CANNES 2011. Omagieri, restaurari, dcumentare monografice (I)
Poate parea cumva demodat sa te preocupe trecutul cinematografului într-un context în care prezentul acestuia irumpe si fascineaza cu spectacolul lui imediat. Iata, totusi, cum Cannes-ul încearca o asemenea combinatie, reusind sa puna semnul egalitatii între pagina de ieri si cea de azi a istoriei filmului. Te poti întreba, astfel, cu îndreptatire, câte titluri din selectia unei editii, fie ea si aceea recenta, din 2011, vor avea sansa de a înfrunta timpul spre a fi înscrise peste ani în… programul „Cannes Classics“.
Nu raspunsul la întrebarea de mai sus, oricum retorica, îl voi cauta în cele ce urmeaza. Îmi voi îndrepta atentia mai degraba spre selectia acestei sectiuni, tot mai consistenta parca de la an la an. De aici, criticul si istoricul de cinema îsi poate extrage el însusi preferential unele opere ale cinematografului de altadata spre a le reaminti cititorului si cinefilului cu care este contemporan. Nu absolut toate sunt si capodopere, dar cele mai multe aspira la conditia de creatii de referinta, ilustrând o serie de aspecte esentiale, definitorii atât pentru întelegerea unei arte în ansamblul ei, ca fenomen cultural si sociologic, dar mai ales ca expresie a unei sensibilitati artistice individuale, inconfundabile.
Compartimentul este structurat cu rigoare, cum este totul la Cannes. Avem un prim capitol, consacrat omagierii a opt titluri din istoria cinematografului universal. Aici se înscrie si Lectia de actorie, sustinuta în acest an de britanicul Malcom McDowell. Au fost proiectate, de asemenea, opt filme în noua lor haina, de dupa restaurare. Au putut fi vazute si trei documentare ca tot atâtea monografii cinematografice inedite, destinate atât cineastilor ( Akira Kurosawa si Roger Corman) cât si actorilor (Charlotte Rampling în noua capitole ale vietii si activitatii ei). Nu ne vom ocupa de toate cele douazeci de puncte ale sectiunii, desi fiecare ar merita-o. Voi alege câteva, si nu în ordinea oferita de festival, ci în aceea cronologica, a productiei, de asta data parca mai îndreptatita.
Georges Méliès (1861-1938)
– „Le Voyage dans la lune“…
en couleur (1902)
Au trecut 109 ani de la premiera primului blockbuster din istoria cinematografului. În fapt, este vorba de un „filmulet“ de doar 14 minute, al carui succes international a adus, între multe altele, sub lupa si problema pirateriei si a plagiatului cinematografic. Spre a curma procedeul, Georges îsi trimite fratele, Gaston, pentru a-i apara interesele si a impune restrictiile firesti pe piata americana. Turnat în mai, având premiera franceza la 1 septembrie 1902, în octombrie acelasi an, filmul impresioneaza America si face imperios necesara o interventie. Peste ani, sa nu uitam, replica S.U.A. va fi una cardinala. Filmic, francezii sunt primii pe luna, stiintific si realist, americanii vor calca acolo în carne si oase. Fictiunile Si provocarile se întâlnesc cu realitati mai mult sau mai putin palpabile.
Istoricii si teoreticienii filmului au stabilit o diametralitate între opera fictionala a lui Méliès si tendinta realista, documentara, a lui Lumière, considerat inventatorul cinematografului. Aflu cu uimire admirativa cum Méliès a fost prezent la acele istorice si desigur legendare prime proiectii datorate fratilor Lumière (1895), asa cum Louis va fi cel care, în 1931, îi înmâneaza lui Méliès crucea Legiunii de Onoare. Sapte ani mai târziu, într-o zi de iarna pariziana, la 21 ianuarie, Méliès murea la 77 de ani împliniti (se nascuse la 8 decembrie, de asemenea la Paris, ca fiu al unui bogat producator de încaltaminte). Fratii Lumière apuca, însa, prima editie a Cannes-ului (1946), preconizata în 1938, dar amânata la izbucnirea razboiului.
