Anna Ferrari, Dizionario dei luoghi letterari immaginari, UTET Libreria, 2007.
În 2003, Editura Polirom publica un „Dictionar de mitologie greaca si romana“, facând cunoscut cititorilor pasionati de Antichitate numele unei cercetatoare italiene: Anna Ferrari. Formatia clasicista a autoarei constituie fundamentul urmatoarei lucrari lexicografice pe care o semneaza: „Dizionario dei luoghi letterari immaginari“, aparut în 2007 la UTET Libreria, pe care îl prezentam (cu întârziere, ce-i drept) cititorilor revistei. Dictionarul valorifica lucrari de specialitate cu aceeasi tematica, dedicate unei literaturi, unei epoci literare sau unui autor (Homer, Dante, Fr. Rabelais).
Întrebarilor posibile provocate cititorului de un astfel de dictionar (Ce se întelege prin loc imaginar?; Cât de transanta este granita dintre real si imaginar?; Care sunt criteriile de selectie a operelor literare? etc.) autoarea le raspunde în „Introducerea“ lucrarii.
În dictionar sunt înregistrate principalele locuri imaginare create de fantezia scriitorilor occidentali, ai tuturor timpurilor: „… locuri mitice care nu si-au gasit înca un arheolog în stare sa le identifice cu precizie pe teren sau care si l-au gasit doar în vremuri relativ recente (de exemplu, Troia); locuri asezate la marginile lumii sau proiectate în lumea cealalta (pe alte planete, în lumea de dincolo); locuri situate într-un viitor mai mult sau mai putin îndepartat si verosimil; locuri unde traditiile populare sau legendele antice si-au plasat întâmplarile si eroii; orase si tinuturi inventate de scriitori cu intentia de a oferi replici mai mult sau mai putin aluzive sau veridice realitatii (si în care realitatea si fictiunea se amesteca – inclusiv la nivelul toponimelor -, precum în Wessex-ul lui Thomas Hardy sau în Yohnapatawpha County lui W. Faulkner); locuri de pura inventie, care se îndeparteaza voit de realitate, precum cele plasmuite de Luciano de Samosata sau de Rabelais în uimitoarele lor fantezii literare; locuri exotice precum cele din „O mie si una de nopti“ sau cele întâlnite în „drumurile“ lui John Mandeville ori Marco Polo; locuri fantastice care refac mitice tarâmuri pierdute, precum cele ale lui Tolkien, Lewis ori Ende; locuri alegorice si simbolice asemenea celor din „The Pilgrim’s Progress“ al lui John Bunyan; locurile reale si perfecte ale utopiei sau cele sinistre si nelinistitoare ale distopiei. Sunt orase, regiuni, tinuturi, insule, fluvii, castele, hanuri si colegii, nave si planete având un nume care le identifica si care nu corespunde niciunui loc real“.
Asadar, cartea Annei Ferrari este un dictionar al locurilor care nu se gasesc pe nicio harta, dar care au o veridicitate intrinseca.
Încercarile continue de a gasi echivalentele reale ale unor toponime, hidronime, oronime, vorbesc de nevoia de certitudine a cititorului, mai puternica decât acceptarea conventiilor literare. Pagini întregi sunt dedicate unor locuri mitice sau biblice (Atlantida, Infernul, Labirintul, Paradisul, Purgatoriul), locuri cu simbolistica variata, influentata de credinte si religii.
Numarul insulelor înregistrate în dictionar este de ordinul sutelor; cel mai adesea, insula este un loc în care se poate ajunge la liniste, un loc al abundentei vegetale, un loc edenic în care domnesc Dragostea, Fericirea, Vesnicia. Chiar si când i se ataseaza adjectivul „necunoscuta“ sau, poate, tocmai de aceea, insula ramâne un loc al misterului, al aventurii, al refugiului si al… izolarii. Câteva dintre acestea au facut o lunga cariera literara. Ne gândim în primul rând la „Utopia“, insula descrisa de Thomas More în romanul sau filozofic, spatiu care e, deopotriva, „loc care nu exista“ (ou topos) si „loc fericit“ (eu topos). Imaginând, într-o insula îndepartata, un stat ideal a carui valoare fundamentala este munca, un stat cu legi putine, dar clare al carui scop suprem este pacea, Thomas More va deschide drumul unei specii literare înca vii (Ecotopia, din romanul cu acelasi titlu al scriitorului american Ernest Callenbach, este o tara unde se realizeaza utopia ecologica. Ideea de baza este aceea de a contrapune utopiei tehnologice, care rezolva problemele societatii umane prin intermediul progresului tehnologic, o utopie care se sprijina doar pe natura si pe capacitatea acesteia de regenerare).
