Reînfiinţată în 1992, prin strădaniile Corinei Sandu şi ale lui Radu Florescu, organizaţia care a reunit, la început, doar câteva muzee din România, în cadrul Comitetului Naţional Român ICOM, această asociaţie profesională a reuşit să fie, practic, singura supravieţuitoare dintr-o puzderie de organizaţii – mai mult sau mai puţin profesionale ori sindicale – ce reuneau fie instituţii, fie indivizi, şi care au apărut imediat după 1989, ca reacţie firească, democratică, după decenii întregi în care muzeografii nu au avut parte nici măcar de organizaţii de genul uniunilor de creatori, de care dispuneau scriitorii sau compozitorii. Toate celelalte organizaţii profesionale – naţionale, regionale, specializate, sindicalizate etc. – au dispărut încă de acum două decenii, încet, fie pentru că apăruseră prea devreme, fie pentru că era deja prea târziu pentru a mai însemna ceva, într-un peisaj politic şi cultural schimbat faţă de realităţile din perioada comunistă.
Aflându-mă în preajma profesorului Radu Florescu, am fost ales în Biroul Executiv al Comitetului Naţional Român ICOM încă din 1994, devenind preşedintele acestuia zece ani mai târziu. Recent, la Timişoara, mi-am încheiat ultimul mandat la conducerea organizaţiei, alături de Lia Maria Voicu şi Ligia Fulga, care au ieşit, şi dumnealor, din Biroul Executiv. Noua componenţă a acestuia îi include pe Dan Octavian Paul (şeful Laboratorului de restaurare din Muzeul Banatului) în calitate de preşedinte, Narcis Dorin Ion (directorul general al Muzeul Naţional Bran) drept vicepreşedinte, Iulia Mesea (şef de secţie la Muzeul Naţional Brukenthal) ca secretar, Florin Sicoie (directorul Muzeului de Artă al Judeţului Prahova „Ion Ionescu – Quintus”) ales trezorier şi Mircea Alexandru Hortopan (directorul adjunct al Muzeului Naţional Peleş) ca membru. După cum se vede, fiecare dintre noii membri ai Biroului Executiv reprezintă muzee mari, importante din România, dar nici unul nu este din Bucureşti. Nu îmi dau seama dacă aceasta poate reprezenta o schimbare adevărată în ponderea pe care muzeele din Capitală o au în raport cu cele din provincie, dar, pe undeva, poate că este mai bine aşa. Au fost vremuri în care aproape toţi membrii Biroului erau doar bucureşteni, fapt care a constituit un dezechilibru major în organizaţie şi un factor perturbator, colegii din provincie având senzaţia că până şi într-o organizaţie profesională, naţională, aşa cum este Comitetul Naţional Român ICOM, deciziile se iau tot la Bucureşti, de parcă asociaţia ar fi fost o prelungire a Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor sau chiar a Ministerului Culturii însuşi.
Apărută cu mult mai târziu, abia în deceniul trecut, Reţeaua Naţională a Muzeelor din România (RNMR) s-a afiliat, din capul locului, Reţelei Muzeelor din Europa (NEMO), fiind constituită pe cu totul alte principii decât cele care fundamentează ICOM-ul, cu toate că şi NEMO este, ca şi ICOM, o organizaţie formată din mai multe organizaţii. În cazul ICOM, acestea sunt comitetele naţionale şi internaţionale, alianţele regionale şi asociaţiile afiliate, iar în cazul NEMO ele sunt reţelele naţionale. Desigur, şi scara este diferită, ICOM fiind o organizaţie mondială – partener strategic al UNESCO – în vreme ce NEMO se păstrează în limitele continentului european. Asemănarea fundamentală dintre cele două organizaţii, însă, este aceea că ele sunt asociaţii ale profesioniştilor din muzee şi nu ale guvernelor sau ale autorităţilor publice, sunt, aşadar, organizaţii internaţionale neguvernamentale, nu interguvernamentale, aşa cum este UNESCO.
RNMR s-a afirmat repede în ţară, nu doar prin câteva proiecte pe care şi le-a asumat – între care cel al organizatorului principal al Nopţii Europene a Muzeelor în România – ci şi prin acţiuni hotărâte în faţa autorităţilor publice, atunci când acestea intenţionau să ia măsuri împotriva muzeelor aflate în propria lor subordine. Probabil că mai cunoscută dintre acestea rămâne atacarea în contencios a Hotărârii Guvernului – ministru al Culturii era atunci Teodor Paleologu – prin care inventarul obiectelor provenite de la fosta Mănăstire Cotroceni, inclusiv superbul său iconostas, şi aflate în administrarea Muzeului Naţional de Artă al României urma să treacă în administrarea Preşedinţiei, pentru a împodobi copia bisericii fostei mănăstiri ridicate în curtea Palatului Cotroceni. Succesul RNMR în justiţie a dovedit faptul că se poate lupta pentru interesele muzeelor chiar şi împotriva Guvernului, atunci când acesta din urmă uită care îi este menirea în raport cu propriile sale instituţii.
Nu cu multă vreme în urmă, la Suceava a fost aleasă noua conducere a RNMR, după ce iniţiatorul organizaţiei, muzeograful bucureştean (de la Muzeul Naţional al Literaturii Române) Dragoş Neamu, şi-a încheiat cel de al doilea mandat ca preşedinte. El a rămas, însă, în structura organizaţiei, în calitate de director executiv. Am avut onoarea să fiu ales preşedintele RNMR, având alături de mine, ca membri ai Consiliului Director, pe Alexandru Bâldea (director la Artmark), Valer Rus (directorul Casei Mureşenilor), Lăcrămioara Stratulat (directorul general al Complexului Naţional Muzeal „Moldova“), Tudor Sălăgean (directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei) şi Alexandra Zbuchea (prodecan al Facultăţii de Marketing din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative). Nu pot decât să sper că vom reuşi să reprezentăm, pe mai departe, interesele muzeelor româneşti şi, în ultimă instanţă, pe cele ale tuturor celor care lucrează în aceste instituţii.
Post scriptum
Trebuie să revin cu o erată la articolul anterior. Pe noul proprietar al clădirii Muzeului Naţional al Literaturii Române, cel care îi cedase partea sa lui Mihai Sturdza, îl cheamă Rudeanu, nu Răducanu. În altă ordine de idei, Muzeul se pregăteşte să părăsească imobilul, mutându-se în spaţiile pe care le ia în chirie de la Compania Naţională a Imprimeriilor „Coresi“. Probabil că de acum înainte, cel puţin un an de zile, Muzeul nu va mai fi accesibil publicului din punct de vedere expoziţional. Nu îmi rămâne decât să sper că specialiştii instituţiei vor şti să organizeze activităţi în afara sediului, pentru a păstra viu muzeul în memoria comunităţii şi pentru a pune în valoare, pe cât posibil, nepreţuita comoară a literaturii române de care Muzeul dispune.
Autor: VIRGIL ŞTEFAN NIŢULESCUApărut în nr. 474