munte locuitorii din Fagetu au donat si transportat acolo 10 tone de grâu; când au fost inundatiile din Asia (Tunami), locuitorii din Fagetu au donat pentru ei si au trimis prin Episcopia de Oradea 14 milioane lei vechi; când au fost inundatiile din Banat si apele necontrolate au sters de pe harta unele sate în întregime, locuitorii din Fagetu au donat si au transportat acolo pentru bucataria din aer liber pe care a avut-o acolo Caritas Catolica Timisoara 15 tone de cartofi; când a explodat blocul din Zalau, din cauza gazului metan, locuitorii din Fagetu au donat pentru fiecare familie de acolo câte 500.000 lei vechi si câte doi saci de cartofi; când a fost cutremurul din Italia în aceasta primavara (2009 – n.n.), locuitorii din Fagetu, cu ocazia Sfintelor Pasti, au facut o colecta în biserica pentru aceste familii. S-au adunat 2.100 Ron plus 40 Euro. Aceasta suma am trimis-o prin Episcopia romano-catolica la destinatia din Italia. Este cu mult mai usor sa ajuti pe altii la nevoie, decât sa cersesti, sa ceri si sa astepti mila cuiva. Fagetu, mai 2009.“ Emotionanta dare de seama, cronica din Fagetu ne învata un lucru simplu si esential. Nu te poti astepta la generozitate si întelegere de la cei ce n-au suferit cum au suferit si acesti slovaci ai nostri. Darul lor, „din putinul pe care îl au“ valoreaza infinit mai mult decât pomenile si donatiile ponderoase si electorale ale magnatilor si politicienilor: daruri otravite, sunt motoarele si instrumentele care au creat în si poate din România o armata de cersetori care, cum scrie slovacul nostru, asteapta mila cuiva. Dupa disparitia proletariatului victorios si a taranimii muncitoare, în tara noastra frumoasa dar locuita au mai ramas doar doua clase sociale indisolubil legate între ele, cu mult mai înfratite decât cele dinainte: cersetorii si pomanagiii. Priviti-i si ascultati-i pe acestia din urma, pe pomanagii, cum cersesc ei de smerit, din patru în patru ani, votul „cersetorilor“: în el stau puterea, bogatia si prosperitatea lor si ale urmasilor lor. Restul românilor tot mai împutinati ramân un fel de „slovaci“ care-i ajuta din putinul lor pe cei la nevoie – cum scrie cronicarul din Faget.
O lovitura de stat
Un fenomen ciclic nu doar în istoria României este rescrierea istoriei. E foarte adevarat ca istoria este rescrierea istoriei, iar nu povestea faptelor adevarate „asa cum au fost“: câti istorici – atâtea istorii cu eroii lor învingatori sau învinsi ai caror istorici scriu istoria conform documentelor si o rescriu în lumina noilor documente. În „Caiete Silvane“ se publica un document extraordinar, o lunga scrisoare din 1988 a regretatului Corneliu Coposu catre pretuitul istoric Gheorghe Buzatu, care, pe atunci tocmai publicase un valoros studiu despre România în cel de-al doilea razboi mondial si actul de la 23 august 1944. Respectivul act, denumit în fel si chip de la producerea lui si pâna azi, este printre cele mai hartuite din istoria moderna a României. A fost o „lovitura“, a fost actul „întoarcerii armelor“ si momentul „eliberarii“, a fost o „revolutie nationala si sociala“, dupa care fu botezat „insurectie nationala armata antifascista si antiimperialista“ apoi „ziua nationala“ a României: dar ce n-a mai fost? Atât de hartuit si controversat, a cam ajuns de râsul copiilor inocenti si al maturilor ignoranti, care mai tin minte doar fumul gratarului cu mititei de la „serbarea nationala“ si, în treacat, bezelele de la tribuna ale conducatorilor de partid si de stat care stateau la