Am putea oare crede că altădată, într-o lume străină acestei istorii, problema sensului nu s-ar fi pus deloc? Mai exact, că sensul existenţei nu avea cum să devină acolo o problemă, poate nici măcar o întrebare? Am putea crede că într-o astfel de lume sensul se descoperă de la sine, pur şi simplu? Şi că abia odată cu fenomenul „căderii în istorie“ survine ocultarea sau chiar pierderea lui?
Această întrebare poate să ne apară cu totul naivă. Ea presupune existenţa, in illo tempore, a ceva simplu şi pur. Însă e bine uneori, cred, să nu ne reprimăm întrebările naive. De altfel, unele nu sunt chiar aşa ingenue cum apar în primă instanţă, nu sunt întotdeauna lipsite de sens.
Să fac în prealabil o menţiune. Cea dintâi chestiune nu priveşte posibilitatea ca unii oameni să nu-şi pună deloc o asemenea întrebare. Cred că există astfel de oameni, îi putem întâlni aproape oriunde, cel puţin la prima vedere. De fapt, în viaţa fiecăruia dintre noi sunt posibile momente goale, oarbe. Doar că e greu de bănuit ce se ascunde în tăcerea cuiva, în nedumeririle sau îndoielile sale, ce anume pun ele în discuţie, chiar dacă într-o manieră simplă, elementară, mută. În fond, nimeni nu face din problema sensului un strigăt asurzitor în aerul zilei, un cutremur cotidian şi public. Chiar şi atunci când e resimţită ca una ce contează, discuţia se duce mai ales cu sine, în tăcere. A divulga o asemenea chestiune cu vocea sigură şi puternică, asemeni unui reformator decis al noii epoci, pare o lipsă de bună cuviinţă. Sigur, întrebarea poate fi adusă în atenţie, însă ea are nevoie, mai ales acum, de o anume simplitate şi discreţie. Expusă în termeni fermi şi ofensivi, cu pretenţia a ceva ultim, ea devine vulnerabilă. Mai potrivit ar fi câteodată să spui că nu există o astfel de problemă, că de fapt e artificială, gratuită, asemeni unui simplu joc al minţii, eventual că nu e timp acum pentru asemenea chestiuni speculative.
Întrebarea de mai sus are în vedere însă altceva, posibilitatea ca într-o anumită societate –diferită de cea actuală – să nu întâlneşti o problemă precum cea a sensului existenţei. Chiar dacă s-ar vorbi despre un asemenea sens, acesta să nu devină o problemă, o întrebare condamnată la atâtea dificultăţi. Oare e cu putinţă aşa ceva? Sau măcar de presupus? Dacă într-adevăr e posibil, atunci ar însemna ca sensul – indiferent sub ce nume – să fie acceptat de la sine. Să apară ca deja dat, unul şi acelaşi. Să fie prezent în cel mai simplu chip, aşa cum sunt aerul şi pământul, cerul de deasupra, sufletul şi lumea celor nevăzute. Să se anunţe odată cu ordinea elementară a lucrurilor şi în acelaşi mod. E posibil oare să gândim în acest fel cu privire la oamenii unei anumite societăţi? Sau măcar cu privire la ceea ce numim, în cazul oricăruia dintre noi, atitudine naturală?
Un cunoscut interpret caută să redea în termeni simpli această situaţie. „Dacă altădată chestiunea sensului vieţii nu se punea deloc, este pentru că acest sens decurgea oarecum de la sine. Viaţa omului se găsea şi se ştia instinctiv prinsă într-o ordine a lumii sau a cosmos-ului, căreia nu avea decât să i se conformeze, pliindu-se riturilor ei, care erau toate rituri ale trecerii, mai mult sau mai puţin convenite ca atare“ (Jean Grondin). Are în atenţie, cu aceasta, unele consideraţii pe care le face Rémi Brague în La Sagesse du monde. Histoire de l’expérience humaine de l’univers, 1999. Nu ştiu însă dacă într-adevăr cineva crede în acest enigmatic „altădată“. Nu e uşor de acceptat o asemenea imagine. În definitiv, când altădată? Desigur, am putea spune că e o ipoteză de lucru. Sau o imagine ideală, prin raportare la care să judecăm situaţia de faţă. Eventual o imagine pură, paradisiacă, faţă de care să aibă sens ideea „căderii în istorie“. Oricum ai gândi, nu ai cum să faci din acest „altădată“ o situaţie realmente dată. Nu e chiar hazardată ideea lui Ortega y Gasset că tocmai sentimentul unei anumite dezorientări ar fi propriu omului. Întâmplarea că dispune de unele evidenţe şi se simte sigur într-o măsură nu înseamnă că lipsa de sens îi este străină. Într-un fel sau altul o resimte, cu fiecare circumstanţă nouă sau stranie pe care o trăieşte.
