Întâmplarea a făcut ca în anul 2012 să mă aflu la Roland Garros. Primisem o fabuloasă acreditare, una care acoperea întreaga durată a competiţiei, vreo optsprezece zile, dacă includem şi precompetiţia, adică perioada calificărilor. Cum se întâmplă de obicei, norocul se preschimbă cu rapiditate în nenoroc, astfel încât, din pricini independente de voinţa mea, nu am putut fi prezent la marele turneu decât patru zile, cele din urmă ale chenzinei pariziene. Mare lucru nu am apucat să văd, căci nu am asistat decât la semifinalele de simplu şi la finalele de simplu, precum şi la finalele de dublu, plus la ultimul act al competiţiei de old boys.
Sincer, şi nu sunt singurul care gândeşte aşa, intervalul cel mai promiţător al unui turneu de Mare Şlem (şi nu numai) este cel care include meciurile de calificare şi tabloul primelor tururi. La un Grand Slam cele mai frumoase momente sunt, de obicei, cele ale primei săptămâni. De ce? Simplu, pentru că, în acea epocă incipientă a turneului, outsider-ii caută să dea lovitura, încercând să provoace surprize şi să-şi taie partea leului, atacând cu dezinvoltură pe impozanţii favoriţi. În primele şapte zile, cam până în faza optimilor de finală, se poate întâmpla orice. Orice rezultat este practic posibil, aşa că în această cheie s-ar cuveni să citim obsedantele declaraţii ale primilor capi de serie, cum că „Nu ştiu ce o să fie, important este să trec de prima rundă”. Chiar aşa şi este, nici Nadal, regele neîncoronat al zgurei, nu poate răsufla uşurat decât după ce se vede în turul al doilea sau, mai probabil, în optimile de finală…
Dincolo de aceste detalii cu totul reale, ceea ce doresc să comunic în rândurile de faţă este sentimentul deloc plăcut al unui Götterdämmerung pe care l-am trăit la Paris, în frumosul parc sportiv de la Porte d’Auteuil. Să mă explic.
Între 2008 şi 2010 am fost prezent câte zece zile la Roland Garros. Primisem de fiecare dată acreditare în perioada incipientă a turneului, ceea ce mă avantaja teribil. Devenisem, e un fel de a spune, un familiar al biroului de presă, învăţasem pe de rost culoarele şi locurile afectate jurnaliştilor, ştiam cum să mă informez, deprinsesem când e mai bine să fac transmisiunile, cum să completez rapid formularele necesare interviurilor, ştiam de-acum când este gratuită berea la restaurantul de sub arena Suzanne Lenglen şi când anume au loc serile tematice naţionale ori vernisajele la Tenniseum. Eram de-ai casei, cum s-ar spune. (Recunosc fără falsă modestie cât de mândru am devenit în 2010 văzând că Radio România are parte de o acreditare de aproape două săptămâni, în vreme ce reporterul lui Washington Post aproape că cerşea zilnic prelungirea permisului de intrare la meciuri. Dar asta nu i se poate imputa bietului Franck, ci ţine de relaţia dintre şefii francezi şi cei americani.)
La revenirea după doi ani şi beneficiind de acea superacreditare de care n-am putut profita aşa cum s-ar fi cuvenit, nu mică mi-a fost neplăcerea să constat că lucrurile se cam schimbaseră. Şi încă într-o direcţie deloc simpatică.
Să o iau pe rând. Când am ajuns în ziua de joi şi am debarcat la staţia de metrou Porte d’Auteuil, pe linia 10, spre Boulogne, parcurgând apoi cu pas grăbit cei 600-700 de metri dintre subteran şi parcul de tenis, am realizat cu stupoare că degeaba mă strecor printre spectatori şi fani, căci la o primă vedere statutul meu de jurnalist acreditat şi cel de simplu posesor de bilet par a avea aceeaşi greutate. Ba încă al meu era şi mai trist, căci nu puteam intra în incinta parcului sportiv. De la Poarta Marcel Bernard, pe unde ştiam de obicei că se pătrunde în interior cât îi priveşte pe gazetari, am fost îndrumat la intrarea cu număru13. Bun, mi-am şoptit în barbă, cine ştie, o fi vreo problemă. Grăbit, am căutat, nu fără efort în mulţimea din ce în ce mai neliniştită, poarta cu pricina. De aflat am aflat-o, însă nici pe acolo nu aveam dreptul să penetrez în Roland Garros. Zâmbind melancolic, stewardul, un african imens, mi-a indicat să iau legătura cu un coleg al lui de la poarta 7. Bun-bun, mă îndrept acolo, iar blonda de la oficiu îmi spune că presa intră pe la poarta 12. Din ce în ce mai deprimat, ajung acolo, unde mă lovesc de un nou refuz. „Da, aveţi invitaţie pentru acreditare, dar nu se intră pe-aici.”