umbra în Piata Aviatorilor gustând spectacolul coloanelor de marsaluitori sub soarele torid, raspânditi mai apoi la iarba verde în Herastrau sau prin padurea Baneasa. Fumul albastru si întepator al gratarelor cu mititei a sters pâna la urma norul de fum negru al celor muriti, al sutelor de mii de jertfe umane ramase dupa „întoarcerea armelor“ pe câmpurile de lupta si dupa august 1944. Pâna si „efectul secundar“, al scurtarii macelului mondial cu nu mai stiu câte luni, a fost de nu uitat, trecut în derizoriu si ignorat. „Nu a sosit înca momentul“ – scria Lucretiu Patrascanu în 1945, la numai un an de la producerea „momentului“ – „de a face istoricul lui 23 August 1944. Încercarile de a falsifica adevarul, fie rastalmacind faptele, fie ascunzându-le, sau ignorându-le, nu pot totusi sa înlature faptul ca, în acea zi, soarta poporului român a fost schimbata.“ Profetice si pe deplin confirmate pâna azi, temerile din cuvintele lui Patrascanu din 1945 se întâlnesc aparent paradoxal cu acelea ale lui Corneliu Coposu din scrisoarea trimisa în 1988 istoricului Gheorghe Buzatu. Un istoric temeinic, sincer pretuit de secretarul lui Iuliu Maniu si actor implicat direct în respectivul act al „rasturnarii“ de la 23 august 1944. „Efortul Dvs. fizic si intelectual de a aduce la lumina, prin amanunte pretioase si utile, îndeosebi activitatea cu caracter secret, prin care s-au plamadit unele evenimente de importanta majora pentru istoria noastra recenta“ – îi scria Seniorul istoricului Gh. Buzatu în luna mai din 1988 – „nu poate determina decât o sincera pretuire si este de natura a spori considerabil meritele Dvs. de cercetator. Fara îndoiala ca toate problemele, aspectele, faptele relevante si confruntarile de aceasta natura trebuie sa fie publicate si interpretate în mod obiectiv, fara denaturari si fara omisiuni, cu cea mai desavârsita onestitate stiintifica.“ Între suspiciunile, avertismentele si cuvintele lui Lucretiu Patrascanu din 1945 si acelea ale lui Corneliu Coposu din 1988 este o perfecta similitudine, o concordanta deplina: amândoi reclama „adevarul obiectiv“, unul prevedea, altul, dupa aproape o jumatate de secol, confirma ceea ce primul prevazuse. Ambii, la mare distanta politica dar si cronologica, sugerau si puneau în discutie aceeasi temere: confiscarea „momentului“, „privatizarea“ adevarului istoric în folosul exclusiv al unui grup, grupare, partid eludându-se cu desavârsire criteriul esential care decide asupra calificarii obiective a unui asemenea act istoric. Acest criteriu, unicul, este interesul national. Sub acest aspect, actul de la 23 august 1944 reprezinta unul dintre cele mai „hartuite“ momente din istoria nationala, trecut din custodia interesului national în stapânirea unora sau altora dintre cei ce l-au pregatit si, cu un cuvânt inestetic dar exact, l-au mosit cu adevarat. Concordanta dintre opiniile celor doi, în fond adversari ireconciliabili din punct de vedere politic, merge pâna acolo încât ambii numesc cu aceeasi expresie ceea ce în gura oportunistilor s-a risipit în fel de fel de lozinci, în functie de mersul vremurilor si dupa bataia vântului: „lovitura (de stat) de la 23 august 1944“. Arestarea în palatul regal a maresalului Ion Antonescu, „conducatorul statului“, n-a facut decât sa confirme respectiva „lovitura“ efectuata, în interes national, cu suspendarea mijloacelor democratice, pentru schimbarea (rasturnarea) unui regim. Patriot înflacarat si eminent militar de cariera si, din aceasta pricina, totodata obtuz