Întâlneşti cu privire la această chestiune diferite răspunsuri. Unele, precum cel amintit mai sus, au în vedere ceea ce ar fi propriu omului ca atare. Altele pleacă de la ideea că însăşi filosofia, de la începuturile ei, întreţine credinţa într-un sens uitat sau pierdut. Privirea teologică insistă mai ales asupra evenimentului esenţial al căderii. Însă nu sunt puţini, astăzi, cei care consideră ideea sensului pierdut un mit facil, o fantasmă.
Există un răspuns care, din câte cred, a fost uşor banalizat, redus la o suită de enunţuri cu iz popular. Însă îl socotesc atrăgător, căci nu evită dificultatea neobişnuită a chestiunii şi nici paradoxul ca atare. Aparţine lui Eliade, atunci când sugerează că am putea gândi fiinţa umană ca deopotrivă istorică şi anistorică (aşa cum spune în primele pagini din Imagini şi simboluri). Latura anistorică e recognoscibilă în unele imagini simbolice, mai precis în cele apte să descopere pentru conduitele omeneşti adevărate „modele exemplare“. Există imagini şi reprezentări – de pildă, „drumul către centru“, „scara“ şi „arborele lumii“, „paradisul pierdut“ sau „omul primordial“ – care, pe fondul unor vechi credinţe, fac sesizabile asemenea „modele exemplare“. Acestea din urmă se dezvăluie prin mituri şi se reactualizează prin rituri (1). Când miturile nu mai descoperă modele exemplare şi când riturile nu le mai actualizează are loc fenomenul pierderii sensului. Eventual, uitarea acestuia, ocultarea lui sub acele fapte sau evenimente obişnuite care tind să valoreze doar prin ele însele.
Aşadar, în chiar fluxul celor istorice sunt posibile conduite „anistorice“, „inactuale“. Omul reface stadii pe care de obicei le socoteşte fie definitiv pierdute, fie imaginare. Sunt însă stadii trăite în chip propriu, Eliade o spune simplu şi cu destulă încredere. Un astfel de stadiu este cel al „vieţii paradisiace“, „primordiale“. Deşi fiinţe istorice, ducem cu noi năzuinţa de-a accede la un asemenea stadiu. E adevărat, „omul primordial“ reprezintă doar un arhetip, „cu neputinţă a se realiza deplin într-o existenţă umană oarecare“. Accesul la acesta şi realizarea lui vor fi parţiale („în parte şi ca în oglindă“, cum spune un cunoscut verset). Ceea ce omul regăseşte sunt doar limbajul acestuia şi, uneori, experienţa care îi corespunde. Se deschide acestuia graţie unor vise şi reverii, unor întruchipări ale nostalgiilor sale. Imaginile care caută să-l descopere – precum imaginea Androginului şi cea a lui Eros, a insulei neatinse şi a nudităţii pure – nu dispun de un singur sens. Riguros vorbind, nu au nici un sens. Însă fac posibile multiple şi neaşteptate sensuri. Iar acestea sunt uneori de-a dreptul contradictorii, căci trimit la o realitate ea însăşi contradictorie pentru simţul nostru logic. Constituirea lor presupune o dublă intenţionalitate, atât proprie subiectivităţii care face o anumită experienţă simbolică, cât şi o alta străină acesteia, proprie mai curând fenomenului ca atare.
Dar cum percepe sensul acela care va regăsi, chiar şi deficitar, limbajul „paradisului pierdut“? Nu e greu de acceptat că sensul se arată indirect şi parţial, sub interpretări dintre cele mai neaşteptate. Însă scena se complică mult atunci când intervin tot felul de aberaţii, cum le numeşte Eliade. Unele se datorează felului de a percepe, altele unor suprapuneri ciudate. Ceea ce înseamnă că sensul e deja prins într-o lungă istorie de căderi şi reveniri. Afirmaţia lui Eliade în această privinţă merită atenţie. „Istoria religiilor abundă în interpretări unilaterale şi, prin aceasta, aberante ale simbolurilor. Nu s-ar putea găsi nici măcar un singur mare simbol religios a cărui istorie să nu fie o succesiune tragică de nenumărate <căderi>. Nu există erezie monstruoasă, orgie infernală, cruzime religioasă, nebunie, absurditate sau insanitate magico-religioasă care să nu fie <justificată>, în însuşi principiul ei, de o falsă interpretare – parţială şi incompletă fiind – a unui grandios simbolism“ (Imagini şi simboluri, p. 20). Într-adevăr, scena istorică a unor interpretări e aproape stranie. Însă nu ştiu de ce am vorbi neapărat de interpretări false? În definitiv, când anume o interpretare nu este parţială, când s-ar putea sustrage unei istorii de căderi şi refaceri? Nu cumva adevărata luptă se duce, uneori, între cei care le justifică mai bine sau mai rău, care caută să le impună în fel şi chip?
Autor: Ştefan AfloroaeiApărut în nr. 523