În plină atmosferă estivală, la o mică editură franceză din Versailles apare Gestion de la barbarie de Abu Bakr Naji, cărţulie taxată prompt de Le Figaro, în iulie, drept un Mein Kampf al islamiştilor – „lucrare de referinţă pentru şefii Statului Islamic“. Justificarea editorilor francezi – îi tipărim ca să le cunoaştem intenţiile, pentru a nu putea spune „n-am ştiut nimic!“ – nu e deloc pe placul jurnaliştilor de la Le Figaro, care nu uită să amintească faptul că volumul poate fi achiziţionat de orice internaut pentru suma „modică“ de 24 de euro („modică“ e un fel de-a spune, depinde de unde priveşti lucrurile: dacă le priveşti din Estul rupt în fund, s-ar putea să fie de-a dreptul prohibitivă; pe de altă parte, tot e bine că editorul cu pricina a scăpat de acuzaţia că ar fi o coadă de topor care ar ţine să se îmbogăţească pe spinarea potenţialelor victime ale potenţialilor jihadişti). Însă ciudată descriere fac cei din Le Figaro acestui Mein Kampf al islamiştilor: „un text violent, care preamăreşte haosul şi distrugerea“. Ceva nemaiîntâmplat pe piaţa franceză? Fac altceva cărţile lui Houellebecq? Ce întrebare nepoliticoasă! Fireşte că fac altceva: ele problematizează haosul şi distrugerea. Asta ar explica furia lui Houellebecq faţă cu concurenţa furiei jihadiste, explicită în interviul acordat publicaţiei franceze Revue des deux mondes (numărul din iulie-august 2015). Marele nihilist al Franţei contemporane şi proaspătul autor al romanului Supunere, o distopie a Franţei confruntată cu pericolul islamizării, roman lansat pe piaţă chiar în preajma asasinării în ianuarie a redactorilor de la Charlie Hebdo, vorbeşte în acest interviu de „angoasa în stare pură“ care bântuie prin societatea franceză de azi supusă spectrului islamizării şi crede că „terorismul şi militantismul sunt mijloace de socializare“, dacă ne gândim ce impact trebuie să aibă „momentele trăite (de terorişti) împreună“, în timpul acţiunilor de forţă contra poliţiei, la impresia de a fi „ei contra tuturor“, acest sentiment de comuniune şi comunitate crescând în intensitate proporţional cu numărul inamicilor. „O acţiune violentă de orice natură poate fi văzută ca un mijloc de a ieşi dintr-o anomie (dezorganizare socială rezultată din absenţa normelor comune) fără speranţă“, crede romancierul, o anomie căreia îi vor fi căzut pradă şi teroriştii, dar şi societatea franceză în ansamblul ei. Dominaţie, angoasă, islamizare, anomie – astea ar fi verigile care-i mai ţin laolaltă, azi, pe europeni: „singurul lucru pe care-l mai avem în comun“. Aşa că Houellebecq scoate din teşchereaua lui de artefacte mumificate cuvintele „plăcere“ şi „sinceritate“ şi-şi spune părerea despre marea manifestare de solidaritate Je suis Charlie: a fost o mişcare „impresionantă şi sinceră“, care i-a „făcut plăcere“, aducându-i aminte că există solidaritate etc. etc. Ce n-au reuşit şaptezeci de ani de pace şi consumism de voie a reuşit, deci, „pericolul islamic“: să scoată apă din piatră seacă şi să facă din Houellebecq un cruciat, un patriot interesat de opinia majorităţii franceze şi un om de bine, care tresaltă de grija cetăţii. O fi bine, o fi rău?
Autor: TEODORA DUMITRUApărut în nr. 528