– exercitiu de constanta vigilenta –
Nu rareori prostia trece drept savanta, indrazneata, culta, avangardista, deschizatoare de drumuri. Nici foarte rar, oameni destepti debiteaza prostii abil camuflate in limbaj pompos. Niste platitudini puse cu dichis in pagina, niscai idei indoielnice mimând rasparuri ostentative, banalitati invelite in vocabulare epatante pot sabota inteligenta valorii. Subversiunea prostiei inteligente e in primul rând cameleonica, functionând dupa principiul als ob. O delectabila carte de vacanta, un eseu despre prostia inteligentei, scris de frantuzoaica de origine italiana, Belinda Cannone, poate folosi ca ghid pe lungul drum al prostiei cu staif. Ea vorbeste despre conformismul nonconformismului, despre rabatarea noului la dimensiunea cunoscutului, despre reducerea care se manifesta in cautarea noului.
In literatura e mai greu de dovedit unde sfârseste inteligenta si unde incepe prostia inteligenta. Dar nu imposibil. Precum se stie, patria noastra nu duce lipsa de istorici literari sau eseisti, nici de cercetatori bransati la cele mai noi cuceriri ale ideilor de-a gata. Din acest punct de vedere suntem perfect sincroni cu spiritul timpurilor. Si ca diviziunea muncii sa fie completa, nu lipsesc nici criticii de intâmpinare nerabdatori sa trieze si sa organizeze suvoiul de tiparitura extrem-actuala. Deloc putini, gregari in expertiza critica, acesti „volintiri“ isi rânduiesc judecata in functie de notorietatea, meritata au ba, a autorilor de „opere“ mai mult sau mai putin izbutite, notorietate preexistenta pe care, adesea, ei insisi o fauresc. „Eroarea umana“ a criticii de intâmpinare se poate trage din comoditatea gândirii, din conformism, tentatia sau capcana unanimitatii, dar si din motive mai terestre: simpatii, antipatii, cumetrii, schimb de avantaje, toate grefate pe graba citirii, in definitiv, prostesti. Si ca lucrurile sa fie si mai complicate, nici un critic, indiferent de experienta sa, nu este ocolit, in intreaga sa existenta, de „momentul de gratie“ al prostiei. Importanta e capacitatea de recunoastere a acesteia, la altii dar si la sine, adica pastrarea in activitate a ceea ce Cannone numeste cu haz ECV (Exercitiu de Constanta Vigilenta) si mentinerea treaza a facultatii de revizuire.
„Cei mai multi
oameni citesc prosteste“
Citirea prosteasca, conform Belindei Cannone, se produce când ierarhizarea prestabilita o ia binisor inaintea expertizei, dupa principiul fals ca un autor cu notorietate deja omologata, nu poate sa mai scrie o carte pur si simplu proasta. „Productia de neghiobii e stimulata când ocaziile de a te exprima asupra unei chestiuni date biruie cunoasterea acestei chestiuni“. Bunaoara fenomenul rentrée littéraire, in Franta: in fiecare toamna apar câteva sute de noi volume. O data cu ele, un numar considerabil de „genii“ si talente nemaipomenite, conform coloanelor de elogii din presa, inca inainte ca opurile lor sa fi putut fi citite. Simplu fenomen de marketing menit sa creeze asteptarea. „Acum insa – spune Cannone -, micul joc consta tocmai in a incepe prin a anunta capodopera, apoi prin a declara cartea sublima si, in sfârsit, prin a o târi in noroi“. Un razboi de transee prin care „critica isi ofera in felul acesta spectacolul unui simulacru de libertate“. Cu adevarat libera fiind, ar vorbi si despre alte carti, mai meritoase probabil. Dar cum locul ce s-ar fi cuvenit altor carti e limitat, e ocupat deja de razboiul de transee, „se poate spune ca in fiecare sezon, din conformism, cei mai multi oameni citesc prosteste“. Lansarile de toamna se petrec cam asa: „sedinta de redactie, toti se intreaba despre ce vor vorbi ceilalti pentru a fi printre primii despre care sa vorbeasca si ei. «Cum se face ca noi n-am scris nimic despre Cutare pe care-l pomenesc toti ceilalti?» este fraza tipica a responsabilului de rubrica furios“. Desigur, „când toata lumea vorbeste de acelasi lucru, miroase a mimetism“, dar cititorii, mai cu seama cei profesionisti, ar trebui sa fie mai suspiciosi. La noi partea gazetareasca de marketing e preluata cu voiosie de „criticii volintiri“, iar mai grav e ca asta se intâmpla, de multe ori, pe necitite si se aplica mereu acelorasi carti.
