O chestiune de consecventa: CriticAtac si politica

Pâna acum, CriticAtac a reprezentat un cadru de reflectie teoretica, inclusiv atunci când erau analizate chestiuni aplicate, precum legislatia muncii, însa din punctul de vedere al semnificatiilor de ansamblu ale subiectului. În perioada din urma au aparut câteva articole de stricta actualitate despre disputa politica dintre Uniunea Social-Liberala (USL) si Partidul Democrat-Liberal (PDL). Sunt articole prin care membrii redactiei îsi precizeaza pozitia fata de evenimentele în curs, însa nu în maniera jurnalistilor care le evalueaza din perspectiva individuala, ci în maniera unui grup constituit, cu o identitate comuna, care se plaseaza principial si programatic pe esichier în raport cu ceilalti actori. Ca atare, este vorba de un angajament politic, dar un angajament incomplet, care denota întelegerea insuficienta a politicii, întrucât substituie problemei esentiale a preluarii puterii un moralism sfios fara finalitate. „Refuzul de a raspunde la santaj“, de pilda, nu are nici un impact decizional, desi este conceput ca model atitudinal, cu relevanta concreta. Este o pozitie simptomatica pentru o parte însemnata a intelectualilor autohtoni, care doresc sa aiba un cuvânt de spus pe scena publica, venind din zona pura a ideilor abstracte, fara sa se implice în realitatea prozaica si chiar sordida a actiunii propriu-zise.
Numitorul comun pe CriticAtac este îndepartarea echidistanta fata de cele doua mari forte politice, considerate exponentele establishment-ului abuziv, corupt si plutocratic. Exista si inepti cu obsesii de ortodoxie doctrinara, care descopera „tovarasi de drum“ la PDL. Asertiunea mi se pare la fel de inteligenta si îndreptatita ca aceea conform careia între social-democrati si neoconservatori e mai bine sa te aliezi cu ultimii, care nu „cocolosesc“ contradictiile de clasa, cum spunea Vladimir Ilici Lenin. Daca se întâmpla ca muncitorul sa traiasca mai putin bine într-un stat minimal decât într-unul social, cu atât mai rau pentru el si pentru inadecvarea sa la imperativele scolasticii revolutionare! Acesti blocati în concept, care nu disting între critica disimularii ideologice si lupta pentru îmbunatatiri materiale imediate (pe care Karl Marx nu a negat-o vreodata), se iluzioneaza ca sunt o primejdie pentru capitalism, când de fapt nu sunt o primejdie decât pentru ei însisi.
Personal, cred ca nu se poate pune semnul egalitatii între USL si PDL. Chiar daca, sub aspectul politicii economice (al planului de exploatare a resurselor), se situeaza în linii mari pe aceeasi pozitie subordonata Fondului Monetar International, în privinta coerentei actului decizional si a „civilitatii politice“, USL mi se pare preferabila, fie si numai ca rau mai mic (ma gândesc aici inclusiv la guvernarile anterioare). Legat de respectarea legalitatii, le reamintesc celor care se oripileaza de ordonantele de urgenta ale guvernului Victor Ponta declaratia din 2010 a premierului Emil Boc, potrivit careia pensiile nu au scazut cu 15%, deoarece Uniunea Democrata Maghiara nu si-a controlat judecatorul de la Curtea Constitutionala.
Sa presupunem, totusi, ca între PDL si USL nu exista nici o deosebire. Ce optiuni se deschid atunci pentru oamenii de stânga – si ma refer la optiuni concrete, în sensul angajamentului activ implicit în pozitionarea mai multor autori de pe CriticAtac? Eu nu întrevad decât doua: fie sa intre în Partidul-Social Democrat, ca „intelectuali organici“ (cf. Antonio Gramsci), pentru a-l influenta din interior, fie sa initieze un partid de stânga mai radical decât Partidul-Social Democrat. Sunt singurele formule prin care se apropie efectiv de putere, prin care pot sa realizeze o schimbare autentica, dincolo de proclamarea echidistantei erga omnes.