în respectarea neconditionata a angajamentului asumat, maresalul Antonescu, militar incoruptibil, n-a consimtit la somatia interesului national si în consecinta a fost suprimat. Respectam onoarea militarului de a-si fi tinut cuvântul, deplângem dezastrul cu care omul politic si de stat si-ar fi platit onoarea. Când auzim azi despre o noua „lovitura de stat“ si înca „parlamentara“, cu o suspendare perfect democratica soldata cu o auto-„arestare“, liber consimtita într-un garaj, ne umfla râsul: un râs amar, cu atât mai amar cu cât cea mai buna lume dintre lumile posibile – lumea europeana, prin servitorii ei de lux – porecleste o schimbare democratica de putere cu numele de lovitura de stat! E o curata parodie unde pe scena autohtona si europeana joaca niste personaje care nu-si cunosc autorul: I.L. Caragiale. Dar aceasta întâmplare, care ne spune doar ca trecutul nu se repeta decât în registru parodic, este o alta chestiune. Revenind la scrisoarea lui Corneliu Coposu data publicitatii de catre Marin Pop în „Caiete Silvane“, trebuie spus ca ea reprezinta un document nepretuit, menit „sa aduca la lumina“ – cum scrie Corneliu Coposu – „activitatea cu caracter secret prin care s-au plamadit unele evenimente de importanta majora“. Istoricii creditabili, nu cârpacii ei, stiu cum stau lucrurile, unii s-au pronuntat asupra lor în baza documentelor de care dispun, inclusiv arhiva documentara a lui Corneliu Coposu care, pe lânga ilustra lui calitate de om politic din dreapta marelui Iuliu Maniu, a fost si un redutabil jurnalist. În treacat fie spus, nici acest document fidel pregatirii respectivului moment istoric nu este scutit de umbra interesului personal si a hainei politice din pricina careia atâta a suferit, pe scurt, de partizanat: nici n-ar fi posibil. În ochii învingatorilor cu mâna ruseasca (sovietica), Opozitia Unita care a decis „lovitura“ de la 23 august se strânge ca pilitura atrasa de magnet în jurul Partidului Comunist – care, învingator chiar înainte de batalie, monopolizeaza si privatizeaza, în folosul sau exclusiv evenimentul; si, invers, în ochii celorlalti, ai învinsilor: Corneliu Coposu tinde si el pe ici pe colo, în scrisoarea sa, sa vada aceeasi Opozitie Unita ca pe o simpla afiliere a celorlalti la actiunea pusa la cale de PNT si PNL. Azi e rândul învinsilor ca, dupa atâtea suferinte, sa-si ia revansa, restabilind proportiile. Dar e si rândul istoricilor sa restabileasca, documentar si documentat, pe cât de obiectiv e omeneste posibil, adevarul. Ceea ce ei si încearca sa faca. Însa ce reprezinta în general „documentul“ si întrucât este el o garantie obiectiva, infailibila a adevarului istoric? Este chiar întrebarea pe care de mult si-o punea Nicolae Iorga în „Adevar si greseala în scrierea istoriei“, o lectie de deschidere la Universitatea din Bucuresti din noiembrie 1935. Ar trebui citita si rascitita cu creionul în mâna de toti: de la elevi, studenti si pâna la profesori si istorici. E un tezaur de bun simt în aprecierea faptelor istorice si descrierea lor pe care doar geniul si experienta îndelungata îl pot constitui si consolida într-o viata de om. Exemplara, meditatia dubitativa si precauta a lui Nicolae Iorga asupra relativitatii adevarului istoric si procentului de nesiguranta a documentului din care acesta pare ca se inspira este recomandabila oricui si oricând. Azi, mai mult ca niciodata, pentru ca istoria de mâine sa nu se înfunde în cine stie ce conspiratii imaginare sau în lovituri de stat într-o piscina ori sa ia