Gregaritatea critica, imprumutul de judecati de gust in absenta expertizei, eclipsa spiritului critic, masura cu doua ocale, gândirea lenesa, electivitatea capricioasa si selectivitatea subiectiva sunt dintre cele mai corozive mijloace de obliterare a valorii. Prostia desteapta, din cauza ca imbraca forme mimetic-elevate, e greu de combatut, cu atât mai greu cu cât apartine categoriei de oameni „cultivati, informati, liberi (s-ar putea crede) sa-si exercite inteligenta in orice moment si in legatura cu orice subiect, dar supusi totusi influentei pe care o exercita opinia generala. Oh, o opinie rafinata, nu doar opinia celor multi, nu: opinia acelui grup relativ restrâns – oameni inteligenti – care domina gândirea contemporana“. Asa parvin spre luare aminte texte penibile de genul celui de preamarire a BMW-ului filosofic Siegfried. Paradoxal, departe de a fi linistit si sters, conformismul critic se nutreste cu zgomot si pompa. Cu cât o lucrare produce mai multa zarva, cu atât conformismul critic se manifesta mai tumultuos, provocând un sufragiu cvasiuniform, cvasigeneralizat, un curent de opinie euforic, suficient siesi, pe care judecata dreapta cu greu il poate infrunta, si doar cu riscul de a fi luata drept zanatica, de nu chiar eretica. Dar pentru ca examenul critic sa-si reduca la minimum coeficientul de eroare, e nevoie de o perpetua interogare a obiectului examinat, de o continua si proaspata reexaminare, pentru ca, in spirit cartezian, „nici un lucru nu rezista daca nu l-ai regândit in profunzime“. Cu cât unanimitatea e mai intinsa, pe atât de superficial e reexamianta opera, cu atât devine mai suspecta si necesita activarea urgenta a ECV. Fara filtrul reexaminarii, prostia inteligenta nu face decât sa valideze valorile fals consacrate, proslaveste „opinia generala de azi“, iar „“opinia“ e o notiune temporala, ea trimite la opinia dominanta a momentului. In fond: nu la prostia psihologica, personala sau eterna, ci la prostia contemporana“.
