Când regularizezi un sistem de scriere vechi trebuie sa fii de doua ori atent la sensuri: mai întâi la cele actuale, uzuale – apoi la cele din sistemul respectiv. Autorii care au gândit îndelung asupra scrisului implica în grafie gândul: trebuie cel putin sa-ti pui întrebarea daca are sens ce si cum au scris ei, înainte de a schimba ca pentru noi. Iata, de pilda, banalul odata la Eminescu. Redau prima strofa a „Luceafarului“ în forma din „Almanahul România juna“ (aprilie 1883):
A fost odata ca ‘n povesti,
A fost ca nici odata
Din rude mari împaratesti
O prea frumoasa fata.
„Convorbirile literare“ reiau poemul în august 1883, astfel:
A fost odata ca ‘n povesti.
A fost ca niciodata
Din rude mari împaratesti
O prea frumoasa fata.
Titu Maiorescu pastreaza, pentru editia din decembrie 1883, forma din „Almanah“, în editia a II-a (1885) are la fel – dar în editia a treia (1888) pune „A fost o data si ca nici o data“, forme pe care apoi le abandoneaza. (Nu e greu de înteles de ce abandoneaza: la reluarea termenului, în vorbele fetei, are: „Noi merge nici odata“, deci a avut intentia sa corecteze si aici: o data, dar corectorul l-a înteles gresit si a iesit gresala „Noi merge“, pentru „N’oi merge“; de obicei în vecinatatea corecturilor lui Maiorescu apar greseli tipografice noi. La editia a IV-a va fi renuntat, asadar.) Editorii de dupa el oscileaza între niciodata si nici odata. Astazi textul este astfel, dupa Perpessicius:
A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata,
Din rude mari împaratesti,
O prea frumoasa fata.
În prima editie, din 1939, Perpessicius nu avea nimic dupa primul vers, împotriva întregii traditii de pâna la el, dar apoi revine la forma împodobita cu virgule – pe care o stabilise, de fapt, C. Botez (1930).
Cât despre manuscrise, nu ne lamuresc prea mult, laboratorul „Luceafarului“ fiind extrem de vast. Undeva gasim „A fost odata ca ‘n povesti / A fost ca nici odata“ (Mss. 2277, 132, corelat cu „N’oiu merge nici odata“), la fel este în Mss. 2275, 39, pentru ca în „Legenda Luceafarului“ (Mss. 2261, 198, datat de poet „Aprilie 10, 1882“) sa gasim „A fost odata ca ‘n povesti / A fost ca nici o data“, corelat însa cu „N’oiu merge nici odata“. Peste tot în manuscrise punctuatia este alba – fie ca sunt ciorne, fie ca e lasata special deoparte (probabil, pentru a fi completata sistemic pe textul definitiv) – astfel ca autorului însusi îi putem atribui sigur doar virgula din „Almanah“ sau punctul de „Convorbiri“ dupa primul vers. Înca o data: cine-si face iluzia ca manuscrisele rezolva cele mai multe probleme editoriale se însala: mai degraba ele dau sugestii. Pentru nici (macar) un poem eminescian nu detinem ultimul manuscris, cel dat la tipografie. Si, ca sa fim si mai linistiti în privinta aceasta, trebuie sa mai stim un lucru: chiar dupa tiparire poetul intervenea asupra textului (vezi cazul „Scrisorii III“, publicata în „Convorbiri literare“ si apoi în „Timpul“). Am demonstrat în alta parte ca, în cazuri extreme, pentru greseli tipografice se întrerupea procesul de tiparire al „Convorbirilor literare“, se facea corectura si apoi se relua. (Exista exemplare din revista, acelasi numar, care difera: unele au gresala tipografica, altele nu o au).
Asadar, si în privinta primelor versuri din „Luceafarul“ tot editorii trebuie întrebati asupra vointei auctoriale.
Ce vrea sa însemne, în fond, aceasta oscilatie a formelor si a punctuatiei? Nimica toata, s-ar zice, a evoluat scrierea spre simplificare în privinta formelor, nici o data, nici odata e mai usor de scris niciodata. Limba româna nu are un termen specializat pentru „jamais“ frantuzesc (asa cum nici germana, de pilda, nu are) – si cred ca se încearca o creare artificiala a lui. La noi, teoreticul „nicicând“ n-a reusit sa se generalizeze (se refera la viitor, nu si la trecut).
