O. Nimigean, Radacina de
bucsau, Editura Polirom, Iasi, 2010, 480 p.
Un aer parodic, de sublima neseriozitate, l-a insotit pe
O. Nimigean inca de la inceputul carierei. Si asta nu doar pentru ca a debutat in forta cu un volum de „Scrieri alese“ devenind apoi unul dintre personajele centrale ale „Clubului 8“, gruparea ieseana mai preocupata de fine (auto)ironii decât de acreditarea unui program coerent, ci pentru ca insasi natura scrierilor lui era oarecum „mixta“: fie ca scria poezie sau roman, O. Nimigean isi submina permanent un grav filon existential printr-un textualism lejer si compensativ. Printre valurile succesive de autenticisti care au traversat literatura româna din ultimii douazeci de ani, autorul „Planetei zero“ parea sa fie ultimul scriitor dispus inca sa mai dea literaturii ce-i al literaturii.
Sindromul Couvade
Astfel incât e surprinzatoare schimbarea macazului in cel mai recent roman. In ciuda titlului cam pretios (autorul tine neaparat sa-si trimita cititorii la dictionar inca de la primul contact), „Radacina de bucsau“ reprezinta o despartire cât se poate de radicala de histrionismul livresc care constituia pâna acum marca Nimigean. Atât e de convingatoare reconversia stilistica, incât ea nu pare doar o noua masca a proteismului, ci de-a dreptul „o schimbare la fata“. Dragostea sau moartea, teme recurente in literatura lui Nimigean, camuflate pâna acum in ironie si intertext, intra, „Radacina din bucsau“ intr-o ecuatie pe cât de elementara, pe atât de complexa. De mare precizie regizorala e, in primul rând, decupajul romanului: naratiunea de aproape 500 de pagini umple rama extrem de simpla – dar cât ce plina de semnificatii! – a intoarcerii unui barbat la casa parinteasca pentru a-si ingriji mama aflata in pragul mortii. Ceea ce pare promisiunea unei imense plictiseli pentru cititor – evenimentialul exterior aproape ca nu evolueaza – devine, treptat, un joc psihologic incordat. O data, pentru ca naratorul-protagonist al romanului e departe de ceea ce s-ar putea numi o personalitate inchegata: ratat in plan social si parasit recent de iubirea vietii (misterioasa Ioana-Zelda), suferind in plus de o defazare cronica fata de realitate (traieste permanent „intre lumi“), Liviu resimte la dimensiuni paroxistice decaderea fizica a mamei. Mai mult decât sa inspire o tristete fireasca, filiala, iminenta mortii ei e traita pe propria piele. Dupa cum unii barbati incep sa adopte simptomele si durerile sarcinii din solidaritate cu persoana iubita (ceea ce specialistii numesc „sindromul Couvade“), tot astfel fiul se imbolnaveste, daca pot sa ma exprim astfel, de moarte prin simpatie. Nu e vorba atât de junghiurile spontane sau de amortirea subita a muschilor (frica „modifica chimia trupului“), cât mai ales de suspendarea oricarei activitati psihologice autonome. Liviu devine o persoana vegetativa, care traieste suspendata intre fantasmele nocturne ale iubirii pierdute si cursa contra cronometru impotriva mortii. Cu toata lentoarea desfasurarii actiunii, „Radacina de bucsau“ e, indraznesc sa spun, aproape un roman detectivistic, de o tensiune extraordinara, in care fiul incearca sa identifice si sa indeparteze, pe cât posibil, simptomele mortii. Nu numai accesele de tuse ale mamei, ametelile sau fizionomia livida sunt indicii inspaimântatoare pentru protagonist, ci si perioadele de acalmie sau de aparenta insanatosire. Cel care vegheaza la capul muribundului e, prin excelenta, un personaj suspicios si paranoic, obsedat de a supradimensiona monstruos orice cuvânt si de a banui in spatele fiecarui gest un semn de adio.
Un personaj de zile mari
Pentru ca, la rândul ei, muribunda devine o persoana ermetica, predispusa la un limbaj incifrat. Romanul de aproape 500 de pagini al lui O. Nimigean poate fi catalogat, de aceea, drept o cronica extrem de minutioasa a starilor si a fizionomiei mamei, privita tot timpul ca o enigma. Analiza fara menajamente, pâna la ultima inflexiune, e ticul fondator al naratiunii. Nici nu stiu de unde sa citez, atât de dese sunt pasajele expresive din carte: „Vaietele s-au declansat spontan, inca inainte de-a o atinge. Se deruleaza ca un fel de protocol obligatoriu, adica, esti bolnava, te vaieti, n-ai voie sa stai cu limba-n gura. Mama o face temeinic, gospodareste, masurat, atenta la nuante, si-a stabilit un ton egal de fond, pe care creste si scade intensitatea, controlându-si variatiunile. Dupa cum dozeaza, cu un chip concentrat, serios, „a“-urile, „i“-urile, „e“-urile, trecerile dintre „u“ si „i“, am senzatia (ma face sa zâmbesc) unei muzici de vocale atent orchestrate. Vaietatul trebuie sa iasa bine, sa fie convingator si in virtutea unor calitati artistice, nu doar ca expresie bruta a durerii“. Scormonirea indiscreta in fiinta mamei pentru a-i repera ultimul sâmbure de vitalitate implica o ciudata apropiere, gestionata de Nimigean cu talent de – imi dramuiesc bine epitetele – mare prozator. Exceptionale sunt pasajele in care fiul e obligat la atât de umilitorul menaj al mamei aflate in imposibilitatea de a se mai ridica din pat. Departe de a aluneca vreo clipa in grotesc (desi scriitorul nu cruta niciun amanunt), scenele de intimitate fizica absoluta dobândesc o frumoasa aura simbolica. Mama redevine, in mâinile emotionate ale fiului, un copil neputincios, iar ceea ce parea initial o atrocitate se transforma intr-o experienta privilegiata de comunicare: „Adevarul este ca ne stapâneste jena pe amândoi. Pe mine pentru ca o stiu extrem de pudica. Se prefacea, strident de-a binelea, ca nu-i pasa. „Toarna-mi sa ma spal pe cap! Ai adus samponul de urzici?!