Un anumit idilism contemporan
Prostia contemporana, bunaoara, s-a materializat in tendinta chic, preluând-se o ipoteza hazardata, mai veche, a lui Mihail Ralea, potrivit careia lumea lui Caragiale este de fapt una idilica, paradisiaca, asadar aseptica, straina de satira sau de imbecilitatea ridicata la rang de principiu. Acest tip de exegeza, cam sclifosita, ignorând voit si cu o anume gratie indiciile de istorie literara, mult prea concrete ca sa fie si seducatoare, precum marturia amicilor de la „Timpul“, in ochii carora Nenea Iancu este socotit mai degraba cinic decât duios, si care „ii prezenta pe Nae Ipingescu, pe Rica Venturianu, pe Titirca, pe coana Veta, pe Trahanache, pe Tipatescu, pe Zibal si pe toti ceilalti si-l incredinta ca asa sunt oamenii de rând, asa au fost totdeauna si asa au sa ramâie in vecii vecilor, unii prosti, altii misei, niste pocitanii care râd cu pofta când se vad insisi pe sine cum in adevar sunt. Daca cinic ii era Caragiali lui Eminescu, acesta ii era lui Caragiali un copil naiv, care-i socoteste pe ceilalti oameni la fel cu sine, si nu-si da seama ca ei sunt niste imbecili, pe care nu-i iarta puterile a fi cum trebuie si ar voi sa fie“ (Slavici). „Astia sunt oamenii in mijlocul carora imi petrec viata, asa sunteti voi si asa o sa ramâneti, unii prosti, altii rai, toti deopotriva incorigibili“, obisnuia Caragiale sa arate oglinda. Potrivit curentului idilist „contemporan“, desi ideea e atât de anapoda, lumea lui Caragiale trebuie privita nostalgic, prin pelicula edulcorata a imaginii in sepia, iar ceea ce ne apare astfel, nu e decât imaginea in marime naturala a acelei belle epoque, in care eroii caragialieni „traiesc incomparabil mai bine decât generatia care-i precede, (…) petrec, se distreaza, calatoresc, se trateaza la bai, merg in excursii, profita de week-end…“ si cam atât. Trai, neneaca! Nimeni nu se incumeta sa reexamineze aceasta teza, atâta vreme cât tendinta idilista se pretinde a fi, subversiv, ea insasi, in spirit reexaminator. La o mai atenta privire insa, imaginea „idilica“ asupra lumii românesti s-ar face praf sub pana epistolierului Caragiale. Iata cum o vedea el, intr-o scrisoare catre Alceu Urechia: „la Bucuresti si Ploiesti, etc. sta plin de paraziti, sângerat de scarpinatura, dar frizat à la Parisienne, corpul trupului bulgaro-tiganesc, cea mai infecta si mai desgustatoare parte a acestui bastard si ignobil tip oriental“. Sa fie asta lumea care se distreaza, se trateaza la bai etc.? Prostia inteligenta, versatila fiind, isi permite sa se foloseasca tocmai de armele inteligentei, adaptate din mers si insusite, confundându-se de aceea cu insasi inteligenta. Situari reexaminante precum relectura sau revizuirea, in mod natural menite a fi mladioase – daca, fireste, sunt angajate in slujba inteligentei, când sunt confiscate si abordate de pe pozitii rigide, extreme chiar, devin, prin conversiune si distorsiune, manifestari monumentale ale prostiei destepte si sunt deturnate catre orizonturi pe cât de neasteptate, pe atât de mincinoase. Dar in virtutea si prin inertia „noutatii“ clamate, ele pot fi, din pacate, validate si asimilate sub marca inteligentei.
Actualismul
Nu doar sub auspiciile reexaminarii deturnate functioneaza prostia inteligenta, dar si sub acelea ale „actualismului“ conceptualizat de Cannone, atitudinea guvernata de „astazi“, „la ora actuala“. Spune aceasta: „majoritatea celor care vorbesc de astazi nu au decât o vaga idee, ba chiar nici o idee despre ce era ieri. Oamenii inteligenti au tendinta de a sublinia continuitatea din fapte, mutatia sau consecinta. Imbecilii au impresia ca lumea incepe cu ei: astazi.“ Actualismul, insotit de cohorta sa de idei de ultima ora si de felurite mode, este cel mai aprig negutator de idei primite, fiindca „asa cum se vorbeste cu expresii la moda, se gândeste cu idei la moda“. Gândirea la moda – suspecta din capul locului prin faptul ca aseaza mai presus actualismul fata de valoarea atemporala – a ridicat pe val, ceva mai târziu la noi decât aiurea, curentul demitizant. O atitudine salubra la vremea ei, in masura in care folosita cu discernamânt; preluata insa mimetic si grosier, capata un aspect caraghios, caricatural chiar, prin inversunare, iritare si inflexibilitate. Mai catolica decât Papa sau mai ortodoxa decât Prea Fericitul, demitizarea otova, dogmatica in varianta româneasca, produce uneori rezultate ridicole sau grotesti. Un exemplu: „Ne dam sau nu seama, clasicii ne obliga sa le recitim zilnic crezul, ne supun unui viol estetic si ne constrâng sa inghitim zilnic de bunavoie si cu entuziasm, ca pe o fatalitate, azima modelului la etern si imuabil“ se lamenteaza, in maniera actualist-demitizanta, Eugen Negrici in „Iluziile literaturii române“.