Adverbul „odinioara“ este, pe de alta parte, destul de complicat; dar ce substantivare interesanta de la latinescul de una hora – „într-una dintre ore“, clipe, momente: vezi, de pilda, într-o doara, simetric acestuia: in una de hora „într-o ora, clipa oarecare“, „la întâmplare“, „fie ce-o fi“ – nu însa „bunaoara“, bona hora, clipa buna – pentru care vezi bonheur frantuzesc, „fericire“, cu deosebirea ca acolo s-a creat perechea cu malheur, „nenoriocire“, din mala hora pe când limba româna n-a pastrat malus (noi mostenim pentru iderea de „rau“ un termen juridic: reus care înseamna acuzat; probabil ca „mal“ tracic a fost prea puternic si n-a putut fi dizlocat, vezi Dacia malvensis si atâtea toponime pe mal: Malureni, Malu Surpat, chiar Moldova, cum ne demonstreaza dl. Mihai Vinereanu, etc.,etc.; în româneste „ceasul rau“, combinatie slavo-latina, nu înseamna „nenorocire“, „malheure“, ci „ghinion“, tine tot de clipa, ora fatidica – si nici nu are pereche într-un eventual „ceasul bun“ – expresia „sa fie într-un ceas bun“ pare singulara si este, probabil refacuta pe linie culta: sa fie de bun augur, etc. – de vreme ce înseamna ceva tot în legatura cu norocul: se pare ca la noi sistemul expresiilor – pereche s-a dezechilibrat, aici, din cauza refuzului lui malus latinesc, oricum raul nu se opune la bine, vezi expresia „e bine rau“, etimologic: e acuzat de bine, foarte bine). Neputând crea pereche, bunaoara a trecut în zona adverbelor. Toate aceste forme sunt mascate în scris, pentru ca noi scriem fonetic (si bine facem, desigur…) adica legat: doara pentru d’oara. Daca avem curiozitatea sa cautam, însa, sensul primar latinesc se pastreaza, chiar si pentru omul de cultura medie solida, nu numai pentru lingvist.
Asadar, formele multiple pe „data“ românesc pot sa încurce vorbitorii si se tinde spre o grafie unitara, „niciodata“ în loc de „nici odata“, întocmai ca în cazul lui „oara“. O panica scientista îl împinge, cred, pe lingvistul român sa faca din cuvinte – concepte sau sa descopere concepte acolo unde nici nu te-ai astepta ca filolog. De pilda, un bun prieten din latura aceasta a lingvistilor este convins ca în cuvântul românesc „nimic“ se afla ideea de zero absolut, de kenos din greaca. Nicidecum: nimic vine din ne si mica, (firimitura, bucata foarte mica, „miette“ pe frantuzeste), deci nimic (nimica mai degraba) înseamna nici macar o firimitura întreaga, mai putin decât o farâmita. De aceea se si spune o nimica toata, adica o farâma mica, mica de tot – deci: ceva, totusi, care se mai poate divide, nu un a-tom (se mai spune un nimic, niste nimicuri; expresiile de limba par a constientiza etimologia). Spatiul este fragmentat pentru limba – si la fel este timpul: fragmentat în dati, ori (oare)… Dar lingvistul trebuie sa-si faca norma lui seculara la reforme, altfel nu mai poate explica evolutia, nu este asa?
…Ca sa iesim din zona aceasta a digresiunilor atât de agreabile, vom spune simplu ca acceptam scrierea, dar cerem sa se spuna unde s-a schimbat, ca sa stim si noi, cititorii de rând.
Cât despre virgule, tot lingvistul contemporan poate spune ca ele nu fac decât sa ajute la recreerea atmosferei de basm, sunt binevenite… Daca ar fi asa, de ce nu pun editorii înca una, astfel: „Din rude mari, împaratesti“, pentru ca rudele mari sunt, doar, si împaratesti, e apozitie, n-ar fi bine sa fie punctata? Iata însa ca aici nimeni nu apoziteaza. Este vorba nu de împarati ca oamerni mari, rude mari – ci de împaratii cei mari, de marii împarati, împaratii lumii (poate chiar în succesiune temporala), aceia care au imperii, nu simple împaratii ca prin basme. În recitare trebuie sa reiasa asta, deci autorul invita si la accente speciale De altfel, poemul eminesciasn începe cu „a fost odata“ – dar nu continua în logica basmului: „A fost odata un împarat si o împarateasa, si ei aveau o fata, etc.“ – ci se opreste la ea, la prea frumoasa fata – care era una la parinti – dar iarasi: parintii sunt de cautat între sfinti si stele.