în seama pe veresie „documentele“ viclene ale unei autosuspendari esuate. Iata doar o pagina din magistrala depozitie a lui N. Iorga despre adevar si greseala în scrierea istoriei: „Caci, la urma urmei, pe ce se sprijina cineva când vorbeste de documente scrise? Si, cât priveste pe cele nescrise, în câte feluri nu se pot talmaci? S-a dovedit, în opera unui învatat foarte serios, ca între piesele arheologice întrebuintate pentru anumite concluzii, una venea din nu stiu ce aruncatura a unei fabrici si era prezentata ca si cum ea ar fi venit dintr-o epoca îndepartata cu câteva mii de ani de vremea noastra. De multa vreme umbla anecdota aceia ca, pe vremea când nu erau prea multi orientalisti în Franta, cu prilejul unei sabii aduse acolo, regele Ludovic al XIV-lea a cerut sa i se ceteasca inscriptia; fiecare învatat i-ar fi dat o alta lectura, dar s-a întâmplat de s-a dat obiectul, într-un rând, si unui armurier turc sau armean si acela a constatat ca acea sabie o facuse cine stie ce Mustafa de pe la Adrianopol, prin 1600 si ceva, în loc de o epoca foarte îndepartata, de cine stie ce mare artist. Mesterul a cetit cum trebuia, iar învatatii se încurcasera putintel. În domeniul documentelor chiar, ce reprezinta un document? Actele publice nu sunt facute pentru a-ti spune adevarul, ci pentru a sustine un interes si, chiar când nu sunt facute pentru a sustine un interes, ele s-au scris într-o anumita atmosfera de interese, de care nu poate scapa cine a redactat. Se zice ca s-a întâmplat un anume un lucru într-o anumita zi, dar poate ca un motiv a facut pe scriitor sa puna alta data decât cea adevarata. Documentul îl iei cum este, iar în fundul lui sta vicleanul care a fabricat piesa si face haz pe socoteala dumitale. Ti se prezinta o povestire, dar ce este povestirea scrisa imediat dupa fapt? Si, întâiu, cine cunoaste perfect un fapt? Iar, al doilea, faptul acesta, daca se consemneaza îndata ce s-a întâmplat, scriitorul, chiar si daca n-a fost actor, ci numai martor, e grozav de emotionat, si cele mai multe minciuni le spun oamenii emotionati. Daca este contemporan, e influentat de ceia ce s-a petrecut, de toata pasiunea acelora care au fost de fata si astfel domina, natural, interesele si pasiunile pe care le reprezinta el. Dar daca vine mai târziu? Au trecut alte lucruri si anumite amintiri s-au sters. Chiar în ce priveste cronologia, credeti ca mintea noasta o retine exact? Si azi dimineata am întrebat pe cineva când am guvernat eu: în 1931 sau 1932 si el, care nu guvernase, o stia mai bine ca mine“. Iata câte motive sa ne îndoim de adevarul prea sigur pe el al unui document „în fundul caruia sta vicleanul care l-a fabricat“ sau scris de un om prea emotionat, cu toata pasiunea sufletului sau si a mediului în care s-a produs precum si a intereselor celor ce l-au comandat ori nascocit. Nici amintirile martorilor nu-s inocente si, dupa cum, ca si Iorga, spune rationalistul francez Alain, „este prudent sa nu ne prea încredem în noi însine când o pasiune puternica, sau doar pasiunea de a servi ca martor, ne însufleteste.“ Un motiv în plus sa convenim ca istoria este rescrierea neîncetata a istoriei la capatul careia ramâne, invincibila, doar relativitatea adevarului istoric. Scrisoarea-document din 1988 a regretatului Corneliu Coposu este ea însasi un moment, major si istoric fara îndoiala, din vesnica rescriere a istoriei cu „lovituri de stat“ cu tot. O istorie continând adevarul absolut si indiscutabil ar fi, ea, o veritabila „lovitura de stat.