Pastrate lucrurile in deplina lor dimensiune hiperbolica, n-ar mai fi nevoie de nici un comentariu, dupa modelul caricaturilor „fara cuvinte“. Aduse insa la scara 1 la 1, si la rasunetul lor real, daca nu te umfla râsul la imaginea violului la care ne supun cotidian clasicii, este imposibil sa nu te ingrijorezi. La scara 1 la 1 bunul simt te obliga sa-l compatimesti sincer pe dl. Negrici. Si ca abuzul textual al clasicilor sa fie degraba curmat, N. Manolescu, ii sare prompt d-lui Negrici in ajutor. Ca replica la un serial asupra „Iluziilor…“, publicat in revista „Cultura“, de Eugen Simion, N. Manolescu scrie, in „România literara“, un editorial. Incredintat aprioric asupra temeiului „denigrarii“ (chiar asa!) lui Preda sau a lui Calinescu, convins asupra „mediocritatii criticii lui Gherea“ etc., prezentate asadar sub forma de postulate, neinsotite nici macar de cel mai imperceptibil impuls de reexaminare – o forma de fanatism critic la urma urmei; lipsit asadar de orice gust al relativitatii, N. M. conchide un pic cam patetic, dar de pe pozitii actualiste: „Astfel de lucruri („postulatele“ enuntate, n.m.) se tac de obicei. E totusi datoria principala a criticului literar sa le spuna. Imi pare rau ca unul din cei mai de seama critici ai generatiei noastre abdica de la aceasta datorie si se complace in postura unui apologet, fara discernamânt si fara umor, al valorilor literaturii nationale. Dupa protocronismul anilor ’70 si fantoma lui resuscitata din anii ’90, ma tem, mai mult ca de orice, de patriotismul criticului român. Ma deprima ideea de a fi nutrit iluziile de care ne invinuieste Eugen Negrici, dar ma dispera incapacitatea de a ne-o asuma, fie si numai ca ipoteza critica“.
Pentru cine nu a citit serialul d-lui E. Simion, impresia poate fi ca el nu si-a facut intr-adevar datoria si ca a intinat grav idealurile criticii literare! Astfel deprimarea si disperarea d-lui Manolescu, nici acesta insa uzând de prea mult umor, ar aparea drept violent justificate. Insa ele nu sunt nicidecum astfel in masura in care E. Simion n-a abdicat, ba chiar si-a indeplinit cu asupra de masura „datoria principala“, in deplina responsabilitate. Neconsiderându-se probabil din categoria „abuzatilor estetic“ (promoveaza oare actualismul, in afara evidentului deprimism, o noua orientare… textuala?!), supunându-se la obiect si atât, acesta si-a exercitat expertiza critica, nu asupra lui Eminescu, nici asupra lui Calinescu sau Preda, luându-se la trânta cu ei „denigrându-i“, ci pur si simplu asupra cartii d-lui Eugen Negrici, carte aflata in mod firesc in centrul demersului sau, nescutita, altfel, de absolut nici o rezerva critica. Daca dl. Simion nu impartaseste viziunea demitizanta e o optiune legitima si poate chiar o forma de exercitare a ECV.
