Cannes 2011. Omagieri, restaurari, documentare monografice (II)
Stanley KUBRICK (1928-1999) – „Portocala mecanica“ (1971)
Momentul „Kubrick“ s-a derulat in trei faze. Prima tine de restaurarea numerica a filmului „Portocala mecanica“, supervizata de Warner Bros si proiectata astfel la Cannes. Al doilea ar trebui sa aiba in vedere invitarea interpretului rolului principal, Malcolm McDowell (Alex), sa tina Lectia de actorie la aceasta editie, dar sa si evoce unele episoade ale turnajului. In fine, al treilea moment l-a constituit premiera documentarului „Il etait une fois… Orange mecanique“(2011), in regia lui Antoine de Gaudemar, cu concursul criticului Michel Ciment si cu participarea sotiei celui evocat, Christiane Kubrick. Am asistat la un veritabil eveniment, prilejuit de implinirea a patru decenii de la premiera „Portocalei mecanice“.
A comenta aceasta capodopera inseamna a o plasa mai intâi in trilogia futurista in care a fost inclusa alaturi de „Dr. Folamour“(1963) si, desigur, de „2001: O Odisee spatiala“ (1968). Sunt mai multe aspectele pe care le ofera unui nou examen critic aceasta creatie a unui cineast singular, nu doar in peisajul actualitatii, dar si la scara istoriei cinematografului. Kubrick prezinta o anumita imagine a violentei masculine de grup, la vârste alarmante prin raportare la intensitatea, amploarea si metoda agresiunii cotidiene. Inscris si intr-un alt tip de serie neagra, sa-i spun, care poate incepe cu „Bonnie and Clyde“(1967) de Arthur Penn, trecând prin „Hoarda salbatica“ (1971) de Sam Peckinpah, „Portocala mecanica“ realizeaza monografia unei atitudini socante si in plan erotic, antrenând, de asemenea, aspecte legate de violenta in familie. Este un portret al tinerilor deceniului al saptelea, perioada marcata de delincventa juvenila la grade alarmante.
Ecranizare a unui roman de succes cu caracter autobiografic, autorul cartii trecând printr-o situatie dramatica (asasinarea si violarea sotiei sale), Kubrick realizeaza un melanj al genurilor tragice, de la cele care ilustreaza flagelarea lui Christ, la povestile sângeroase cu Dracula. Filmul sau are o tonalitate rece, de investigatie stiintifica psihiatrica (tatal regizorului a fost medic), de relevare a contributiei tehnologiei in manipularea indivizilor considerati periculosi pentru societate. Sa nu uitam ca Stanley Kubrick a fost acuzat de violenta din viata londoneza, pâna la a accepta ca filmul lui sa nu fie difuzat in Anglia. Abia dupa moartea cineastului, „Portocala mecanica“ a obtinut permisiunea de a rula pe ecranele englezesti.
Sunt de luat in seama viziunea arhitectonica, imaginea strazii, ca si a interioarelor ca laboratoare ale experientelor psihiatrice, dar si modalitatea de a utiliza muzica precum o terapie: Rossini si Purcell, dar, in primul rând „Simfonia a IX-a“, tinând seama ca Ludwig van Beethoven este idolul lui Alex, personajul principal interpretat de Malcolm McDowell, aflat la eveniment. Au fost doua momente subliniate de acesta. Unul de la turnaj, cu privire la aparatura aplicata pe pleoape, dureroasa, pe masura ce anestezia se retragea, fie si sub supravegherea permanenta a unui medic. A doua se leaga de vizita sa la New York, unde a participat la o prezentare a filmului, nelinistit de totala tacere a spectatorilor la iesirea din sala de cinema. In contrast cu acel moment, McDowell a tinut sa marturiseasca o alta experienta similara recenta. A vazut de mai mult ori in ultima vreme acelasi film, dar cu sali pline cu tineri in Anglia. La cele mai multe dintre agresiunile altadata inspaimântatoare, acestia izbucneau in râs. Alta atitudine perceptiva la patru decenii de la premiera. Influenta televiziunii, a videoclipurilor si a internetului a modificat psihologia spectatorului. In aceeasi nota, criticul Michel Ciment sublinia ca, in timp ce in „Portocala mecanica“ episoadele sexualitatii agresive tin câteva zeci de secunde, deranjând atunci, astazi, nenumarate productii prelungesc cât mai mult asemenea secvente, fara sa-i mai pese cuiva.
