Este răul o condiţie necesară dezvoltării morale? Care este rolul lui în geneza structurilor normative ale comportamentului şi care sunt implicaţiile pentru comportamentul social? Binele este o categorie morală relativ uşor de definit, dar răul este în general definit ca absenţa binelui. De exemplu Spinoza scria: „Prin rău, dimpotrivă… înţeleg ceea ce ştim sigur că ne impiedică să posedăm orice (lucru) care este bun.“ Haidt, specialist în psihologia moralei, îl citează pe Hume, comparând simţul moral cu gustul: reacţionăm instinctiv la ceea ce are un gust „neplăcut“ din punct de vedere moral, respectiv la rău.
E.O. Wilson susţine că eusocialitatea, evoluţia în grupuri mici care cer colaborarea dintre indivizi este factorul esenţial al succesului nostru ca specie. Structurile cerebrale cele mai complexe şi dezvoltate mai târziu în cursul evoluţiei sunt dedicate controlului şi administrării comportamentului social. Orientarea noastră naturală către alţii, curiozitatea despre oameni a furnizat impulsul iniţial, iar tendinţa noastră de a dezvolta şi de a perfecţiona continuu schemele şi reprezentările mentale este factorul responsabil pentru dezvoltarea acestor structuri.
Evoluţia în grupuri mici conţine un conflict inerent între tendinţele altruiste şi cele egoiste. Strategiile optime de supravieţuire ale individului şi ale grupului sunt radical opuse: indivizii egoişti au şanse mai bune de supravieţuire, dar grupurile formate din altruişti au avantajul asupra grupurilor formate din egoişti. Ca animale sociale succesul nostru depinde de comportamentul celorlalţi. Din punctul de vedere al speciei, cooperarea, reprezentată de valori morale, este un beneficiu, comportamentul egoist e un factor negativ, iar pedepsirea celor periculoşi este o necesitate. Formulat simplist: virtuţile vin de la grup, viciile de la individ. Cu alte cuvinte, rădăcinile dihotomiei etice Bine-Rău pot fi găsite în condiţiile evoluţiei. Dezvoltarea moralei nu este un lux, ci o necesitate biologică transformată într-una socială.
O necesitate esenţială a vieţii de grup este capabilitatea de a inţelege ce simt şi ce gândesc ceilalţi, numită „teoria minţii“ de neurologul Eric Kandel. O componentă mai specializată, detectorul de intenţie, ne ajută să descifrăm stările sufleteşti ale altora şi să le anticipăm reacţiiile. Pentru că avem o nevoie primordială de a găsi explicaţii pentru propriul comportament, neuropsihologul Gazzaniga a propus existenţa unei structuri numite interpretul, a cărei funcţie este să ne ofere aceste raţiuni. În contextul discuţiei noastre, pentru a avea sens un comportament trebuie să corespundă criteriilor logicii şi principiilor morale interiorizate. La rândul său, psihologul Kahneman consideră că creierul este un mecanism de testare al ipotezelor: evaluează situaţia, propune diverse căi de acţiune, prezice consecinţele posibile ale diverselor acţiuni şi le testează prin implementare în comportament. Am propus existenţa unei structuri adiţionale, numită gardianul, a cărei funcţie este verificarea acordului dintre comportamentele în consideraţie şi normele sociale interiorizate. (Toate aceste structuri nu reprezintă funcţii localizate, ci reţele neuronale dispersate).
Decizia privitoare la sensul social al situaţiei şi al reacţiilor anticipate este rezultatul interacţiunii dintre nevoia de a prezice comportamentul altora şi nevoia de a îl explica. Depinzând de înţelesul atribuit situaţiei, creierul emite ipoteze care duc la planuri de acţiune, reprezentate mental ca narative. Gardianul compară aceste narative cu normele sociale interiorizate şi aprobă un curs de acţiune, care este implementat, după care interpretul stabileşte sensul acţiunii.
Este important să notăm că în secvenţa temporală inhibiţia comportamentului nu poate avea loc până când acesta nu este reprezentat mental. În formularea lui Pascal, „tu ne me chercherais pas si tu ne m’avais trouve“. Cu alte cuvinte morala nu se poate dezvolta fără tentaţie. Gardianul, detectorul de intenţie, interpretul reprezintă consecinţele biologice ale nevoii de a administra şi de a controla comportamentul social. Geneza structurilor care mediază între comportamentul individual şi normele sociale este rezultatul necesar al evoluţiei şi presupune abilitatea de a reprezenta răul.
Din punct de vedere subiectiv, veridicitatea procesului de evaluare al situaţiei este o condiţie necesară a succesului adaptativ, considerată instinctiv drept adevărată, dar în realitate procesul de evaluare poate fi manipulat şi distorsionat, justificând acte imorale. De exemplu, exagerarea pericolului permite acte de violenţă: „a trebuit să-l omor înainte ca el să mă omoare“, sau „a trebuit să-l denunţ, altfel mă arestau pe mine“. Altă strategie de distorsionare, larg folosită, este apelul la valori transcendentale, de exemplu la puritatea sângelui sau a ideologiei, la gloria neamului sau a partidului.