“ O veghez sa nu se dezechilibreze. Pielea i-a ramas neverosimil de tânara. Fina. Proaspata. Fara pete. Doar pe mâini. Iar sânii, cu toate ca lasati, s-au pastrat plini, cât de cât elastici. In pântecele asta stateam eu ghemuit. Dadeam din picioare. Incepusem, dupa noua luni, sa ma invinetesc“. „Radacina de bucsou“ nu e atât un descensus ad inferos, cum crede Bogdan Alexandru Stanescu in prefata cartii, cât mai ales un regressus ad uterum. Fara stare sociala, parasit de sotie si de prieteni, cu gândurile incâlcite, protagonistul se reintoarce aproape gol pentru a retrai pentru câteva luni in vidul relatiei elementare cu propria mama. Jurnalul spaimelor mortii iminente e dublat de subtila parabola a descoperirii paradisului. O. Nimigean scrie pasaje intense atât despre regasirea de o clipa a caminului-uter (ca in acele proiectii alb-negru care se coloreaza dintr-o data, casa parinteasca incepe sa se populeze cu mirosuri, senzatii si imagini adânc ingropate in memorie), cât si de recuperarea, printre accesele de spaima si de permanent disconfort, a momentelor de comunicare directa. Antologica prin sincronizarea gesturilor, retentia si pânda psihologica reciproca sau eruptia eliberatoare a râsului, e scena noptii de Pasti din spital, in care, in deplina siguratate, cei doi retraiesc revelatia intregirii nu pornind de la sentimente abstracte (Nimigean nu aluneca nicio clipa in kitsch metafizic), ci de la senzatia comuna a unei…portocale acre: „Izbucneste in râs, apasându-si cu degetul proteza auditiva. Nici eu nu ma mai pot abtine. S-a pornit asa. Ne uitam unul la altul si râdem. Chipul i s-a destins, râde cu gura pâna la urechi, facându-si cruci mici si stergându-si lacrimile“.
De altfel, intregul personaj al mamei e construit magistral. Cei care s-au plâns, pe buna dreptate, ca romanul postdecembrist are trama epica – reintoarcerea la story a tinut capul de afis al teoretizarii prozei de prin 2000 incoace – dar n-are, in schimb, personaje, pot gasi in Hareta un prilej suficient de inlaturare a angoasei. Batrâna muribunda de 83 de ani din „Radacina de bucsau“ e, oricât de paradoxala ar parea afirmatia, cel mai viu si mai consistent personaj din literatura ultimilor ani. Desi ar fi avut toate datele si circumstantele atenuante, prozatorul nu recreeaza in batrâna Hareta o victima, ci o femeie totala, surprinsa simultan in toate starile si vârstele biologice posibile. Mama protagonistului e in acelasi timp „o fetiscana pusa pe sotii“ si „o bunicuta usor nesigura, cu un aer infantil“, un animal „incoltit“ sau pur si simplu „monstruos“, dar si „imparateasa a Chinei“. Cel mai surprinzator lucru, in logica interna a romanului nimic nu pare contrafacut sau antitetic.
Vreau sa uit, insa, ca pe un esec propriu, pasajele mai putin reusite, care ar putea lipsi la o eventuala editie a II-a fara a pune in pericol organicismul constructiei. Este vorba, in general, de limbajul pretios-rebarbativ in care sunt expuse, cel mai adesea, introspectiile personajului central. Daca relatia cu mama e perfect verosimila pentru ca se consuma in prezentul naratiunii, la nivel senzorial, incercarile de a intelectualiza raportul cu propriile credinte, cu societatea sau chiar cu Zelda suna fals si manierist. In cele mai meditative pase ale sale, protagonistul se exprima astfel: „Intuiam pericolul de a cauta sa eschivez un timp destâtânat blocându-ma intr-un timp mort, imbâcsit, steril. Unul te perverteste, celalalt te mucegaieste“. Termeni hipertehnici aplicati stângaci unor realitati cât se poate de delicate creeaza – la un autor care a renuntat deocamdata la tentatia parodica – impresia de umor involuntar: „Da, cel mai mult ma ranea când Zelda ma privea din perspectiva mentalitatii mutante, pactizând cu adversarul meu generic“. Sau: „Ostilitatea ei ma exila intr-o perceptie acuta a contratimpului“. Aliajul fortat de jargon intelectualizat si regionalisme dezumfla si el drama, proiectând-o pe ecranul ridicolului: „Mentula chiflicita se preschimba intr-un fascin teapan. Erectia nu-mi induce o dispozitie erotica. Imi da o stare de incordare sportiva“. Noroc insa ca astfel de pasaje nu sunt nici frecvente, nici centrale in semnificatia romanului.
Oricât s-ar dovedi de relative in literatura topurile si statisticile, trebuie spus ca ultima carte a lui O. Nimigean reprezinta atât o surpriza de proportii ce anunta reinventarea din radacini a unui scriitor, cât si un moment de gratie al romanului românesc postdecembrist. Plus, de ce nu, un posibil scenariu de film. Vad deja „Radacina de bucsau“ regizata de unul dintre reprezentantii Noului Val românesc, de care nu-i exclus ca prozatorul sa fi fost influentat subtil in lentoarea desfasurarii si sadismul detaliului.