Meditatie asupra instinctului de agresiune a omului ca specie a universului, si implicit, un semnal de alarma asupra pericolului pe care il presupune cultivarea violentei la cei mai tineri, ca si formulele de proliferare a sexualitatii in lumea de azi, cu mentionarea contributiei oamenilor de stiinta in serviciul represiunii, „Portocala mecanica“ reprezinta una dintre marturiile cele mai nelinistitoare asupra unui evantai de probleme ce definesc tot mai acut omul cufundat in propria animalitate. Ne place sau nu acest adevar incomod conteaza mai putin, desi nu ar trebui sa ramânem indiferenti. Kubrick ne propune, astfel, aici un cinematograf al privirii in noi insine. O face prin consemnarea aberatiilor din jurul nostru.
Toate acestea justifica deplin aducerea la Cannes a filmului, acum refacut si relansat in formula noua pregatita de Warner Bros. Este intr-adevar un eveniment. Acestuia i se adauga lansarea unei integrale „Kubrick“, cu toate cele noua titluri din extrem de restrânsa sa filmografie. In plus, pâna la 31 iulie 2011, Cinemateca Franceza organizeaza o ampla expozitie (o mie de metri patrati). Aceasta a circulat, din 2004, la Berlin, Zurich, Gand, Roma, Melbourne, inainte de a poposi la Paris, pe Rue de Bercy.
Jean-Paul RAPPENEAU (1932) – „Salbaticul“ (1975)
Restaurarea acestui film al unui cineast considerat unul dintre autorii notabili de comedii usoare din Franta, asociat adesea cu un nume de referinta al genului, Frank Capra, se constituie totodata intr-un emotionant omagiu adus actorilor Yves Montand si Catherine Deneuve. Alegerea tandemului pentru acest film nu a fost de la inceput hotarâta. Cu Catherine Deneuve a fost mai simplu. Ea jucase in „La Vie de Chateau“ si a acceptat imediat colaborarea cu un regizor al carui mod de lucru il cunostea. Rappeneau isi amintea cum actrita l-a avertizat atunci in legatura cu ritmul ei de a vorbi, ceea ce a convenit filmului. „Debitul de mitraliera“ pare a fi nimerit si pentru „Salbaticul“, unde interpreteaza o blonda de o frumusete si ea „salbatica“, Nelly, aparuta in viata unui barbat singuratic (Martin), retras pe o insula, de care se indragosteste. Partenerul a fost gasit mai greu. Initial, s-a dorit aducerea lui Alain Delon, dar vedetei atât de in voga la acea ora i-a displacut un personaj resemnat sa gateasca singur si sa se catere in copaci. Era in vizor, de asemenea, Jean-Paul Belmondo, dar el a cerut sa joace impreuna cu iubita lui de la acea ora, Laura Antonelli. Asta ar fi insemnat repetarea experientei din „Mirii Anului II“. Montand nu a cerut sa joace numaidecât cu Simone Signoret, asa ca lucrurile au mers mai departe. Au fost unele probleme cu epilogul, turnat la New York, dar secventa finala a cazut cu acordul regizorului si al interpretului sau principal.