Asadar, fiul pantofarului dorise sa calce pe Luna. Reusise sa o faca trimitând un obuz cu sase savanti, membri ai Clubului Astronautilor, cu misiunea de a realiza o expeditie stiintifica. Se întâlnesc acolo, bine-mersi, cu selenistii, care au regele lor, dupa care sunt returnati pe Terra. Plonjeaza în mare, fiind aclamati dupa extraordinarul succes al acestei aventuri spatiale. Acesta este contextul producerii si distribuirii filmului. Ce s-a petrecut dupa aceea? Méliès se ruineaza, iar filmul este distrus sau pierdut. În 1993 se gaseste si copia color, la Barcelona. Starea ei, mai mult decât critica, exact ca mai toate copiile nitrate ale vremii. Astfel, în 1999, a început aventura recuperarii. Una câte una, cele 13 375 de imagini au dus la reasamblarea numerica a celebrei capodopere. Bugetul s-a ridicat la vreo 400 000 euro, cam cât bugetul unui lungmetraj. Trei mari companii (Fundatia Grupama Gan pentru Cinema, Fundatia Tehnicolor pentru Patromoniul Cinematografului si Lobster Films) si-au dat mâna pentru reabilitarea acestui film-borna. Este un nou succes categoric, dupa ce anul trecut am asistat la Integrala filmelor lui Pierre Etaix.
Acest cineast al tuturor timpurilor, Georges Méliès, a fost etichetat drept prestidigitator. Trimis la Londra de tatal sau sa învete engleza, s-a lasat furat de fantasmagoriile artei si nu s-a vindecat pâna la moarte. A trait si a disperat pentru o arta atât de noua si de ingrata. Director de teatru… al magiei (Robert-Houdin), realizator al primului studio cinematografic dotat cu tot ce trebuie, traind, murind, pierzând totul pe altarul noii arte, Méliès este o piatra de hotar. A inaugurat nu doar fictiunea filmica, dar a exersat toate meseriile legate de cinema (inventator, producator, distribuitor, autor, decorator, actor si regizor), dar mai cu seama, om ca toti ceilalti, a suferit enorm la moartea primei sotii, stiind sa renasca spre a se sacrifica din nou. A fost un prolific demn de tot respectul. Între 1896 si 1912 a realizat în jur de 520 de filme. Câte pe an? O simpla operatiune va arata ca în cele trei cincinale cinematografice, el a semnat cam 34 de titluri pe an. Este ametitor. Filmuletele acestea erau – datorita dificultatilor epocii –, echivalente cu un lungmetraj de astazi. Se muncea, nu gluma, pe ogoarele cinematografice ale începuturilor. Un fel de a spune ca nu doar culorile „Voiajului în (nu pe) Luna“ s-au regasit, dar, în primul rând, sentimentul de a inventa sub semnul visului cinematografic. Apoi, ca sa faci film, si pe atunci trebuia sa ai destui bani. Méliès a mai avut ceva – geniu –, în numele caruia a fost dispus sa accepte falimentul. Asemenea celor mai multi dintre corifeii a ceea ce acum numim „early cinema“ sau „le cinéma de premiers temps“, Méliès si-a acceptat si, fireste, a stiut sa-si asume destinul.
Se obisnuieste sa se spuna, repet, ca în timp ce Lumière a inventat cinematograful, Méliès l-a imaginat ca arta. A fost constient de aceasta. Nu întâmplator, pe prima coperta a programului Galei organizate de Studio 28 la 16 decembrie 1929 (orele 21,00), sub fotografia acestuia citim: „Géo Méliès, Créateur du Spectacle Cinématographique“.
Marcel Carné (1906-1996) –
„Copiii Paradisului“ (1945)
Comedie a iubirii si a mortii, joc al destinului, broderie pariziana plasata pe Boulevard du Temple, cunoscut ca „Boulevard du Crime“, locul acela pe cât de rau famat pe atât de popular si de populat, de frenetic, de viu si inepuizabil. Un Paris în vremea celui mai putin romantic dintre regii Frantei, Louis Philippe. Loc fatidic, rocambolesc. Primul titlu al noii productii suna chiar asa – „Funambules“ (pornind de la celebrele parade ale saltimbancilor, cu pantomime si numere grotesti în decoruri naive). Definitorie este impresia de cronica a strazii, filmata pentru multime si în numele ei, cu personaje exponentiale ale acestei lumi. Cu totii sunt, de fapt, „Copiii Paradisului“, evident ai unuia pierdut. Filmul se naste la Nisa, unde Jean-Louis Barrault venise în vizita la prietena lui Madelaine Renault, aflata în turneu. Actorul îi întâlneste pe Carné si Prévert, care se stabilisera undeva în apropiere, la Saint-Paul-de-Vence. Barrault le spune ceva amuzant si tragic despre o întâmplare în care fusese implicat mimul Jean-Baptiste Deburau. De aici se naste povestea fara de poveste a acestui spectacol popular fluvial. Era în 1942-1943, dupa cum încerca sa-si reaminteasca Marcel Carné însusi.