Cred ca nimeni nu mai judeca atât de simplist „uvertura“ (Lucian Costache) „Luceafarului“ când observa cum se detaseaza între editii textul de baza, cel din „Almanah“. Poetul nu creaza o atmosfera de basm – ci judeca basmul si trece dincolo de el, îl depaseste catre sensuri filosofice adânci. Dl. Academician Alexandru Surdu ne spunea, o data la fumoarul Bibliotecii Academiei, ca în deschiderea „Luceafarului“ recunoaste definitia data de Hegel, în introducerea la „Stiinta logicii“: „fiinta este nimicul“ (cu vorbele dânsului, din memorie „Das Sein, das reine Sein (…) ist das Nicht“); pot confirma ca accentua „Das reine Sein“ exact ca „O prea frumoasa fata“ dupa aceea. M-a urmarit expunerea, si am gasit textul în traducerea lui D.D.Rosca: „Fiinta, fiinta pura (…) este de fapt neant.“ (GWF Hegel: „Stiinta logicii“, p.62-63, passim; îi cer scuze d-lui Alexandru Surdu pentru ca, desi nu am instrumentarul necesar unei abordari a chestiunii în zona stricta a filosofiei, totusi scriu despre aceste lucruri „pe mâna dânsului“: cred ca o fac si pentru a-l readuce la Eminescu-el-însusi). Poti regasi aici formula din deschiderea basmelor românesti, dar depinde cum citesti. Daca zic „a fost odata ca niciodata“ asta înseamna ca a fost cândva cum n-a mai fost pâna atunci sau de atunci în colo, a fost o singura data; în franceza: une fois comme jamais – deci a fost, s-a întâmlat sigur doar ca nu stim când. În acest sens, odata poate fi scris (si înteles) o data, o singura data, asa cum a scris si înteles Titu Maiorescu în editia a III-a a sa. Daca zici, însa, ca Eminescu: odata ca nici odata înseamna ca negi clar pe odata, a fost fara nici un determinant, deci n-a fost (în franceza: jamais pas jamais, în greaca: topos – atopos, kronos akronos). „Luceafarul“ vrea sa spuna ca a fost cândva cum este în povesti, ca este posibil sa fie cum este în povesti; se accentuaza în recitare a fost cu sensul certitudinii: într-adevar, ca în povestile de azi a fost cânva. Punctul din „Convorbiri literare“ mi se pare mai ferm – si-l compar cu situatia din „Te duci“, versul 2: la fel, punct ferm în „Convorbiri“ (refuzat în serie de toti editorii). Mai departe de aceasta constatare ferma, însa, continua: a fost cum nu e, ca nicicândva. Însa aceste întâmplari, aceasta poveste, acest mit… exista. (Basmul iese din paradox ironic, mai degraba accentându-l astfel: „Ca daca n-ar fi nu s-ar povesti“.) Exista fara sa fie, pentru ca nu a cazut în timp. N-a fost nici în trecut, nu va fi nici într-un viitor oarecare: asta înseamna ca poate sa fie oricând, chiar acum. Mai mult: asta înseamna ca este continuu, întâmplarile acestea sunt, se petrec acum si s-au petrecut mereu si se vor petrece mereu, se nasc încontinuu cautându-si…un odata al lor. În acest sens „Luceafarul“ este actual ca traire – si ca mit, adica îl traim toti si ne traieste pe toti. (Ca în finalul basmului, cu „Si au trait fericiti pâna la adânci batrânete, si mai traiesc si azi, etc.“.) Încontinuu Hyperion este tentat sa coboare în chip de lut – si încontinuu se abtine pentru ca nu are dimensiunea norocului, adica nu poate fi acum si aici, pentru fata aceasta prea frumoasa: ar putea cadea altunde (în timp sau în spatiu), ar putea gasi alta fata – dar nu pe aceasta. Va trebui sa se lase cautat de catre ea. Dar cum îl va recunoaste ea între atâtea chipuri de lut?! „Ce-ti pasa tie, chip de lut dac’ oi fi eu sau altul?“ (cu punctuatia originara) – cum altfel decât prin potriviri cu cineva si… invocându-si norocul propriu? Tot în acest sens… povestea ne spune despre o fata care nu este dar este, n-are corporalitate, timp, exista doar în mintea noastra, o „realitate virtuala“, un rationament..