În legatura cu prima optiune, îmi dau seama ca intervine un fel de blocaj moral, o jena mai ales printre intelectuali, care nu vor sa se compromita intrând într-un partid cu o imagine îndoielnica prin mediile cultivate. Se adauga, îmi face impresia, si un calcul de eficienta, conform caruia ar fi nu numai compromitator, ci si inutil sa te înscrii în Partidul Social-Democrat, în care nu ai avea decât un rol marginal. E foarte posibil sa fie asa, dar cred ca exista mai multi tineri universitari capabili sa-si puna în valoare capitalul simbolic si sa acceada pentru început la pozitii de analiza si comunicare, susceptibile sa le asigure în timp o influenta reala. Ar face cumva figura de „copii teribili“ ai partidului, asemenea junimistilor în Partidul Conservator. (Iar junimistii au dat pâna la urma trei prim-ministrii). În Partidul Social-Democrat se manifesta un anume complex de inferioritate în raport cu intelectualii publici (vizibil inclusiv în episodul legat de Institutul Cultural Român), complex de care ar beneficia intelectualii de stânga dispusi sa i se alature.
Formarea unui partid nou este mai ofertanta, dar si mai dificila; în plus, eventualele beneficii nu s-ar arata decât dupa mai multe cicluri electorale. E nevoie de o baza materiala, de o structura de comunicare si de acces la mass media, care, toate, presupun bani si relatii. Totusi, platforma CriticAtac reprezinta deja un mijloc de comunicare prin intermediul caruia se poate constitui o retea sociala sui generis ca nucleu al noului partid. Exista, de asemenea, publicatii precum „Cultura“, care l-ar putea face si mai vizibil în spatiul public, dupa cum angajarea în actiuni civice, de felul celor organizate la Cluj, i-ar oferi ocazia insertiei „substantiale“ în societate si posibilitatea unor aliante cu alte organizatii. (Amintim aici si conceptul tactic al „guerillei sociale“, avansat de Istvan Szakáts la forumul CriticAtac din noiembrie 2011). Cel mai important argument este însa existenta unui fond de asteptare, a unui segment de populatie ostila tuturor partidelor existente, vizat de pe acum de gruparile de dreapta care au în titulatura cuvântul „Noua“. Evident ca succesul nu e garantat, dar nici esecul nu e obligatoriu. În absenta oricarei initiative, garantata este numai neputinta de a schimba ceva în realitate. Prima conditie a succesului în politica este vointa de actiune, cum încearca sa probeze, de pilda, A Patra Republica în Ungaria. Sau, ca sa dam un exemplu de la extrema dreapta, de data asta, Corneliu Zelea Codreanu a fondat Legiunea Arhanghelul Mihail în 1927, cu doar câtiva oameni, pentru ca la alegerile de peste zece ani sa obtina 15,8% din voturi.
Dupa cum observa Georg Lukács într-un text din 1921 („Rosa Luxemburg, marxista“), invocarea metodica a eticii normativiste, fara a lua în considerare în mod dialectic (adica situational) imperativele luptei pentru putere, conduce la inactivitate si sterilitate politica (Georg Lukács, „Histoire et conscience de classe. Essai de dialectique marxiste“, Paris, Les Éditions de Minuit, s1960t, p. 60). Tocmai aceasta atitudine mi se pare ca se remarca la anumiti autori, altminteri rezonabili si respectabili, care publica pe CriticAtac. Sa combati USL pentru ca nu esti de acord cu programul sau de guvernare mi se pare de înteles si chiar recomandabil. Dar sa contesti „razboiul fulger“ împotriva PDL, pe criteriul moralist ca „asa ceva nu se face“, sa te inflamezi ca normele juridice (ordonantele de urgenta) sunt utilizate pentru impunerea vointei politice, de parca politica, inclusiv cea democratica, nu ar însemna adaptarea cadrului legal la anumite necesitati si interese (cu un amendament pentru drepturile individuale), denota în cel mai bun caz naivitate, iar din punct de vedere teoretic, echivaleaza cu regresul de la revolutionarismul marxist la un „criticism“ pseudokantian echivoc. Ultima observatie îi priveste mai ales pe cei cu pretentii de puritate radicala anticapitalista!…
Exista o categorie de intelectuali pedanti cu predilectie pentru amanuntele formale în detrimentul fondului, filistini mic-burghezi – cum îi numeau Karl Marx si Friedrich Engels –, pe care actiunea îi refuza si, atunci, se retrag într-o principialitate artificiala neputincioasa. (Se numara printre ei si confrati de-ai mei, pe care îi cunosc personal). Eficienta trece însa prin jocul partidelor si are ca reper puterea. Pentru cei care se doresc activisti, asumarea practica a acestei împrejurari apare drept o chestiune de consecventa.