Turnajul a avut o serie de accidentari. Germanii interzisesera filmarile de noapte iar regimul de la Vichy nu accepta lungmetraje mai mari de 2750 metri. Cu cele doua parti ale sale – „Le Boulevard du Crime“ si „L’Homme blanc“ -, filmul ajungea la 5000 de metri. Interioarele s-au turnat la Paris, la Pathé, iar premiera a avut loc cu putin înainte de Eliberare, la 9 martie 1945, în beneficiu social, si la 15 ale aceleiasi luni, într-o sala pariziana pentru publicul obisnuit. A fost un efort special, s-a lucrat cu 1800 de figuranti si a fost nevoie de 67 500 de ore de munca. A stat pe afis o luna si jumatate, fiind prezentat integral, odata cu marirea costului biletului de la 40 la 80 de franci. Cu toate acestea, Carné nu a beneficiat de un procent mai mare de 2,5 din încasari, asa cum ceruse.
Criticii si-au împartit opiniile. Georges Sadoul, ca de obicei mai generos, l-a catalogat drept o „capodopera“ („Les Lettres Françaises“, 17 martie 1945). În primavara lui 1946, Jean Mitry îl eticheteaza drastic, ca un „esec“ (primul numar al revistei „Intermède). În decembrie 1946, Jacques Prévert este nominalizat la Cel mai bun scenariu, dar Oscarul avea sa revina altcuiva. În urma unei anchete din 1989, organizata printre actori, regizori si tehnicieni ai cinematografului, Canal Plus îl declara Cel mai bun film francez al tuturor timpurilor. Prezentându-ni-l în dar, în haine noi, Pathé ne aduce aminte de una dintre operele de referinta ale lui Carné si ale filmului universal, în linia unor titluri de aceeasi anvergura: „Le qaui des brumes“(1938), „Le jour se lève“(1939), „Les visiteurs du soir“(1942).
Jerry Schatzberg (1927) – „Portretul unei copile decazute“ (1970)
Jerry Schatzberg a ramas acelasi copil singuratec, desi faima lui initiala, de fotograf, îi asociaza adesea numele cu artistii ale caror portrete le-a realizat (Bob Dylan, Rolling Stones-ii, Andy Warhol, Catherine Deneuve, Francis Ford Coppola, Roman Polanski si, bineînteles, Faye Dunaway). Nu i-a placut sa se înroleze în vreo gasca. Si-a cautat de unul singur drumul, fara emfaza, cu un acut sentiment tragic al trecerii timpului. A facut mai multe filme. Despre cel putin trei dintre ele se spune ca vor înfrunta cu bine timpul. Printre acestea si „Sperietoarea“, cu care obtinea Palme d’Or în 1974. Mai fusese, în 1971, „The Panic in Needle Park“ si, desigur, primul lui film, acum renovat, „Puzzle of a Downfall Child“, tradus de francezi ca „Portrait d’une enfant déchue“. Copila ajunsa pe marginea prapastiei are o meserie apropiata de aceea cu care cineastul si-a început cariera artistica. Este cover-girl, parca anume spre a ne reaminti ca Jerry însusi s-a lansat mai întâi ca fotograf de moda. Filmul trebuie luat, desigur ca un „puzzle“ al unei lumi cu legi speciale, traind în spatiile închise ale sudiourilor, cu lumina lor artificiala. Fotografiile nu au nimic „glossy“. Nu a cautat sa fie sic cu tot dinadinsul. A încercat sa valorifice afectiv si spiritual „povestea“ ascunsa de stralucirea imaginii portretistice.