Într-o carte recent aparuta (Lucian Costache: „Mihai Eminescu. Eseuri deschise. Chipul de aer si chipul de lut“, Ed. Tiparg, Pitesti, 2009) autorul îl citeste pe Eminescu în punctuatia si cu formele originare – si ajunge la concluzii asemanatoare. Cartea este o adevarata enciclopedie eminescologica, dl. Lucian Costache consultând activ, pentru analiza sa la „Luceafarul“, o bibliografie de-a dreptul impresionanta. „Uverturii“ poemului îi dedica aproape o suta de pagini pentru o analiza filologica si stilistica exemplare. Printre sugestiile pe care dânsul mi le ofera, o retin mai întâi pe aceasta, un citat din Tudor Vianu: „n-avem de-a face cu un niciodata al trecutului, nici cu unul al viitorului, ci cu un niciodata al fictiunii; formula amintita vrea sa spuna ca întâmplarea narata apartine închipuirii, nu lumii, este estero-cosmica“. L-as reciti cu mare bucurie pe Vianu, numai ca dl. Lucian Costache ma trimite la o editie noua (Junimea, 1974), pe când studiul lui Tudor Vianu a aparut în 1930, înaintea editiei Perpessicius, deci el n-avea cum sa citeze dupa acesta, deci s-a modernizat dupa normele noastre, de azi. Prin urmare, renunt sa refac, acum, confruntarile – si amintesc doar ca în vremuri mai vechi se cita din Eminescu dupa izvoarele prime, editiile erau privite cu circumspectia necesara. (La Vianu am gasit câteva citari chiar dupa „Convorbiri literare“, cu punctuatia de acolo).
Noi nu ne vom opri, însa, la „Luceafarul“. Cu odata la Eminescu ne întâlnim în mai multe contexte, de pilda în „Rugaciunea unui Dac“, v. 6: „Pe când pamântul, ceriul, vazduhul, lumea toata / Erau din rândul celor, ce n-au fost niciodata“ (C.L., 1 sept.1879; în doua manuscrise anterioare: nici odata – dovada ca a studiat forma ultima, pentru tipar; la Titu Maiorescu: nici-odata în toate editiile; în rest, peste tot niciodata, nicaieri nu se pastreaza virgula dupa celor din C.L.) – unde surprindem acelasi context: a fi este a nu fi, – cu diferenta ca cele care „erau“ salasluiau astfel, identice cu ele însele, în increat, si îsi asteptau rândul sa devina fapturi, chipuri, realitati. Daca facem abstractie de formele manuscrise (cum bunul simt ne cere, de altfel) – în formele tiparite avem situatia clara: „a fost ca nici odata“ „Luceafarul“ (1883) – „n-au fost niciodata“, „Rugaciunea unui Dac“ (1879; aici virgula eminesciana este foarte necesara, separând net categorii quasiidentiuce: celor, ce – ca si cele, care – nu sunt aceleasi, acelea care, ele, ci unele în comparatie cu altele). În acest sens („Rugaciunea unui Dac“), niciodata este „jamais“ si arata timpul continuu, nediferentiat, de dinaintea creatiei. Nu se poate spune nici odata despre concepte care exista si doar asteapta intrarea în lume.
Tot în 1879, în „Despartire“: „Sa fie neagra umbra în care-oi fi perit / Ca si când niciodata noi nu ne-am fi gasit“ – situatie identica: nici odata de trei ori în manuscrise, nici-odata la Titu Maiorescu, niciodata în prima tiparitura. (Ce indiciu mai clar vrem ca în manuscrise studia formele iar în textul definitiv decidea?). Aici situatia ipotetica din rationament se potriveste tot cu sensul niciodata – „jamais“.
Trecem peste „Strigoii“: „…Si fost-ar fi mai bine / Ca niciodata’n viata sa nu te vad pe tine“, pentru ca avem o expresia, probabil calc dupa limba franceza: „jamais de mai vie“.
Mai exista, însa, un context care am dori sa ne infirme afirmatiile de mai sus.