Deja îmi pierdusem răbdarea, noroc cu un steward tânăr, un maghrebian foarte fâşneţ care, asistând la negocierea mea tristă, îmi spune simplu: „Ştiu eu, urmaţi-mă”. Am revenit, fireşte, la Porte Marcel Bernard, de-acolo de unde fusesem îndrumat complet aiurea în urmă cu jumătate de oră. Mai bine mai târziu decât niciodată, caut să depăşesc momentul neplăcut, aşa că m-am dus glonţ spre clădirea rezervată presei, la biroul de acreditări. Acolo, altă aventură, alt tremurici. Abia m-au găsit pe computer, iar din suvenirurile tradiţionale şi simpatice (şapcă, tricou, maşină-bibelou Peugeot) nu mai rămăsese nimic, deşi aceste artefacte erau transmisibile doar nominal. Nu că n-aş fi putut trăi fără ele, dar dacă mi se cuveneau de drept, pourqoi pas? Mais passons…
Urc la etaj, lângă cabinele Radio France, unde îmi place să stau, dau să-mi torn niscaiva Coca-Cola de la dozator, gândind că am nevoie de o infuzie serioasă de cofeină, când realizez cu stupoare că nu am… recipient. Privesc disperat în jur şi descopăr o coală A4 pe care cineva scrisese grăbit cu markerul fosforescent: „Paharele se închiriază de la bar pentru un euro”. Ce să fac, scot un euro şi-mi iau paharul, ustensil vital. Iau loc la masa presei şi-mi pregătesc aparatul foto, o mizerie de amator de care mă folosisem şi în descinderile precedente pentru a capta imagini pentru propria-mi folosinţă şi plăcere a amintirii. Nu se juca, abia intrau oficialii şi copiii de mingi pe Philippe Chatrier. Abia dacă apuc să fac două-trei poze, când un ins roşcovan şi antipatic se aşază lângă mine şi mă întreabă de la ce unitate de presă sunt. După ce află, îmi spune cavernos că ar trebui să citesc anunţurile de pe pereţi. Mă uit şi, ce-i drept, descopăr tot o coală A4, scrisă de asemenea cu markerul fosforescent, pe care era inscripţionată interdicţia de a fotografia fără acreditare expresă. Era ceva nou, habar n-avusesem, în precedentele trei participări la Roland Garros realizasem sute de fotografii fără să-mi spună nimeni nimic. Acum nu se mai putea.
Bun, m-am edificat pe Chatrier, dau să ajung pe Lenglen, acolo unde jucau fraţii McEnroe în finala legendelor. Am luat-o însă greşit, ocolind pe lângă terenul 2, spre intrarea de la Porte des Mousquetaires. Am aruncat în treacăt o ocheadă la marea de oameni care aşteptau, avansând foarte încet. Nu înţelegeam de ce. Apoi am priceput: organizatorii instalaseră, în premieră, nişte turnicheţi ca la metrou, astfel încât să poată controla bagajele spectatorilor de băuturi şi alimente achiziţionate în afara parcului. Mi-am scuipat în sân şi am mers mai departe. Şi asta devenise prohibit.
Doar că surprizele neplăcute nu s-au sfârşit pur şi simplu. Salivam fericit înaintând spre arena Lenglen, căci era ora prânzului. Mă şi vedem la tribuna rezervată presei cu un pahar de bere Carlsberg în mână, privind la stopurile lui Corretja şi la serviciile lui John McEnroe. Când să ies de pe culoarul ce dă spre tribune, un steward îmi spune că berea se bea la restaurant, nu în exterior, pe arenă. Deşi eram dintre aceia care pun în rucsac paharul de plastic folosit, aruncându-l apoi la tomberon, fără a-l părăsi discret printre scaune, am încercat să nu iau personal noua restricţie. Spre nefericirea mea, nu am reuşit.
Mi-am băut rapid berea şi m-am întors. Meciul începuse, am stat câteva minute aşteptând să survină pauza între ghemurile trei şi patru. Auzeam sunetul mingii lovite şi m-am gândit că nimic nu mai era precum ştiam. Faptul că după meci, când părăseam arena, am asistat la o conversaţie destul de dură între un steward şi un gazetar turc de la Hürriyet, întâmplător un prieten al meu din anii trecuţi, jurnalistul primind cu nemulţumire reproşurile oficialului, mi-a întărit convingerea care începea să se formeze: paradisul a rămas în urmă inclusiv la Roland Garros. Era clar că nu aveam de ce să mă bucur. Mai căzuse un mit, birocraţia şi poliţia mai cuceriseră un bastion al libertăţii, vremurile bune ale boemei apuseseră, iar pragmatismul cenuşiu se lăţea de-acum şi peste Parcul Muschetarilor. Vorba lui Villon, mais où sont les neiges d’antan…?
Autor: Valentin ProtopopescuApărut în nr. 4892014-10-16