Despre Gabriela Mancu, surprinzator, s-a scris – oficial – destul de putin, desi au trecut peste ea atat un tsunami internautic (care aducea aluviuni de plagiat si de ofensa personala), dar si o nominalizare la un important premiu national pentru debut. Volumul ei de debut, „Numar scame“ (Vinea, 2009), contine totusi o poezie remarcabila, dincolo de toate aceste „atacuri“ intestine, mai mult sau mai putin regizate: versuri taioase ca lama unui briceag manuit de un copil, versuri candide in pofida aparentelor trivialitati pe care si le permite din cand in cand, versuri feminine si lascive care pornesc dintr-o identitate acut si parca definitiv ultragiata. Dintr-o singura suflare, o poezie aerisita, autentica si minimalista, pe care as asemana-o aerobicii bizare din graffiti – intima, intimista, policroma, violenta, ilegala si confesiva pana in ultimele consecinte.
O poezie „neglijenta“
Prea putin tentata de calofilie si exorcizand programatic absurdul faptului divers, poezia Gabrielei Mancu descinde din formula discursului poetic american: aceeasi pofta a consemnarii imediate, fara cosmetizari pernicioase, a impulsurilor venite din real. Nu exista travesti si nici metaforizare, de aceea textul Gabrielei Mancu se deschide ca o planta carnivora: fara tatonari livresti si fara ocolisuri intelectualiste, o poezie „pe negandite“ pentru care e nevoie, se stie, de o mie de versuri atente si de simturi exacerbate pana la automutilare. Viata respira in fiecare text, murdara sau imaculata, pacloasa ori iritant de simpla, fiindca autoarea vorbeste despre traumele cotidiene, acelea care coboara pentru totdeauna in subconstient, despre submersibilele primejdioase care pot isca razboaie totale, despre nimicurile vulgare care erodeaza: iubiri terfelite si ignobile, carnalitate mecanica, singuratate inauntrul careia obiectele tipa si se crispeaza, contururile se pulverizeaza si depresia e doar un fel prea bine invatat de a fi: „vezi toate cusaturile strambe ale creierului/ meu/ toate frustrarile peticite in paturi straine/ din care fug cu greata dimineata/ toate zvacnirile anormale ale peretilor mei/ stii tot si inca nu spun nimic“. Mesajul devine penetrant prin elipsa si verdicteaza automat.
Pentru Gabriela Mancu pare sa nu existe o poezie „inalta“, canonica, ci doar una pe care o poate oricand abandona pe un servetel de cafenea, dar o poezie extrasa dintr-o corola tragica si agresiva ca orice abandon. Golurile isi seamana intre ele, iar vacuitatea se umple de text: „poate ar trebui sa ma dau cativa pasi inapoi/ de la departare copiii par inocenti/ si lacul asta curat// de la departare pare liniste in mine“. Citez intreg poemul, pentru ca „Numar scame“ imi apare ca pledoarie disperata pentru igiena sociala, pentru o oarecare inabila si protectiva reintoarcere la o varsta inocenta. De aici provine clivajul intre asumarea sobra si anestezica a maturitatii si mastile de neofit pentru care viata e mereu in alta parte, iar plictisul maniacal un status continuu pentru care nu mai exista nicio potentiala salvare: „sunet de ambulanta/ obsesiv/ pare ca in fiecare zi/ oamenii se ranesc si/ tot orasul trebuie sa afle// ranile mele nu primesc nicio sirena“. Fara artificii sau intruziuni brutale ale cerebralitatii in interstitiile textului, poezia Gabrielei Mancu este totusi hiperlucida si tradeaza o febrilitate abia tinuta in frau. Chiar daca poate lasa adeseori impresia de expeditiv ori un oarecare aer de improvizatie, lumea ei se naste din fortarea (inceata, ca sub efectul sedativelor a) limitelor (realului, ca si ale sinelui) si din nevoia adecvarii: „tata inca ma tine in brate/ ca pe-o fetita// tata nu m-a lasat/ sa-mi julesc prea des genunchii/ in fata lumii// nu l-am crezut cand mi-a spus/ dar azi stiu// privirile oamenilor dor/ pana devin doar un punct“.