Este vorba de „Sonet (Trecut-au anii)“, primele doua versuri, redate astazi astfel:
Trecut-au ani ca nouri lungi pe sesuri
Si niciodata n-or sa vie iara
Am citat dupa Editia MLR, cu textul stabilit de Petru Cretia care explica, într-un studiu separat, de ce prefera forma din manuscris nouri. Într-adevar, se armonizeaza mai elegant în vers decât forma clascica din Editia Maiorescu (prima tiparire; aici primul editor nu mai pune cratima ci pastreaza în doua cuvinte, ca în deschiderea la „Luceafarul“):
Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri
Si nici odata n’or sa vie iara
Forma manuscrisa uniformizeaza, mai ales, substantivele: ani si nouri, ambele nearticulate. Ramâne, însa, dezacordul cu titlul: Trecut-au anii. Acesta apare numai în prima tiparitura, manuscrisele nu-l contin. Cine l-a dat (Eminescu sau Maiorescu), trebuie ca are în vedere forma articulata care se reia: anii. În manuscrisele eminesciene sunt 7 variante ale acestui sonet, toate aduse la forma încheiata, fiecare în parte mult lucrata – iar textul definitiv (adica: tiparit) câstigând de la fiecare câte ceva. Nu sunt iesite dintr-un condei, este limpede ca autorul a cântarit îndelung fiecare amanunt pâna la o forma convenabila. Or, în alegerea lui Petru Cretia pentru „ani ca nouri“, versul 2 este „Si nici o data n’or sa vie iara“, cum se vede în Mss. 2260, 150 (descifrat de Perpessicius niciodata, legat, poate intuitiv sau neatent). Se repeta nici o data în Mss. 2261, 237, de data aceasta scris si de Perpessicius astfel. Nici nu ne intereseaza oscilatia nici o data / niciodata – mai important este ca în alte forme avem nici odata.
Ce vrea, în fond, acest poem? La Eminescu, „Sonetele“ sunt forme fixe de poezie incantatorie, cheama umbrele, evoca, amintesc de ghicitori, eresuri. Aici negatia este pusa puternic, de trei ori: nici odata, nu, iarasi. Dar în forma primei tipariri persista un joc de cuvinte : nori (lungi) / n’or (sa vie). În fond, este o afirmatie banala: au trecut anii si nu se mai întorc. Transmisa catre norii lungi, însa, care nu au unicitate, a caror lege este sa revina si iarasi sa revina, ireversibilitatea timpului devine relativa. De trei ori se afirma ca „nu vine“, în forme tot mai categorice – între care acel nici o data, nici macar o singura data, este foarte solid – si totusi amintirea norului care persista în jocul de cuvinte… lasa loc de speranta. În profetii sau invocatii, texte divinitorii în general, potrivirile de cuvinte adeveresc sau infirma; aici relativizeaza acel jamais. Sa fim atenti la accentul logic (nu la prozodie neaparat): Trecut-ai ani ca nouri lungi pe sesuri /Si niciodata n-or sa vie iara : se accentueaza nouri, niciodata – cu nostalgie – dar: Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri / Si nici odata n’or sa vie iara – se accentueaza anii si nici, lasând o linie secundara de accent pe cuvintele inediat urmatoare: nori – n’or. Este, în fond, „filosofia“ acelui „niciodata sa nu spui niciodata“ al nostru, de astazi. Si în „Luceafarul“, când spune la modul prezumtiv: „N’oi merge nici odata“, fata de împarat neaga categoric timpul, dar relativizeaza actiunea, lasa loc la reveniri – ca dovada: Luceafarul chiar vine iarasi cu aceeasi ruga / cerere. Ea nu afirma ferm: Nu merg – ci lasa îndoiala: oi merge, n-oi merge (chiar negociaza, cerându-i lui sa coboare pe pamânt, etc.).
Important este ca forma „nouri“ se afla în manuscrisul 2260, 150, în corelatie cu nici o data. Forma tiparita, nori, nu se gaseste în manuscrise – dar se fixeaza în editia Maiorescu pe lânga nici odata. Jocul de cuvinte eminescian nu poate fi desfiintat prin alegerea formei manuscrise nouri, oricât de expresiva si comoda gramatical ar fi aceasta (iar la Eminescu nouri este recurent, vezi chiar personajul „Toma Nour“; cu atât mai mult abaterea de aici trebuie considerata semnificativa si pastrata) – iar nici odata, rupt, raspicat, trebuie pastrat cu valoarea din începutul „Luceafarului“: acolo ceva este continuu pentru ca i se neaga negatia – aici este prefigurat ca relativ pentru ca, desi montat într-o tripla negare, totusi sta într-o puternica legatura cu realitatea comparata. Daca ar fi zis: anii nu sunt ca norii care vin si pleaca, anii nu se mai întorc – autorul spunea un adevar simplu, sesizabil de oricine; când zice ca anii sunt (trec) precum norii – e altceva, înseamna ca spera sa se întoarca – sau, precum în „Cu mâne zilele-ti adaogi“ (din aceeasi zona manuscrisa), ca are de gând sa dezvolte so teorie proprie a timpului complet.