O alta insula celebra este cea a lui Robinson Crusoe. Din 1719, când a aparut primul volum al lui Daniel Defoe, pâna în zilele noastre, naufragiul pe o insula pustie a cunoscut viziuni nuantate complementare (parasirea insulei provoaca regrete, noua realitate solicita eforturi de nominatie). Potrivit autoarei si romanului lui Umberto Eco, „L’isola del giorno prima“ (aparut în 1944, tradus si în româneste un an mai târziu) porneste de la mitul lui Robinson, rasturnându-i elementele.
Pe lânga exotismul, ciudatenia si departarea spatiilor descrise, scriitorii încearca si prin numele locurilor sa-l atraga pe cititor. Daca unii „lungesc“ toponimele din dorinta de a le face „graitoare“ (de tipul „Cittá del Sole“ sau „Paese dove non si muore mai“, la Italo Calvino), altii mizeaza pe efectele încifrarii prin procedee variate. Uneori, numele este redus la o singura litera (Orasul X la scriitorul maghiar Tibor Dery), alteori este rezultatul unor efecte fonetice si al jocurilor de cuvinte (Kakania, numele ironic al Austriei la Robert Musil, este obtinut prin repetarea sunetului cu care sunt abreviate doua cuvinte kaiserlich si koniglich); în sfârsit, în alte cazuri, numele devine aproape imposibil de pronuntat (un oras în care îsi gaseste refugiul Candid, personajul lui Voltaire, se numeste Valdberghoff – Trarbk – Dikdorff).
În cazul scriitorilor creatori ai unor „lumi“ cu o anumita „autonomie“ teritoriala (W. Faulkner, Thomas Hardy, John Ronald Tolkien), autoarea ordoneaza alfabetic toponimele literare, indicându-le, în tabele sinoptice, tipologia (râu, oras, munte, padure etc.), corespondentele reale si operele în care acestea apar. De altfel, cei mai citati scriitori, pe lânga cei amintiti deja de catre noi, sunt Homer, Francois Rabelais, Jules Verne precum si Italo Calvino, care, în „Cittá invisibili“, imaginând ca Marco Polo prezinta marelui Han locurile vizitate în misiunile sale diplomatice, are prilejul de a descrie zeci de orase toate cu nume de femei, de la Adelma la Zora.
Cunoscând din „Introducere“ criteriile de selectie a operelor (locuri imaginare si nu reale, prezenta unui toponim care permite în mod sigur identificarea unui „loc“, importanta si notorietatea operelor, gustul), am cautat cu înfrigurare si numele scriitorilor români. V. Alecsandri este prezent cu poemul dramatic „Fântâna Blanduziei“ inspirat din traditia clasica al carui succes se explica, sustine autoarea, prin faptul ca piesa hranea ideea originii romane de care este atât de atasat poporul român. Prin povestirea „Kir Ianulea“, I.L. Caragiale se înscrie în lunga lista a scriitorilor care au descris Infernul. Ioan Slavici este înregistrat cu doua locuri imaginare. Primul, osteria Moara cu noroc (Il mulino della Fortuna) „sintetizeaza atmosfera unei localitati de margine unde întâlnirea unor populatii cu traditii diferite constrânse sa convietuiasca (evrei, români, unguri) conditioneaza raporturile umane, creând tensiuni si conflicte“. Al doilea este Valea Seaca (Vallesecca), din nuvela „Popa Tanda“, pe care este asezat satul Saraceni.
Fiecare pagina a „Dictionarului“ ofera cititorului informatii despre originea unor termeni sau a unor expresii. Unele toponime create de scriitori au devenit, în timp, nume comune, intrând astfel nu numai în dictionarele de eponime, ci si în dictionarele generale. Este cazul substantivului „pandemoniu“ nascocit de John Milton în „Paradisul pierdut“, denumind locul în care se strâng toti diavolii, „capitala diavolilor“ iar, mai apoi, „adunare de oameni rai, scelerati“. Sintagma „republica (tara) bananiera“, foarte frecventa în limbajul publicistic, a fost inventata de scriitorul american O. Henry, dar va deveni cunoscuta prin creatia lui Pablo Neruda. Închipuind, în „Canto generale“, o împartire a lumii între companiile multinationale, poetul chilian îsi va exprima în versuri, deopotriva, sarcasmul, amaraciunea si revolta fata de realitatea latino-americana.
Drumul lung, dificil si periculos spre aceste tarâmuri îndepartate este unul initiatic, al înfruntarii cu propriile puteri, iar sufletul calatorului este prins, cel mai adesea, între dorinta depasirii barierelor cunoasterii si dorul întoarcerii acasa. Si cititorul care se încumeta sa refaca, prin lectura, parcursul personajelor are nevoie de un viaticum potrivit. Naratorului care îl întreaba pe un interlocutor ocazional „Cum se ajunge în Trapananda?“ (misteriosul tinut descris de Luis Sepulveda în „Patagonia Express“) i se raspunde: „Con pazienza, amico. Con molta pazienza.“
fain tiru da nu ma ajuta cu nimic pacina care o vizitez
Comentariile sunt închise.