No exit
O lume agonica, in care cosmarul augmenteaza singuratatea, o stranie „pustietate populata“ in care fiecare-si rumega absurd dramicelele, ca inchis sub un clopot de sticla, universul Gabrielei Mancu este disfunctional si traumatic, o inca-inocenta minata masochist din interior: „astept/ asta fac de cand eram mica si/ venea tata acasa mereu c-o ciocolata// am invatat pe de rost cum se face/ tigari multe/ ros de unghii/ muscat de buze/ frecari de maini// pana incep sa ma simt un pixel lipsa/ un pixel enervant cand vezi un film bun// de fiecare data imi spun/ locul meu nu e aici/ locul meu e in alta parte// dar uneori asteptarea miroase frumos/ a ciocolata“. Isteria in-comoda care i se limpezeste lui Claudiu Komartin cand vorbeste despre femeile-fetite coborate in poezia Gabrielei Mancu direct din peliculele lui Almodóvar este mai degraba o cartografiere minutioasa a senzorialului, o autopsie „pe viu“. E, bineinteles, o voluptate educata a dilatarii, a martiriului facut, iar nu nascut, dar e ca si cum numai produsul final ar fi amar, in vreme ce toate ingredientele ar fi avut, luate separat, o aroma buna: „sunt uneori dimineti ca asta/ cand ma uit pe geam/ si zambesc tamp/ ca si cum dincolo de parcul din fata blocului/ ar fi marea/ sunt uneori dimineti ca asta/ cand incerc sa-mi inteleg singuratatea/ uneori reusesc/ dar de multe ori adorm/ pana la urma poate fericirea este/ ca atunci cand te pisi pe tine/ toti o vad/ dar numai tu o simti“. Nedumerire si suferinta ininteligibila.
Desi gloseaza necontenit asupra acelorasi trairi, Gabriela Mancu nu-si asfixiaza nici textul – care devine obiect de autohipnoza -, nici cititorul – pe care-l transforma in confidentul intamplator al unei biografii recognoscibile, unul deloc singular intr-o existenta infinit repetabila: „dupa dus miros a watermelon si asta ma face/ sa ma simt si mai singura/ un fel de strada cu sens unic// citesc eticheta ca un jurnal intim/ ACEST PRODUS NU ESTE UN ALIMENT// lipsa ta in sine/ a devenit o prezenta“ („sens unic“). Astfel, dintre poetii generatiei ei, clar, Gabriela Mancu face parte din aceeasi familie cu Gabi Eftimie: gesticulatie psihotica, miscari compulsive si, peste tot, coercitie invertita.
La ce bun o postfata…
dezastruoasa, grefata pe o carte care se putea sustine singura? Daca se va fi vrut nonconformista, ea a iesit cel putin onomatopeica; daca a vrut sa fie entuziasta, a iesit un falset. Un fel de moonwalk executat de un paraplegic: „Gabriela Mancu? O, da. O poezie de dragoste cu o sticla de jack in mana. Care Jack? Poate Daniel’s. Maybe. It could be. It must be. Me. Only me. Me, me, me, mine. All I can hear. Even those tears. They are mine.// (…) Indiscutabil, poeta. Nu stiu cum arata. N-am vazut-o niciodata. Pana de curand, de foarte curand, nici n-am stiut ca exista.// (…) Nu stiu daca mare poeta. Poate. Cred ca da. S-ar putea. In caz ca va continua. Asa.“ Etc. Bine ca postfata poate fi trecuta cu vederea si nici nu o costa prea tare pe Gabriela Mancu.
Ce va place sa relativizati un plagiat evident… Dar nu-i de mirare, traim in tara lui Ponta-Imparat.
Comentariile sunt închise.