Am comentat în aceste pagini despre „adevărism“ – tendinţa de a nu crede realitatea, ci ceea ce am dori să fie adevărat. Comentatorul social Shelby Steele propune noţiunea de „adevăr poetic“ – distorsionarea realităţii pentru a promova un adevăr considerat superior şi subordonat unei ideologii. Adevărul poetic este prezentat drept autoevident şi e o variantă mai militantă şi mai larg împărtăşită a adevărismului, sprijinită de o constituenţă care poate lua măsuri represive. Exemple reprezentative sunt „Conspiraţia internaţională impotriva Romaniei“ „Superioritatea ideologică a socialismului“; „Romania nu a participat la Holocaust“; „Majoritatea populaţiei nu a sprijinit comunismul“; „Puritatea motivelor mişcării legionare“ sau atotprezentele variante protocroniste al căror mesaj este măreţia trecutului, de la care până la teoriile conspirative nu este decât un pas. Strategia de susţinere a adevărului poetic nu este raţiunea, ci intimidarea morală, corectitudinea politică represivă din partea consituenţei care se consideră lezată. Scopul nu este o dezbatere francă, ci evitarea ei, autocenzurarea, amuţirea sinelui.
La nivel individual, procesul de evaluare al unei situaţii sociale este făcut din perspectiva sinelui. Identitatea este criteriul pe baza căruia se decide semnificaţia situaţiei şi sunt considerate reacţiile necesare. Dar, în condiţiile unei societăţi posttotalitare, mai ales a uneia care a trecut de la un totalitarism de dreapta neaoş la un totalitarism de stânga impus cu forţa, identitatea a fost supusă unor forţe de distorsionare enorme. Mecanismele descrise de Orwell: doublethink – abilitatea de a accepta doua adevăruri contradictorii şi de a-l afirma pe cel propice prin doublespeak, strategia ketman definită de Czes³aw Mi³osz ca afirmarea pe faţă a opusului a ceea ce crezi şi strategia posttotalitară opusă, numită de mine namket, de a pretinde că sub totalitarism ai folosit ketman, subordonarea judecăţii individuale celei a colectivului, numită de Janis groupthink, dublarea psihică şi amorţirea psihică definite de Lifton şi abandonarea responsabilităţii individuale prin supunerea faţă de autoritate descrisă de Milgram au subminat autenticitatea memoriei şi au creat o zonă enormă de ambivalenţă în jurul identitãţii.
Procesul de validare a identităţii prin interacţiunile cu alţii, definit de Erikson, a fost înlocuit cu un proces de autodefinire neverificabilă bazat pe interes. Fiecare pretinde că a fost ce vrea şi se simte justificat în înşelăciune bazat pe convingerea că „toată lumea face la fel“ şi pe principiul că „în ţara asta dacă nu te descurci ai încurcat-o“. Identitatea astfel făurită nu reprezintă realitatea, ci adevărul poetic, o propagandă care este apărată militant utilizând mitocănia agresivă, nesimţirea, mojicia şi necinstea acceptabile în anomia care domină spaţiul public contemporan. Identitatea falsificată joacă un rol similar cu cel al ideologiei într-un sistem totalitar: se cere acceptată fără ezitare şi consideră orice provocare un act de erezie, o agresiune care justifică contramăsuri violente. Ca şi propaganda, trebuie afişată des şi agresiv, însoţită de toate însemnele de statut social care o validează, cu scopul de a înregimenta minţile şi de a-i intimida pe cei care-i chestionează veridicitatea. Dat fiind că identitatea este criteriul în baza căruia evaluăm situaţiile sociale şi judecăm consecinţele acţiunilor noastre, utilizarea unui criteriu fals duce la o distorsionare semnificativă a ceea ce este considerat acceptabil şi la subminarea valorilor morale. Comportamentul deputaţilor, mereu sub urmărire penală, corupţia din mass-media, excesele BOR, cele ale baronilor regionali şi ale micilor satrapi locali sunt simptome ale acestei decăderi morale care afectează toate aspectele vieţii. Trebuie să notăm faptul că declinul moral, vulgarizarea culturii şi a limbajului sunt în interesul celor numiţi mai sus pentru că facilitează folosirea strategiilor grobiene de intimidare.
În analiza procesului patologic, Freud a atras atenţia asupra „beneficiilor secundare“ care menţin pacientul ancorat în boală, ca de exemplu atenţia mărită pe care o primeşte. Ca să folosim o analogie, până când nu vom înlătura beneficiile primare şi secundare care decurg din utilizarea unei identităţi falsificate, efectele lor nocive vor continua să distorsioneze interacţiunile din sfera publică.
(Eseu e bazat pe o comunicare
mult mai cuprinzătoare, prezentată
la Universitatea Columbia, New York, în aprilie 2015)