Criticii si teoreticienii preocupati de aspectele montajului pot lua nota de realizarea unei „geografii ideale“. In treizeci de secunde apar materiale din trei tari: planuri turnate in Venezuela sunt racordate in contra-câmp cu imagini ale plajelor cu palmieri din Bahamas, apoi cu cele din gradinile din Saint-Cloud. Mai este o chestiune de ordin tehnic, de la care a si pornit decizia restaurarii. Aceasta este legata de deteriorarea culorii. Numericul a rezolvat, de asemenea, si spatializarea sunetului, turnat initial in „mono“. Nu cunosc copia de la premiera si nici regresia acesteia, dar acum specialistii apreciaza ca „magnific“ rezultatul restaurarii. Nu doar fata interpretei principale este mai vizibila, dar chiar in interiorul unui plan lumina cade altfel, ceea ce etalonajul clasic, cu argint, nu putea rezolva.
Vincent PERROT (1965) – „Belmondo, itinéraire…“ (2011)
Aproape octogenar, marcat de un accident vascular, vorbind mai greu, surâzând foarte larg, cum a facut-o mereu, cu sal rosu si cu prietena lui de acum, o frumoasa belgianca, Belmondo a fost, ca sa zic asa, cireasa de pe tortul acestor aniversari si rememorari, toate destinate unor cineasti care onoreaza istoria filmului universal. Manifestarea dedicata lui intr-o seara de marti, 17 mai, la „Debussy“, a intrecut orice asteptari. In primul rând s-a intârziat, lucru mai rar la Cannes, unde totul merge pe roate. Si acum a mers la fel. Scenariul asa cerea, pesemne. A fost mai intâi delegatul general, Thierry Frémaux, care si-a facut numarul special, mereu adorat, invitând pe scena o pleiada a cinematografiei franceze de ieri si de azi, cât mai multi dintre cei cu care Jean-Paul Belmondo a colaborat. Era desigur emotionant sa-l vezi pe Claude Lelouch alaturi de Claudia Cardinale. Presedintele Cannes-ului a venit in mod special spre a-i acorda sarbatoritului Palme d’Honneur. Apoi documentarul „Belmondo, itinéraire…“ ne-a adus aminte de filmele celebre ale lui Belmondo, semnate de Godard, Verneuil, Truffaut, Resnais, Jean Becker, Louis Malle, Pihilippe de Broca, de partenerele lui, una si una. Belmondo a jucat in sase filme intrate de-a lungul anilor in programele Cannes-ului, iar acum, cine si-a facut timp, a putut reviziona „Magniphique“ (1973) de Philippe de Broca si „Cent mille dolars au soleil“ (1973) de Henri Verneuil, ambele proiectate la Cinéma de la Plage.
*
Intâlnirile cu filme si oameni de altadata ofera imaginea unui Cannes paralel. Nu se poate trece peste faptul ca multi dintre cei evocati au fost pe la Cannes, iar daca, destul de rar, nu au ajuns aici, au marcat, totusi, in mod hotarâtor istoria cinematografului.
A mai fost un film – „A Bronx Tale“ – cu De Niro regizor si actor. In prima parte a festivalului l-am revazut pe Bernardo Bertolucci, de asta data in carucior (probleme trecatoare cu coloana). Regizorul italian a tinut sa-si insoteasca filmul din 1970, „Il Conformista“. A mai fost proiectata o copie restaurata a filmului „Despair“ (1978) de Rainer Werner Fassbinder. Si operele altor mari cineasti au cunoscut aceeasi benefica prelucrare de laborator… numeric. Ele sunt semnate de Roberto Rossellini („La macchina ammazzacattivi“, 1952), Elio Petri („L’Assasino“, 1961). Au mai fost documentarele consacrate lui Akira Kurosawa si Charlotte Rampling.
Nu le putem prezenta pe toate aici. Un lucru este insa sigur. Cannes-ul stie sa deschida o fereastra generoasa si extrem de atenta la valorile cinematografului de azi, dar la fel de bine are gentiletea de a ne reaminti de cei care au marcat istoria acestei arte.