De aceea, pesemne, s-a si inspirat din viata unui fotomodel adevarat, Ann Saint Marie, ajunsa la treizeci de ani, moment critic, într-o vreme când se cautau figuri noi, chipuri proaspete, adesea fragile, siluete de adolescente neîncepute. Biografia „modelului“ nu trebuie dusa în întunericul ratarii. Ann a avut o familie, copii. Nu a fost, cu toate acestea, scutita de bârfele, dar, si mai abitir, de deceptiile decurgând dintr-o profesiune a prim-planului, în urma careia, dureros, ramâne zatul tot mai amar, de neevitat. Schatzberg considera ca filmul sau înseamna 85 la suta fictiune si doar 15 procente de realitate. Si aceasta din urma, prelucrata, revizuita, pornind desigur de la mai sus mentionata biografie a Annei Sant Marie.
Fotograful de lux devenit cineast s-a nascut în Bronx, în familia unui cojocar. Nu a dorit sa ramâna printre blanuri, dar originea aceasta pare a-l fi marcat. Filmul cu care debuteaza este opera unui autor deprins cu profesiunea de a „coase“ fragmentele, de a împunge cu acul pielea scortoasa a aparentelor spre a extrage adevarul de dinauntru, viata secreta a manechinelor. Pâna si montajul financiar, cu tot ce înseamna intrarea în productie si dupa aceea ilustreaza formula stilului sau fragmentar si intimist. Si-a gasit mai întâi actrita, deja celebra, cunoscuta din „Bonnie and Clyde“ pe care o fotografiase pentru „Esquire“. A schimbat scenaristul francez, s-a mutat de la un producator la altul. Timp de doi ani, cât a filmat pentru acest „Portret…“, a fost trup si suflet alaturi (împreuna) de (cu) Faye Dunaway. S-au despartit de îndata ce lucrarea artistica a luat sfârsit.
Din pacate, filmul a fost un fiasco financiar. Nici presa new-yorkeza nu s-a entuziasmat. Francezii l-au primit, însa, cu simpatie, iar acum Cannes-ul îi ofera sansa de a reveni în straie noi. „Portrait d’une enfant déchue“ este ca un copil al lor, al celor doi, Faye si Jerry. În amintirea anilor de altadata, au fost pentru moment din nou împreuna la Cannes, unde Faye a ramas mai mult, ca sa tina pâna la capat afisul acestei editii, prilej de a fi colaborat din nou cu Jerry.
Unul dintre cei mai buni cunoscatori si comentatori ai cinematografiei americane, criticul Michel Ciment, remarca faptul ca „aceasta arta de a arata cu toata luciditatea incredibila profunzime a unei rani secrete“ îl apropie pe Schatzberg de un alt specialist al sufletelor prabusite, Jospeh Losey. Mai este de remarcat, desigur, efectul libertatii într-o tragedie ce pare sa se consume în spatii închise, fara ca decorul si lumina sa striveasca personajul. Intimitatea se asociaza la Schatzberg cu ardoarea trairii, facând ca totul sa fie frumos, dar nu la modul absolut fotografic, ci în numele faimoasei conditii fotogenice, definitorii pentru arta filmului. Cineastul este preocupat sa exprime miscarea sentimentelor, fluidul afectivitatii, dând astfel consistenta expresivitatii unui univers audiovizual ce-i poarta marca.
Am vazut filmul în primele zile, pare-mi-se, ca apoi, cu o zi-doua înaintea anuntarii palmaresului, sa asist la conferinta de presa organizata în Salonul Ambasadorilor în mod cu totul special pentru Faye Dunaway. S-au spus cuvinte frumoase din partea multor personalitati, cu o spumoasa alocutiune, deseori întrerupta de aplauze, rostita de ministrul francez al culturii, domnul Frédéric Mitterand. Ceea ce m-a impresionat au fost rabdarea si eleganta cu care, apoi, la capatul unor calde confesiuni – de unde am înteles ca, acum, este obsedata mai mult de cariera ei de regizoare decât de aceea de actrita –, Faye s-a lasat fotografiata, filmata si intervievata de multimea de reporteri prezenti la ceremonie. Un nou si mereu retusabil portret – al unei femei în continua glorie. (va urma)