Gândirea-moda
Autoarea delectabilului, fiindca scris cu relaxare si umor, tratat asupra prostiei inteligente, aminteste de „Cloaca“, o „sculptura“ a lui Wim Delvoye, inalta de doisprezece metri, o replica fidela a aparatului digestiv uman care produce, exuberant, nepatriotic, rahat. „Gratie unei asemenea opere – spune ea – poti intelege ca nimic nu va mai putea fi cenzurat niciodata pentru ca nimic, pe drept si pe nedrept (rezultat al tolerantei si al anesteziei), nu mai are puterea de a soca. (…) Nu zic ca aceasta opera ar fi trebuit cenzurata, desigur: n-ar exista nici un motiv, ea nu contravine nici unei legi. Dar când inteligentii unei epoci ramân paralizati in fata indiferent carui nimic scatologic, pe care il expun si-l lauda, e fara doar si poate dovada prin absurd ca nici o opera, de nici un fel, nu va fi niciodata cenzurata, ca putem, intr-o oarecare masura, sa ne bucuram de asta si ca cenzura nu mai e deci un demon de haituit. Hotarât lucru, e o problema cu paradigmele perimate. Ca si cum prostia contemporana ar consta, in principal, in a gândi cu unelte de intelegere a lumii invechite, si asta in numele unei viziuni de avangarda. Reflexul si gândirea-moda sunt mecanisme proaste, tot asa cum cenzura si reactionarul sunt sperietori proaste pentru ca nu ne mai ameninta de mult“. Nu putini „volintiri“, „inteligenti ai acestei epoci“, au ramas paralizati de uimire si extaz la vederea aparatului digestiv al literaturii române reprezentat de „Iluziile…“ ei, fara a observa rigiditatea, dezgustul aprioric si paupertatea gestului demitizant. O demitizare compacta, cu totul straina de o presupusa flexibilitate a interogatiei.
Sigur ca ceea ce s-ar putea numi demitizarea mladioasa e departe de a se recunoaste in „Fântâna“ duchampiana sau „Cloaca“ mai in amonte pomenita. Demitizarea mladioasa desface si recompune, apoi propune. Când insa se manifesta ca negatie saturata, cu un comportament si o atitudine dogmatice, rigide, ultimative, rastite, ultragiate, aceasta cade intr-un conformism al nonconformismului de esenta totalitara. O fundatura. In contrast cu aceasta atitudine critica la moda, cea a lui E. Simion, „patriotica“, devine ea insasi novatoare si curajoasa. Spune Cannone: „E incontestabil ca, in ultima vreme, se manifesta un soi de fanatism in folosirea termenului reactionar“. Mintile inaintate au socotit necesar „sa-l critice si sa puna in evidenta tot ce presupune el: ca acela care il foloseste se afla de partea buna, cea a cutezatorilor, a innoitorilor, ca e dintre aceia care nu se tem de noutate, mai mult: care o cauta, care o primesc bucurosi sub toate formele ei. De ce? Fiindca nu se tem sa dea peste cap traditia, sa se descotoroseasca de ea, mai mult: sa fie deranjanti si subversivi. Deranjant: formula tipica – se opune lui reactionar (care uneori e inlocuit cu pujardist…)“. Dar ideea de deranjant nu este ceva de data recenta. Manet, ca si impresionistii ce i-au urmat, a rupt cu traditia si codurile prestabilite, a deranjat „ordinea estetica stabilita“. Dar acestia deranjau fara sa vrea, pur si simplu „reinoiau coduri estetice, dar nu faceau din asta o postura a priori“. Doar incepând cu avangardele istorice, la inceputul secolului trecut, a ajuns „subversiunea sa fie asumata ca atare si, realmente, sa submineze“. Deranjantul devenit norma face ca „aceia care se declara in chipul cel mai ferm deranjanti astazi se disting prin aceea ca nu deranjeaza pe nimeni si se afiseaza de altfel in muzeele nationale si editurile de vaza“. A fi subversiv a devenit „o chestie invechita“, mai ales când „tuturor (ministri, presedinte al republicii si directori de afaceri culturale de tot felul) le place deranjul, inseamna ca acest deranj nu deranjeaza pe nimeni“. Forma fara fond. Iar daca „dezordinea este ordinea de astazi (daca subversiunea la modul lor este obligatorie pentru a fi primit in institutii), atunci, de indata ce te ridici impotriva ordinii care valorifica aceasta pseudo-ordine, esti luat drept reactionar, ca si cum critica, oricare ar fi ea, n-ar putea fi emisa decât pe baza unor puncte de vedere retrograde (…). Cu alte cuvinte, e in ordine (in ordinea actuala a lumii) sa se valorifice dezordinea (de fatada). O capcana intelectuala in definitiv: „Pentru a fi in ordine, fiti subversivi“„.
Este si cazul, de ce nu, al celebrului ponei cu zvastica, o simpla replica din seria de obiecte „artistice“ ready-made. Poate trece de arta, spune Cannone, „ceea ce ii place si ceea ce desemneaza ca atare Jules sau Juliette si totul este egal cu totul, un cal de curse e genial (fie si ponei roz, n.m.), la fel ca si o poseta, iar manevrele câtorva smecheri ii instaleaza in institutiile de arta care pot astfel sa-i proclame artisti si expresiile lor, arta.“ Neghiobia inteligentei nu e tacuta, e vioaie, belicoasa chiar, si face prozeliti. Mediatizarea neghiobiei preia si multiplica un produs, inducând impresia valorii. Nonconformismul prin prozelitism e, in fond, cel mai cras conformism. „E suficient sa-i luam ca ilustratie pe epigonii lui Duchamp care inca ne mai indoapa cu ready-made-uri, dupa nouazeci de ani. Conformismul lor impiedica inteligenta artistica: tânarul plastician de astazi trebuie, nu numai si ca de obicei, sa fie plin de imaginatie pentru a crea noutate, dar si, spre a izbuti asta, sa se elibereze mai intâi de un mare numar de reflexe intelectuale mostenite de la duchampieni. Aici e pericolul: prostia s-a innoit, a adoptat idei care erau inteligente, adica vii, cu câteva generatii in urma si care sunt pur conformism de peste cincizeci de ani.“ Acest conformism se reproduce pe sine si „isi supravietuieste siesi din cauza prostilor care l-au asimilat in sfârsit si reproduc ad nauseam gestul lui Duchamp promovând «Fântâna»“. De aceea o lucrare precum poneiul recruteaza un cor intreg de aparatori ai conformismului pâna la urma. Poneiul, in cazul nostru, poate fi folosit ca revelator generic, ca emblema, pentru toate manifestarile prostiei inteligente, fiindca artele plastice par a fi „un domeniu inepuizabil de manifestare a prostiei“. In nici un alt domeniu prostia nu este mai evidenta, mai usor de dovedit. La celebrul Centre Pompidou, din Paris, prin insasi organizarea expozitiei, intre etajul cinci (arta moderna) si etajul patru (arta contemporana), si prin diluarea progresiva a densitatii continutului si mesajului, se instaureaza o subtila, invizibila, linie de cezura. Vazut de sus in jos, dinspre modern catre contemporan, parcursul artelor plastice pare din ce in ce mai rarefiat de sens, declarativul se substituie aluzivului, nonsensul sensului, vibratia si sensibilitatea fac loc utilitarismului si decorativului pur, arta se transforma in design. Desigur nu in totalitate, exceptiile sunt la locul lor. Dar impresia generala aceasta este. Fenomenul contemporan, prin imanenta sa, e mai greu de organizat axiologic. E posibil ca acesta va supravietui tocmai prin acele exceptii, nicidecum prin fronda atât de predictibila si obositor de repetitiva. Ostentatia pare sa guverneze etajul patru, devenind norma, fiind, prin urmare, mai amenintata de desuetudine. Este mult mai greu, la etajul patru, sa discerni intre ceea ce reprezinta arta adevarata si sarlatanie sau impostura. Poate de aceea intâlnesti la tot pasul vizitatori egal extaziati in fata oricarei lucrari, vizitatori volintiri cu priviri extatic-tâmpe. Diferenta o poate face distinctia operata de G. Calinescu, intr-un interviu cu Ion Biberi, intre „omenesc“ si „umanitarism“. „“Omenescul“ e un continut, „umanitarismul“ o atitudine, o „ideologie“ sau, in acelasi volum de interviuri, crezul lui Petru Comarnescu, exprimat, de altfel si in eseurile sale („Om, natura si Dumnezeu in plastica româneasca“, „Valoarea universala si româneasca a lui C. Brâncusi“, „Om si peisaj“). Comarnescu observa cu indreptatire ca „Arta s-a des-humanizat in ultimele decenii. Portretul semnificativ, care a facut gloria unui Rembrandt, Da Vinci, Velasquez – a disparut. Drama omului nu se mai vede nici in pictura, nici in sculptura, nici in muzica. Se face mai mult o arta pentru ochi sau numai pentru urechi, dar nu pentru intreaga noastra fiinta umana. Tehnica a depasit si in arta, ca si in civilizatia noastra, spiritualitatea. Toate progresele tehnice, rafinamentul sensorial, muzicalitatea poeziei, cromatismul picturii, constructivismul geometric sau atonal, sunt bunuri câstigate, care mâine vor sluji spiritualitatii humaniste intr-o sinteza noua sau chiar intr-un stil, ce lipseste epocii actuale“. Autodeclarat neo-umanist, sa fi anticipat Petru Comarnescu un viitor neo-umanism?
Deocamdata, lipsa de continut si de umanism a culturii contemporane sporeste confuzia. Impostura si sarlatania sunt, au devenit, categorii mai dificil de recunoscut, de când fronda, ca atitudine in sine, fara acoperire axiologica, a trecut la regim de norma, si poate fi, oricând, apanajul veleitarului. Asociate insa, acestea doua, sarmanului aspirant la statutul de artist, ele sunt ca si inofensive. Alex. Stefanescu consuma o energie exagerata in demascarea imposturii veleitare, divulgând ceea ce „seamana cu literatura“, când adevarata si mai de folos miza ar fi demascarea sarlataniei si imposturii, din chiar interiorul literaturii omologate, denuntarea cartilor si ideilor ce ar putea trece, fara mari convulsii hermeneutice, drept niste prostii cu sclipici.
Impotriva prostiei
Si totusi, cum putem divulga prostia inteligenta? Cu putin curaj si cu mult bun simt. Prostia inteligenta, in opinia Belindei Cannone, dezvolta un „discurs totalitar care poate inflori in aceste cercuri (de elita, n.m.), aceasta maniera in voga de a manipula concepte bogate, dar vagi, in asa fel incât se contruieste un discurs aproximativ si hipnotizant…“, promoveaza un limbaj mai degraba „poetic pentru a-l opune lui argumentativ, rational, ne-au obisnuit cu o forma de discurs particular: unul care se construieste prin incercari, aproximatii, analogii vagi, apropieri neasteptate“. Concluzia: „acceptarea prea raspândita a unor discursuri absconse din care un nou Molière ar trage mari foloase“. Si cum românul s-a nascut poet, ne mai trebuie doar un nou Molière. Discursul vag si impanat cu pretentii conceptuale pompoase poate induce in eroare, poate trece drept adevarat. Dar ECV activat la timp ne pazeste de deruta. Tot in Cannone, la o declaratie a artistului Jean-Pierre Raynaud, intr-un ziar francez, privind „ghivecele sale pictate, pe care le acopera cu vopsea de patruzeci de ani pentru ca initial a fost gradinar…“, intervievatorul sau, deloc tulburat de imensitatea prostiei, relateaza in continuare cum artistul, intr-o zi, a proclamat cu tarie ca ghiveciul dadea „tonul, axa si metoda“. Si asta nu e totul. Ziaristul, volintirul cum ar veni, in loc sa fie stupefiat de asa o gogomanie, merge chiar mai departe, „amintind operele sale ulterioare, suprafete acoperite cu pardoseala alba de spital, si conchide ca, de fapt, opera lui Raynaud se interpreta ca o lupta impotriva mortii“. E clar ca fiecare prost inteligent poseda volintirul sau, iar daca nici unul dintre acestia nu e prevazut cu ECV…
Si totusi cum deosebim literatura de maculatura cu ifose? Cum putem combate confiscarea gândirii de catre prostul cu staif? Recunoscându-l sub orice obrazar s-ar ascunde. O sugestie am putea gasi la „bucolicul“ nostru Caragiale. Se pare ca una din metehnele prostiei inteligente e afectarea. Tot intr-o scrisoare, si tot catre Alceu Urechia, face un mai mult decât plauzibil portret al prostului cu aere, considerând ca prostia e „ceva etern, ca timpul si chaosul, ca insusi unul Dumnezeu!“ Spune duiosul Caragiale: „Ia un taran cât de dejos, fie si betiv, numai destept sa fie, si pune-l deodata in mijlocul New-Yorkului“. Acesta cel mult va casca ochii la cele „ne mai vazute“ si se va multumi „spurcaciunea“ strict cu impresia imediata („Mari binale, maiculita!“), fara „sa insire verzi si uscate, ca sa-si afirme personalitatea proprie“ despre „proportie intre inaltime, latime sau ingustime“, asa cum ar face „un stranepot de cruciat“ care „o sa se intepeneasca in calcâie, o sa se umfle in gusa si o sa se screama a judeca personal buildingurile americane“. „Pentru prost, lucrurile nu sunt afirmari fatale, al caror inteles omul trebuie sa-l caute; ci intrebari ingenioase la care el e dator, pentru demnitatea lui, sa raspunza cât se poate pe mai negândite – spre a epata pe altii. Vrând sa fie grav si personal, cauta in fleacuri copilaresti si in locuri comune („legile simetriei, necesitatea echilibrului, logica si consecventa stilului“ si alte baliverne râncezite)“. Pentru prostul inteligent „omagiul de admiratie, ori o simpla marturisire a unei mediocre satisfactiuni, ori indiferenta, fara comentarii, ar fi o abdicare, o scadere a demnitatii lui. Se umfla si se creste pe sine. (…) Ce este lucrul, e un moft; cum judeca dumnealui e important“. Un ECV agil ne va dezvalui intotdeauna ce este lucrul. Ca o paranteza, un filosof american, Harry G. Frankfurt, intr-o carte de vreo saptezeci de pagini, incearca sa deosebeasca prostia de notiunile apropiate si sa recunoasca structurile ei intelectuale. Cartea se numeste, nu „Despre tot felul de Lucruri Mari“ sau „Asupra Neajunsului de a Trai in Lumea asta Recenta“, dar tot cu „despre“ sau „asupra“ e titlul ei. In engleza, acesta e „On Bullshit“, tradusa neinspirat, in franceza „De l’art de dire des conneries“, iar in româneste ar suna, protocronic vorbind – cu riscul de a deprima, „Despre moft“. Decât Molière, poate de un nou Caragiale am avea nevoie. Intorcându-ne asadar la blândul si bunul nenea Iancu, acesta conchide epistolar cu un pic de tristete: „Asculta-ma pe mine, iubitule, lumea toata, cu toate frumusetile si ororile ei, cu toate durerile si voluptatile ei, cu toate minunile ei tele– si micro-scopice, in fine cu toate ale ei, toata – nu sunt nimic! El, prostul, el este totul! El este buricul Universului…“ Nu-i asa ca deja ne e mai usor acum sa-l recunoastem? Nu-i asa ca ni se perinda prin fata ochilor sumedenie de caluti si puzderie de titluri de carti care mai de care mai firoscoase, care mai de care mai pline de „ambit“?
Valoarea singura are continut. E discreta si linistita.